FIECARE OM ARE O LIMITĂ

TITLU: Ghici cine moare primul (Helen Grace #1)

AUTOR: M.J: Arlidge

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui. Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună. Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte. Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber”. Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima? Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

RECENZIE:

Am prins gustul romanelor polițiste/thriller la sfârșitul anului trecut, după ce am citit Fata dispărută, de Gillian Flynn – una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile (nu cred că e un secret pentru nimeni că filmul e la fel de bun și merită din plin să „pierdeți” 2 ore și jumătate din viață pentru a-l viziona) și am continuat anul acesta cu încă două romane fantastice: Chemarea cucului și Viermele de mătase, ale lui Robert Galbraith (a.k.a J.K. Rowling) primele volume din seria Cormoran Strike (cărți pe care le recomand oricui, cu mare drag). Atunci când am văzut coperta superbă a cărții Ghici cine moare primul, am știut că trebuia neapărat să o citesc, iar titlul mi s-a părut o alegere deosebit de inspirată, fiind suficient de misterios încât să-mi stârnească și mai mult interesul în legătură cu romanul lui M.J. Arlidge.

Trebuie să vă avertizez că descrierea de pe spatele cărții reprezintă doar o foarte mică parte a intrigii, care este mult mai complexă de atât. Înainte să-l citesc, aveam impresia că romanul va spune povestea unui cuplu răpit de către un psihopat și care este pus față în față cu o decizie imposibilă: unul dintre ei trebuie să moară și, astfel, celălalt supraviețuiește. Ei bine, acesta este abia începutul Iadului prin care detectivul inspector Helen Grace va trece de-a lungul celor 400 de pagini pline de adrenalină și suspans ale romanului.

Din start am fost fascinat de acțiune și de misterul conturat în jurul crimelor. Zeci de întrebări îmi zburdau prin minte: cum își alege monstrul acela victimele?, de ce face asta?, OMG, oare unul dintre persoanele în care Helen are încredere a trădat-o?, cine va supraviețui de data asta?, există vreo legătură între victime? și așa mai departe. Cu fiecare capitol, deveneam din ce în ce mai dornic să aflu cine se ascundea în spatele misterioasei figuri feminine ce apărea negrești în relatările supraviețuitorilor și să deslușesc ițele acestui joc inuman. Dezvăluirile de la final m-au lovit în moalele capului pentru că nu m-am așteptat nici într-un milion de ani la așa o turnură a evenimentelor, și îl aplaud pe autor pentru felul în care a reușit să descâlcească încurcăturile țesute cu atâta migală chiar de către el.

Personajele și capitolele scurte au făcut ca lectura să curgă ușor și plăcut. M-am atașat aproape instantaneu de Mark, unul dintre ajutoarele lui Helen Grace, asta din cauză că autorul a avut grijă să-l contureze cât mai realist cu putință, oferindu-i atât calități, cât și o droaie de defecte. Mark a trecut printr-un divorț urât, își îneacă tristețile în alcool, dar, totuși, încearcă să dea tot ce are mai bun în cazurile extrem de dificile ce par să apară încontinuu. Relația dintre el și Helen se dezvoltă ușor, aproape timid la început, și, trepatat, se transformă într-o furtună, cu bune și cu rele. Helen Grace, pe de altă parte, mi s-a părut ceva mai distantă, ca și cum un zid s-ar fi aflat în mod constant între mine, cititorul, și ea, personajul pentru care trebuia să ovaționez. Acest lucru nu este neapărat ceva rău, am apreciat enorm felul în care a fost conturată: ca un joc de puzzle al cărui piese ți se arată câte una odată. Secretele trecutului său rămân adânc îngropate până la final, uneori m-am întrebat de ce naiba făcea unele lucruri, acțiunile și reacțiile sale păreau uneori reci și lipsite de sentiment, și tocmai din această cauză am găsit-o fascinantă și, poate, unul dintre cele mai intrigante personaje nu doar ale genului polițist. Ce am apreciat foarte mult au fost acele „pagini de jurnal” scrise la persoana I, din perspectiva criminalei în serie, care au făcut ca acțiunile acesteia să aibă sens (bine, cât de mult sens ar avea o serie de jocuri macabre cum au fost cele descrise în carte) și am simpatizat oarecum cu ea. Oricât de mult am detestat-o pe misterioasa femeie, m-am simțit prost pentru tot ce i s-a întâmplat în trecut și nu am fost chiar atât de împotriva sa, cu toate că o merita cu vârf și-ndesat. Iar acesta este semnul distinctiv al unui antagonist remarcabil!

Singurul defect pe care i l-am găsit cărții a fost faptul că se trece foarte rapid de la o perspectivă la alta și, ca rezultat, de multe ori m-am trezit întrebându-mă cine e personajul X sau uitând cu desăvârșire story line-ul său până în acel moment. Aceeași problemă am avut-o și cu Moarte subită a lui J.K. Rowling sau seria Cântec de gheață și foc a lui George R.R. Martin – cărți care mi-au plăcut foarte mult, dar care au suferit puțin din cauza numărului mare de personaje și a schimbării continue a punctelor de vedere.

Ghici cine moare primul este un roman cu o intrigă ingenioasă ce ridică unele semne de întrebare despre natura umană și moralitate, cu o distribuție fantastică și care urlă „CONTINUARE!!!” din toți rărunchii. Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman hipnotizant și abia aștept să citesc volumul următor al seriei, care va apărea în curând și la noi.

O NOUĂ ȘCOALĂ DE MAGIE ÎȘI DESCHIDE PORȚILE

TITLU: Testul fierului (Magisterium #1)

AUTOR: Holly Black, Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Corint

DESCRIERE: Majoritatea copiilor ar face orice pentru a trece Testul Fierului. Nu şi Callum Hunt. El vrea să-l pice. Toată viaţa lui, Call a fost avertizat de tatăl lui să stea departe de magie. Dacă trece Testul Fierului şi este admis la Şcoala de magie Magisterium, e sigur că îl vor aştepta numai lucruri rele.Aşa că face tot posibilul s-o dea în bară, dar ratează eşecul. Acum, Magisterium îl aşteaptă. Este un loc pe cât de senzaţional, pe atât de sinistru, având sumbre conexiuni cu trecutul lui şi ascunzând iţele unui viitor incert. Testul Fierului este doar începutul, marele examen este încă o himeră…

RECENZIE:

După ce am citit 7 dintre cărțile sale, pot spune că sunt familiarizat cu stilul Cassandrei Clare – nu m-a dat pe spate cu prima sa serie, Instrumente mortale, însă trilogia Dispozitive infernale a reprezentat pentru mine dovada că stilul autoarei a evoluat considerabil. De Holly Black am auzit mai mult pe booktube; cititorii americani fiind îndrăgostiți de cărțile sale și lăudându-le de fiecare dată când au ocazia. Am fost curios să citesc Testul fierului, primul volum din seria Magisterium, mai mult din cauza descrierii care îmi promitea o poveste la fel de magică precum cea a lui Harry Potter.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀

ÎNTOARCEREA ASASINEI

TITLU: Diamantul de la miezul nopții (Tronul de cleștar #2)

AUTOR: Sarah J. Maas

PUBLICAT DE: Editura Rao

DESCRIERE: Doi bărbaţi o iubesc. O lume întreagă se teme de ea. Dar numai ea poate să salveze lumea. Celaena Sardothien, asasină, este arma cea mai ucigătoare a Regelui din Adarlan. Ea trebuie să-şi câştige libertatea prin sângele duşmanilor ei – dar nu suportă să ucidă pentru rege. Iar cu fiecare moarte pe care Celaena o înscenează, cu fiecare minciună pe care o rosteşte îi pune în pericol pe cei pe care îi iubeşte. Atrasă de cei doi protectori ai ei, un căpitan şi un prinţ, şi luptând împotriva unor forţe întunecate mult mai puternice decât regele însuşi, Celaena trebuie să se hotărască pentru ce să se zbată: libertatea ei, inima ei ori destinul regatului…

RECENZIE:

Primul volum al seriei cu același nume, Tronul de cleștar, m-a luat prin surprindere. După atâtea romane fantasy care se voiau pretențioase și pline de învățături, povestea adolescentei asasine a fost mai mult decât o gură de aer proaspăt pentru mine. A fost ceva… unic. Ca să nu mai spun că am adorat (și încă ador) stilul autoarei: mi se pare destul de simplu, cât să nu plictisească, dar suficient de antrenant, cât să nu lase interesul cititorului să se evapore. Tronul de cleștar e romanul de debut al autoarei, iar acest lucru s-a simțit din plin pe tot parcursul cărții. Dar nu m-a deranjat nici măcar o clipă!

Am început Diamantul de la miezul nopții fără să știu nimic despre carte, în afară de faptul că e continuarea la Tronul de cleștar (duh!) și că aventurile prin care trec personajele trebuie neapărat să le întreacă pe cele din precedentul roman. Deci, nu am avut cine știe ce așteptări, doar pe cele tipice pentru o continuare a unei cărți pe care am îndrăgit-o.

Acest volum începe imediat după ce regele Adarlanului și-a ales Campionul dintre participanții la acel turneu sângeros. Celaena, cea mai de temut asasină din regat, este acum în slujba lui și e obligată să-i facă nemilosului conducător toată treaba murdară. Relațiile fetei cu persoanele la care ține cel mai mult: Nehemia – prințesa dintr-un ținut „rebel”, Dorian – prințul fermecător, uneori enervant și Chaol – căpitanul gărzilor sunt puse la grele încercări. Totul în timp ce o forță nebănuită se trezește și amenință să schimbe complet lumea Celaenei.

Cel mai mult am apreciat la acest volum modul în care persoanjele au evoluat. În special Dorian. Dacă în primul volum nu l-am putut suporta, pasajele scrise din perspectiva lui fiind de cele mai multe ori un adevărat chin, în Diamantul de la miezul nopții parcă am avut de-a face cu un alt Dorian, unul mult mai matur și mai hotărât. Celaena rămâne aceeași fată dibace, cu toate că nici după acest roman nu mi-a lăsat impresia că ar fi chiar atât de periculoasă – poate sunt eu mai pretențios, nu știu. Despre Chaol nu are rost să mai vorbesc, pentru că-și păstrează aceleași valori și principii din volumul anterior doar că de această dată îi cunoaștem și o altă latură a personalității. În rest, celelalte personaje mi s-au părut oarecum de umplutură și aș fi preferat ca autoarea să ne acorde mai multe momente cu Nehemia, Archer (nou introdusul „prieten” al Celaenei), ba chiar și cu nenorocitul de rege!

Acțiunea m-a ținut în suspans pe toată durata lecturii. E ceva fascinant în felul în care Sarah J. Maas așterne cuvintele pe hârtie. Aproape… magic. Deși nu toate capitolele au fost pline de adrenalină, unele fiind chiar opusul, niciodată nu am simțit că lectura devine obositoare și am citit cu plăcere cele 570 de pagini ale cărții. Totuși, chiar dacă acțiunea e fantastică, mi-aș fi dorit să se insiste ceva mai mult pe latura magică a lumii, dar ,cum seria o să numere la final în jur de 6 volume, am impresia că voi primi ceea ce-mi doresc cât de curând.

La fel cum mi s-a întâmplat și cu Tronul de cleștar, am devorat Diamantul de la miezul nopții în doar câteva zile și am fost mai mult decât mulțumit atunci când am terminat lectura. Chiar dacă au fost unele părți care nu mi-au plăcut prea mult la carte, acestea nu au putut umbri în niciun fel chestiile cu adevărat impresionante. Punctele slabe ale Diamantului sunt ca niște picături de cerneală într-un ocean, în rest, impecabil, deci nu trag cartea în jos chiar atât de mult. Tot ce-mi mai rămâne de făcut acum este să aștept cumințel să apară volumul 3 și la noi. Naiba să-l ia de cliffhanger!

RATING: 9/10

ÎNCEPE LUPTA PENTRU SUPRAVIEȚUIRE

TITLU: Specimenul (Invadatorii #1)

AUTOR: Andrei Trifănescu

PUBLICAT DE: Editura Herg Benet

DESCRIERE: Nu avem amintiri. O lume a fost construită special pentru noi. Aici, suntem pioni într-un joc fatal, pe care trebuie să-l câștigăm dacă vrem să rămânem în viață. Împotrivindu-se regulilor coordonatorilor, unul dintre noi a fost ucis cu brutalitate… dar s-a întors. Și nimic n-a mai fost la fel. Extrași și aduși în lumea reală, îi întâlnim pe cei care au pus la cale totul. Suntem pregătiți însă pentru a privi noua realitate? Pământul nu mai este nimic altceva decât o planetă stearpă, otrăvită și invadată. Ești gata de confruntare? Ne vei fi alături în războiul ce ne va elibera? Specimenele te așteaptă! Grăbește-te, înainte ca invadatorii să se trezească! Prea târziu… Sunt deja printre noi.

RECENZIE:

Cu toții cred că ne-am imaginat cât de multă muncă este depusă pentru a duce la capăt un proiect mai amplu în materie de scris, cum este un roman sau o serie de cărți. Unii poate chiar au trecut prin aceast experiență și pot să-mi confirme că de foarte multe ori apar momente în care vrei să renunți și e nevoie de o voință de fier pentru a continua. De aceea, îi respect pe toți cei care ajung la capătul acestui drum, fie că sunt publicați sau nu.

Încep această recenzie prin a-l felicita pe Andrei pentru reușita sa și îi doresc cât mai mult succes în acest domeniu.

Am fost încântat când Alex m-a întrebat dacă vreau să dau o mână de ajutor la promovarea romanului de debut al lui Andrei, Specimenul, și iată că mi-a venit rândul să vorbesc despre carte. Specimenul este primul volum dintr-o serie și, din descrierea oficială, nu reușești să înțelegi prea multe, iar acest lucru mi-a stârnit și mie interesul pentru că voiam să descopăr cum stau lucrurile cu Specimenele și invadatorii. Povestea pare că se aseamănă destul de mult cu trilogia Jocurile foamei, în special în prima parte a romanului, dar sunt suficiente lucruri care să diferențieze această carte de volumele distopice ale lui Suzanne Collins.

Avem o insulă, niște Specimene și coordonatorii acestora. Fiecare Specimen trebuie să îndeplinească unele „misiuni” în urma cărora se aleg fie cu arme sau hrană, fie cu timp suplimentar. Specimenul prin ochii căruia vedem Insula pentru prima dată este 0039, care se trezește pe o plajă fără nicio amintire. Vocea coordonatorului său îl ghidează prin pericolele ascunse de Insulă, dar în curând încep să se întâmple lucruri neașteptate, iar acțiunea devine din ce în ce mai alertă până într-un anumit punct.

Ca în cazul oricărei cărți, au fost lucruri care mi-au plăcut și chestii care m-au enervat extraordinar de mult. Încă de la început se simte că autorul se află la prima lui carte, deoarece stilul este destul de direct și pe alocuri se strecoară unele mici greșeli de începător, cum ar fi repetarea unui cuvânt de mai multe ori în cadrul aceleiași propoziții. Acestea sunt lucruri care, odată cu aprofundarea experienței în ale scrisului, cu siguranță vor dispărea. Insula pe care se trezesc Specimenele este descrisă foarte frumos și în detaliu, și tocmai pentru că s-a insistat pe fiecare frunză din fiecare pom și pe fiecare grăunte de nisip am simțit-o mai reală, mai palpabilă și m-am putut imagina cu mai multă ușurință în locul lui 0039. Unele descrieri sunt destul de ciudate, cum ar fi „liane lungi și pufoase”, dar bănuiesc că asta ajută la unicitatea cărții. Pământul de după invazie mi s-a părut și el foarte bine realizat, iar descrierile peisajelor moarte și-au atins bine scopul. Mi-a plăcut foarte mult și faptul că, după ce Specimenele se obișnuiesc cu Insula, acțiunea nu te lasă să oprești lectura pentru că se întâmplă foarte multe lucruri în extrem de puțin timp și la un moment dat ajungi să te întrebi dacă te mai poate surprinde cu altceva. Din păcate, după extragere, lucrurile par să se domolească și totul începe să fie ușor forțat. După mine, cel puțin 100 de pagini ar fi putut fi condensate în 10-20 și să se mențină ritmul alert cu care am fost obișnuiți. Spre sfârșit își mai revine puțin dar chiar și atunci, ultimele pagini mi s-au părut puțin de tot forțate.

 Cartea mai suferă, din punctul meu de vedere, de câteva imperfecțiuni. Personajele nu mi-au stârnit niciun fel de sentiment. Nu le-am îndrăgit, nu le-am urât, nu m-am temut pentru ele… Doar am fost curios să văd ce li se mai poate întâmpla, iar asta a fost meritul acțiunii și nicidecum al lor. 0039 mi s-a părut unul dintre cele mai ușor de uitat personaje peste care am dat în ultima vreme. Acțiunile lui au fost, în cea mai mare parte, clișeice și previzibile. Mi s-a părut ciudat cum el susținea că nu are amintiri, și la fel spune și prezentarea, dar știe ce sunt lianele, construiește o praștie și o macetă fără să se întrebe ce anume sunt acelea, cunoaște semnificația cuvântului „sărut” și chiar are habar de efectele unei doze prea mari de cafea. Aceste lucruri ar trebui să-i fie străine, din moment ce nu are amintiri, nu?

Cel mai mare defect al cărții este felul în care arată în varianta ei finală. Pe fiecare pagină se găsesc greșeli, fie că e vorba de dezacorduri, litere mâncate, cuvinte inexistente sau numele schimbător al unui personaj (Mike devine Mark, după care e din nou Mike doar pentru a ajunge Mark peste câteva paragrafe și tot așa). Aceste lucruri mi-au lăsat impresia că am în față manuscrisul în prima lui formă și că nici autorul, nici editorul nu s-au mai uitat peste el. Mi se pare  o bătaie de joc din partea editurii la adresa autorului și, mai ales, a cititorilor și total inadmisibil să prezinți această variantă a cărții spre vânzare.

Povestea e bună, premisa e deosebit de interesantă și promițătore, doar că personajele și felul în care a fost redactată cartea lasă de dorit. Seria fiind abia la început, sunt sigur că în viitoarele volume nu vom mai întâlni aceste probleme, dat fiind faptul că și autorul are destul timp în care să mai lucreze și să-și șlefuiască stilul. Per total, Specimenul e o lectură plăcută, uneori enervantă din cauza celor enumerate mai sus, antrenantă și un început bun pentru o serie cu potențial.

RATING: 7/10

VAMPIRI, HORMONI ȘI BÂRFE

TITLU: Academia vampirilor (Academia vampirilor #1)

AUTOR: Richelle Mead

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Academia Sf. Vladimir nu este o şcoală ca oricare alta, ci un loc secret, ascuns în străfundurile pădurilor din Montana, în care moroii (vampiri vii şi muritori) sunt educaţi în tainele magiei, iar tinerii dhampiri (jumătate oameni, jumătate vampiri) sunt antrenaţi să-i apere de atacurile sângeroase ale strigoilor (morţi vii), cei mai înspăimânttori şi mai periculoşi vampiri. Rose Hathaway, o fată dhampir, se pregăteşte să devină gardă de corp pentru prietena ei cea mai bună, prinţesa moroi Lissa Dragomir. Antrenamentul pentru lupta cu strigoii este unul dur şi epuizant, iar, pe lângă intrigile şi comploturile din Academie, situaţia ei se complică din cauza unei idile tăinuite şi interzise. Având o legătură psihică ieşită din comun, cum nu s-a mai întâlnit de secole, cele două eroine încearcă să facă faţă ameninţărilor…

RECENZIE:

Am citit Academia vampirilor acum ceva vreme și, chiar dacă titlul sună aiurea rău de tot – trebuie să recunoașteți că așa e :)), primul volum al seriei m-a surprins plăcut încă de la primele pagini și m-a făcut să las prejudecățile la o parte și să mă bucur de serie la adevărata ei valoare. Deși primul volum nu e uimitor (mi s-a părut că seria devine tot mai bună cu fiecare carte), a construit fundația seriei așa cum a trebuit și m-a făcut curios în legătură cu felul în care acțiunea avea să se dezvolte pe viitor.

Încă de la început suntem aruncați în pielea lui Rose, o fată dhampir (jumătate om, jumătate vampir) care a fugit departe de Academia Sf. Vladimir împreună cu prietena ei cea mai bună, Lissa Dragomir, prințesă moroi (vampir „bun”) și ultima din neamul său. Din nefericire pentru fete, sunt găsite de gardienii școlii și sunt nevoite să se întoarcă în locul de unde au plecat datorită unui avertisment cel puțin ciudat pe care Rose l-a primit. După cum știm cu toții, viața de liceu e grea pentru majoritatea și două fugare sunt ținta perfectă pentru răutățile adolescentine. Totul devine mai serios spre sfârșit, când acțiunea te ține lipit de paginile cărții, dar în rest este mai mult o dramă cu și despre liceeni.

Primul lucru care mi-a captat atenția la Academia vampirilor a fost clasificarea acestor ființe. La început, termenii dhampir, moroi și strigoi pot părea dificil de înțeles și urmărit, însă autoarea reușește să le contureze imaginile subtil, astfel încât până la sfârșit să uiți de confuzia creată de primele pagini și să cunoști semnificația fiecărui „tip” de vampiri din acea lume. Iar faptul că termenii pentru cele 2 clase importante au fost luate din română nu poate constitui decât un mare plus pentru carte.

Rose mi s-a părut o eroină atipică pentru genul acesta de cărți. Încrezătoare, sarcastică, amuzantă, aproape băiețoasă, ea a ieșit în evidență tocmai pentru că a părut conștientă de aceste caități ale ei și nu a trebuit să aștepte ca alte persoane să-i spună cât de specială e. Lissa m-a enervat teribil, comportamentul ei a fost exagerat și tâmpit pe tot parcursul cărții și, dacă nu ar fi fost legătura ei cu Rose și acel ceva ieșit din comun pe care-l avea, cred că mi-aș fi dorit să dispară cât mai repede din peisaj. Acum, știu că mulți se vor întreba unde sunt restul personajelor, doar cartea nu le are doar pe Rose și Lissa. E adevărat, Dimitri, Christian, chiar și Mia sunt personaje importante și vor avea roluri la fel de importante în următoarele volume, dar eu am perceput acest volum mai mult ca povestea Lissei și a lui Rose și încercările prin care trebuie să treacă, împreună.

Așa cum e cazul în majoritatea romanelor YA, avem parte de o iubire imposibilă, iar asta m-a deranjat puțin pentru că e deja un clișeu folosit și reciclat de nenumărate ori în literatura pentru tineri, și am simțit că a fost puțin de tot forțată. În rest, povestea nu suferă de lipsă de originalitate, momente amuzante sau tensionate ori pierdere a ritmului, care se menține constant doar pentru a exploda spre sfârșit.

Cu micile ei defecte, Academia vampirilor e o carte pe care o recomand cu căldură. Povestea e surprinzător de captivantă și bună, în ciuda titlului puțin cam prost ales și care ar putea să-i facă pe mulți să strâmbe din nas. Acest prim volum al unei serii imprevizibile și originale are din partea mea un binemeritat 8/10.