SÂNGEROS DE DEZAMĂGITOARE

0

TITLU: Carrie

AUTOR: Stephen King

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Carrie este o adolescentă timidă și retrasă, care, din copilărie, îndură persecuțiile și ironiile colegilor de clasă. Umilințele la care o supun devin o tortură din care simte ca nu mai poate ieși. Mai mult, este și victima fanatismului religios al mamei sale, o ființă violentă, brutală. Când disperarea ajunge la apogeu, Carrie își descoperă o putere înspăimântătoare – telekinezia -, ce-i oferă darul răzbunarii: poate să miște, să arunce, să zdrobească și să incendieze orice de la distanță.

RECENZIE:

Carrie este a doua carte pe care o citesc de la „regele genului horror”, Stephen King. Prima a fost Cimitirul animalelor și, chiar dacă nu și-a respectat promisiunea de pe coperta a IV-a de a fi o carte atât de înspăimântătoare încât până și autorul s-a temut să o termine de scris, mi-a plăcut foarte mult, mai ales datorită personajului principal și a evoluției acestuia de-a lungul celor 400 de pagini. Carrie, în schimb, mi s-a părut… nici nu știu cum să o descriu.

Cred că știți cu toții povestea din Carrie: o fată ridiculizată întreaga ei viață află că deține puteri telekinezice și, în urma unei farse, ajunge o forță distructivă aproape de neoprit. Recunosc că au fost unele scene care mi-au captat interesul, în special spre sfârșitul lecturii, atunci când tensiunea atingea uneori cote astronomice, dar per total  părțile rele au dominat peste cele bune, rezultând într-o lectură greoaie și plictisitoare, pe care cu greu am reușit să o închei, în ciuda numărului destul de mic de pagini.

Încă de la început am simțit că nu avea să-mi placă romanul de debut al lui King. A trebuit să citesc de câteva ori prima frază, după micul articol care deschide cartea, și mereu îi găseam o problemă: părea scrisă de un debutant care se străduia din răsputeri să iasă în evidență, folosind cuvinte mari în combinații pretențioase. M-am înarmat cu răbdare și am continuat să citesc, mereu cu speranța că următoarea pagină se va dovedi mai interesantă. Abia spre final lucrurile au devenit ceva mai captivante, însă chiar și atunci apăreau unele chestii ce mai tăiau din elanul cărții.

Acele chestii erau parantezele extraordinar de enervante plasate aiurea la mijlocul frazelor; paranteze ce conțineau gândurile personajelor. Fiind o carte narată la persoana a III-a, micile frânturi din gândurile locuitorilor orășelului Chamberlain ar fi putut fi acel lucru special care să facă din Carrie o carte deosebită.

În schimb, au reușit să o transforme, pentru mine, într-un roman ridicol scris. De ce? Pentru că între paranteze, cuvintele erau pur și simplu trântite ca din avion, fără virgule sau orice altceva între ele. La sfârșit poate că s-ar fi potrivit, pentru că într-o situație de genul prea puțini cred că ar avea gânduri coerente. Bine, atunci care e scuza pentru restul cărții?

Pe lângă parantezele idiot plasate, romanul suferă de dialog neconvingător, pe alocuri prost scris și din care nu se înțelege nimic, descrieri minuțioase și, al doilea cel mai prost lucru după gândurile aruncate la întâmplare ale personajelor, pasajele din ziare și cărți de specialitate care dădeau spoilere la greu în legătură cu soarta unor personaje.

Poate vă întrebați dacă a fost ceva ce mi-a plăcut la Carrie. Ei bine, da. Personajele au fostul punctul forte al cărții, în special Carrie și mama ei. Totul, dar absolut totul, m-a făcut să o detest pe Margaret White, fanatică religioasă cu acte în regulă, și să o compătimesc pe fiica ei, victima unei societăți care nu pune accent decât pe exterior, pe ambalaj.

Cu toate că e abia primul roman al lui King, Carrie putea fi mult mai bun. Pentru mine a fost o dezamăgire, și dacă nu ar fi existat personajele bine conturate și unele părți încărcate de acțiune la sfârșit, poate că ar fi primit o notă mai mică, dar așa îi dau acestei cărți un 4,5/10 și rămân indecis dacă să mai citesc ceva de Stephen King.