ULTIMA STRIGARE PENTRU FAMILIA KANE – recenzie UMBRA ȘARPELUI, de Rick Riordan

TITLU: Umbra șarpelui (Cronicile familiei Kane #3)

AUTOR: Rick Riordan

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: În doar trei zile Apocalipsa se va dezlănţui şi lumea muritorilor va fi stăpânită de întuneric. Carter şi Sadie Kane sunt puşi faţă în faţă cu cea mai mare provocare – aceea de a-l opri pe Apophis să distrugă omenirea. Dar până la victorie fraţii Kane şi mica lor armată de magicieni au multe obstacole de înfruntat. Ma’at-ul este pe cale să se destrame şi numai distrugerea șarpelui ar face ca răul să dispară pentru totdeauna. Pentru asta nu există decât o singură armă: umbra lui Apophis trebuie legată cu un blestem străvechi pe care doar fantoma puternicului magician Setne îl cunoaște. Eroii  nu găsesc soluţii şi nu le rămâne decât să se încreadă în temuta fantomă care îi poate însă face pierduţi în Marea Haosului.

RECENZIE:

După ce am terminat Tronul de foc am fost cum nu se poate mai nerăbdător să văd ce li se mai poate întâmpla lui Sadie și Carter în această a treia și ultimă parte din Cronicile familiei Kane. Totuși, am încercat să amân momentul cât de mult am putut pentru că nu îmi doream să-mi iau rămas bun de la cei doi magicieni de care am prins atât de mult drag, dar planul nu mi-a ieșit: pe scurt, între volume am vrut să citesc altceva și m-am gândit că Infernul lui Dante ar fi alegerea perfectă – oh, cât de mult m-am înșelat! Am renunțat la carte după… să fi fost 15 pagini, deși nu sunt chiar atât de sigur, și am alergat numaidecât spre bibliotecă, de unde am „pescuit” Umbra șarpelui și m-am lăsat transportat în incredibila lume imaginată de Rick Riordan.

Apophis, Stăpânul Haosului, va renaște peste câteva zile. Armatele sale de slujitori fac deja prăpăd pe pământ, călătorind de la o Nomă la alta și ucigând magicieni, căutând în același timp să distrugă niște papirusuri foarte vechi și la fel de importante, care dețin secretul înfrângerii șarpelui. Între timp, după ce nu au reușit să salveze ultimul papirus și au fost martorii unui măcel groaznic, Sadie și Carter descoperă o nouă metodă prin care ar putea să-l distrugă pe Apophis odată pentru totdeauna. Dar, pentru a reuși asta, vor avea nevoie de ajutorul celui mai periculor magician care a trăit vreodată: Setne, acum o fantomă șireată care își așteaptă judecata.

Umbra șarpelui este, din punctul meu de vedere, cea mai bună carte din trilogie pentru că… eh, sunt mai multe motive pe care o să le enumăr cât de curând, dar mai întâi trebuie să-mi iau o piatră de pe inimă și să vorbesc despre lucrul care nu mi-a plăcut deloc, dar chiar deloc la această concluzie a poveștii. Finalul în sine mi s-a părut perfect: a fost dulce-amărui, a lăsat suficient loc liber pentru cel puțin o continuare și, ce mi s-a părut cel mai fain, au fost presărate câteva indicii care fac legătura între Cronicile familiei Kane și celelalte serii ale lui Riordan, ceea ce înseamnă că există posibilitatea unui roman de tip cross over (HYPE!). Totuși, lupta finală dintre Apophis și frații Kane (+ magicieni și zei) a fost mult prea scurtă, de tipul „clipește și ai pierdut-o”, iar toată tensiunea acumulată până în acel punct a… implodat. Nu zic că toate seriile fantasy trebuie să se încheie cu cel puțin o bătălie de proporții între forțele binelui și cele ale răului, însă nici nu-mi doresc ca provocarea finală a eroilor să țină doar câteva paragrafe.

Din nou, personajele sunt punctul forte al romanului, urmate îndeaproape de acțiune. Rick Riordan chiar știe cum să-și construiască eroii astfel încât aceștia să nu pară niște idealuri ale perfecțiunii greu de atins, ci mai degrabă niște oameni cât se poate de normali, cu defecte și calități evidente, care sunt puși în situații anormale și reușesc cumva să se descurce fără a renunța la fărâma aceea de umanitate care-i face speciali. Sadie și Carter sunt puși față în față cu niște alegeri dureroase și situații îngrozitoare, însă fac ei ce fac și ies cu bine din toate; ușor șifonați și marcați pe viață, însă relativ OK. Mi-a plăcut la nebunie că, deși evoluția lor e evidentă și se simte că s-au maturizat enorm față de cum  erau în primul volum al trilogiei, au rămas aceleași personaje charismatice și glumețe, care chiar și în cele mai neplăcute momente fac câte o glumă nepotrivită care să destindă atmosfera. Deși ar fi fost perfect normal și acceptabil ca Sadie și Carter să devină ceva mai mai serioși și mai… întunecați, dat fiind că au de înfruntat un pericol fără precedent, faptul că și-au păstrat personalitățile colorate și pline de viață nu poate fi decât un plus pentru carte.

Spre surprinderea mea, zeii au fost portretizați *aproape* așa cum mi-am dorit întotdeauna. S-a renunțat la majoritatea glumelor și remarcilor sarcastice/lipsite de gust venite din partea acestor ființe mai mari decât însăși viața, fiind înlocuite de atitudini severe, hotărâte, loiale și dornice de luptă. M-a întristat că Bast nu a apărut mai mult în Umbra șarpelui, pentru că a ajuns unul dintre personajele mele preferate din universul Kane, însă momentele în care strălucește sunt pur și simplu minunate. Anubis, Isis, Horus, Ra și încă cineva despre care nu o să discut pentru că aș da spoilere au parte, de asemenea, de clipe în care-și dovedesc importanța. Apophis, în schimb, mi s-a părut un villain destul de slab, care vrea să distrugă lumea doar pentru că e el rău.

Mai are rost să vorbesc de acțiune? Pur și simplu nu te lasă să respiri, te prinde în mrejele sale de la primele rânduri și foarte greu te mai poți elibera. Situațiile în care se găsesc frații Kane sunt descrise astfel încât să nu plictisească și sunt atât de alerte și incitante încât devine frustrant când perspectiva se schimbă subit; până și personajele recunosc acest lucru de câteva ori și se plâng că le-a venit rândul să vorbească tocmai când povestea celuilalt devenea *și mai* interesantă – iar aici intervine ingeniozitatea acestei serii: Cronicile familiei Kane sunt prezentate sub forma unor înregistrări audio transcrise de către autor, astfel încât de foarte multe ori avem parte, în timpul poveștii, de intervenții absolut încântătoare ale naratorului (e delicios să o vezi pe Sadie recunoscând cât de incredibil e fratele ei și viceversa).

După cum ne-a obișnuit, Rick Riordan ne servește o nouă poveste în care mitologia și personajele din alte timpuri sunt perfect împletite cu decorul modern al zilelor noastre, situațiile pline de suspans și glumele ingenioase sunt la tot pasul, iar personajele strălucesc datorită atenției cu care sunt conturate. Nici nu știu ce să mai spun ca să vă conving să citiți această trilogie energică și încântătoare; dacă sunteți pasionați de mitologie și de Egiptul antic, de romane middle grade ori povești fantasy bine scrise sunt sigur că o s-o devorați în câteva zile.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING           

AVENTURI CU ZEI ȘI NU NUMAI – recenzie TRONUL DE FOC, de Rick Riordan

TITLU: Tronul de foc (Cronicile familiei Kane #2)

AUTOR: Rick Riordan

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Aventurile fraţilor Carter şi Sadie Kane continuă într-un ritm şi mai alert în acest al doilea volum al seriei, după ce se răspândeşte vestea că Apophis, şarpele haosului, va ieşi din temniţa lui şi va distruge întreaga lume. Cei doi tineri magicieni trebuie să-l trezească pe bătrânul zeu al soarelui, Ra, şi să pună din nou în scenă eterna luptă dintre lumină şi întuneric, altfel nu au nicio şansă în faţa armatelor demonului. Însă această sarcină s-ar putea dovedi peste puterile lor, ţinând seama că vor avea de străbătut mai întâi toate colţurile pământului pentru a reuni cele trei părţi ale Cărţii lui Ra.

RECENZIE:

Mitologia egipteană e fascinantă, însă mi se pare că e pusă cumva în umbră de cea greacă, orientală și, într-o mai mică măsură, de cea nordică atunci când vine vorba de recunoașterea în cultura pop. Am citit primul volum din Cronicile familiei Kane acum mai bine de un an (să fi fost oare doi?) și am fost impresionat de ingeniozitatea cu care autorul, Rick Riordan (cunoscut pentru îndrăgita serie Percy Jackson și Olimpienii, apărută în întregime și la noi la editura Arthur) a amestecat toate legendele și credințele Egiptului antic într-un cardu modern și le-a revitalizat astfel încât să nu pară plictisitoare pentru publicul de azi, dar în același timp le-a și păstrat sufletul. Al doilea volum din trilogia ai cărei eroi sunt frații Kane, Sadie și Carter, mi s-a părut și mai antrenant, mai plin de pericole și glume, cu noi mize uriașe și alegeri imposibil de luat.

În Tronul de foc, Sadie și Carter pornesc într-o misiune fără nicio șansă de izbândă – după ce descoperă o profeție care prevestește inevitabila întoarcere a Stăpânului Haosului, înfiorătorul șarpe Apophis, care va aduce cu el Apocalipsa, cei doi se văd nevoiți să încerce să-l readucă la viață pe singurul zeu de care s-a temut vreodată șarpele: Ra, zeul soarelui și primul faraon al Egiptului. Călătoria celor doi adolescenți se va dovedi plină de surprize, de la petreceri distruse de apariția neașteptată a unor zei puși pe rele și până la introducerea unui nou și neașteptat aliat.

Lucrul care m-a impresionat cel mai mult la Piramida roșie a fost modul impecabil în care sunt redate trăirile lui Carter și Sadie. De cele mai multe ori, când avem de-a face cu un roman scris din perspectivă multiplă, e destul de greu să diferențiezi între personaje fără ajutorul unor indicii cum ar fi un nume scăpat din greșeală sau un pronume sugestiv plasat în mijlocul unei fraze, însă în cazul acestei trilogii nu este cazul. Sadie și Carter sunt două firi complet diferite, cu personalități care se aseamănă puțin, doar prin tăria lor. Am adorat-o pe Sadie poate chiar mai mult în acest volum și am apreciat enorm faptul că, deși încă își păstrează obrăznicia marcă proprie și e aproape la fel de încăpățânată și adorabilă ca în romanul precedent, autorul nu a pierdut din vedere un lucru esențial: Sadie crește, având acum 13 ani, și, implicit, se maturizează. Unele dintre cele mai adorabile și sfâșietoare momente din Tronul de foc au avut-o și pe Sadie implicată. Carter, în schimb, e aproape neschimbat, la fel de împiedicat, nerdy și ușor enervant din cauza obsesiei sale pentru Zia Rashid, obsesie care pune în pericol întreaga misiune în jurul căreia se învârte plot-ul cărții. În afară de cei doi protagoniști, în poveste mai apar și câțiva vrăjitori minori neinițiați, instruiți în tainele magiei egiptene de către frații Kane. Mi-a plăcut la nebunie dinamica dintre ei, Sadie și Carter: certurile inevitabile, tentativele de flirt, farmecele eșuate și exploziile de gelozie nu numai că au condimentat intriga, dar au făcut-o și mai ancorată în realitate. Apoi ar mai fi nenumărații zei și zeițe, dintre care ies în evidență Bast (elegantă și mortală, ca o adevărată felină), Ra (un bătrânel excentric, dar extrem de simpatic), Isis și Horus (ușor egoiști, dar întotdeauna săritori) și Bes (dacă ar trebui să-l rezum pe scurt aș spune că e Dobby, versiunea egipteană: durează puțin până să-ți intre sub piele, după o primă imprese nu tocmai plăcută, dar și când o face e imposibil de îndepărtat).

Singurul lucru care nu mi-a plăcut la Tronul de foc, motivul pentru care am scăzut o stea din rating-ul pe care i l-am dat cărții pe Goodreads, a fost portretizarea mai puțin inspirată a unor zei. Înțeleg că trilogia e, în principal, destinată cititorilor mai mici și că e nevoie să fie strecurate niște glume sau replici care să stârnească hohote de râs chiar și în cele mai serioase și întunecate momente (multe dintre ele au funcționat aproape perfect), dar să-l auzi pe Set, cel mai rău dintre zeii răi, că folosește cuvinte precum „amice” atunci când vorbește cu cineva, de parcă ar fi doar un om banal – ca să dau doar un exemplu – nu e tocmai OK. Sunt perfect de acord cu firile ceva mai lipsite de griji, ușor acide ale protagoniștilor și grupului lor de prieteni pentru că, până la urmă, deep down sunt doar niște adolescenți, dar zeii ar fi trebuit să aibă o anumită aură care să impună respectul, să te uiți la ei (în acest caz să citești despre ei) și să-i admiri, nu să fie caracterizați drept niște tipi incredibil de sexy (ori ciudați din cale-afară) care știu cum să se îmbrace pentru a-și pune trupurile într-o lumină cât mai favorabilă sau care să glumească cu niște muritori care în mod clar le-ar putea face de petrecanie.

Scrisă într-un limbaj foarte accesibil, presărată pe alocuri cu glume extrem de inspirate și situații pline de adrenalină, imposibil de lăsat din mână, Tronul de foc este o continuare minunată pentru Piramida roșie. Dacă vreți să-i dați trilogiei o șansă, cel mai bine ar fi să aveți toate volumele în bibliotecă pentru că, deși pare greu de crezut la început din cauza dimensiunilor intimidante, provoacă dependență.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING