TRECUTUL ȘI PREZENTUL SE ÎMPLETESC ÎN CELE MAI NEBĂNUITE MODURI

gustul-samburilor-de-mar

TITLU: Gustul sâmburilor de măr

AUTOR: Katharina Hagena

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: O casă bântuită de amintiri şi secrete de mult îngropate. La moartea Bertei, cele trei fiice ale sale – Inga, Harriet şi Christa –, precum şi nepoata ei, Iris, se reîntâlnesc în casa părintească de la Bootshaven, undeva în nordul Germaniei, pentru a citi testamentul. Spre marea ei surpriză, Iris moşteneşte conacul cel vechi. Bibliotecară la Freiburg, Iris nu intenţionează să păstreze această locuinţă îndepărtată de viaţa ei de zi cu zi. Numai că, pe măsură ce redescoperă fiecare cameră şi fiecare colţ al grădinii minunate ce înconjoară casa, amintirile ei se trezesc, urzind povestea zguduitoare a trei generaţii de femei care s-au perindat pe acolo. Secrete şoptite la umbra copacilor, vechi rivalităţi, moşteniri, adultere, idile de-o vară, subiecte pe care toată lumea le trece sub tăcere sau de care nimeni nu vrea să-şi amintească: Gustul sâmburilor de măr este o saga specială impregnată de vrajă şi mister.

RECENZIE:

Cu toate că o vorbă foarte înțeleaptă spune că nu trebuie să judecăm o carte după copertă, uneori e de-a dreptul imposibil să reziști impulsului de a alege cel mai arătos roman, antologie de povestiri scurte sau chiar volum de poezii și de a pleca numaidecât acasă cu el. Coperta cărții Gustul sâmburilor de măr mi s-a părut pur și simplu superbă în simplitatea ei și bineînțeles că am fost imediat fermecat de ea.

Povestea lui Iris este o călătorie continuă și zbuciumată între prezent și trecut, cele două planuri intersectându-se constant într-un mod de-a dreptul haotic. După ce bunica ei moare și îi lasă moștenire casa plină de istorie dintr-un colț pitoresc al Germaniei, Iris se vede nevoită să aleagă dintre cele două variante: să vândă casa și să-și continue viața banală de bibliotecară sau să păstreze imobilul, cu tot cu fantomele trecutului său deloc luminos.

Primul capitol al cărții mi s-a părut deosebit de promițător și m-a făcut să-mi doresc să citesc mai mult, să aflut tot ce era de aflat despre persoanjele în jurul cărora se învârte acțiunea. Ceva la stilul autoarei mi s-a părut deosebit: prin cuvinte simple, reușea să-mi inducă atât o stare de bine, cât și una de tristețe. Nu știu cum altfel să explic, dar cert este că m-am pus în pielea lui Iris și am trăit pe viu și cu intensitate acel prim capitol.

După aceea, lucrurile au început să devină tot mai neinteresante. Practic, restul romanului s-a transformat într-o amestecătură de personaje, acțiuni din trecut și prezent care, la o primă vedere, nu aveau niciun sens și păreau aruncate acolo doar de dragul de a le avea în carte. Pentru o foarte bună bucată de vreme mi-a fost imposibil să disting între mătușile lui Iris, mama și bunica ei. Dar, la sfârșit, când totul se leagă și începe să aibă sens, am realizat că, de fapt, tot haosul din primele 160 de pagini nu este nimic altceva decât dezordinea din mintea lui Iris. Dacă atunci când citeam mi s-a părut enervant felul în care trecutul „intervenea” în prezent, după ce am închis cartea am considerat această inconveniență cel mai natural lucru din lume. Mi s-a părut normal ca gândurile lui Iris legate de familia ei împrăștiată să nu aibă niciun sens, să fie haotice și dereglate, din moment ce tocmai a trecut printr-un eveniment care ar zdruncina pe oricine. Moartea cuiva drag și apoi obligația de a locui în casa persoanei respective, printre relicvele pline de amintiri dureroase și tulburi, cu siguranță ar face pe oricine să nu mai gândească limpede.

Gustul sâmburilor de măr a fost o carte cel puțin interesantă: de foarte multe ori am vrut să o abandonez din cauză că mă plictisea de moarte, dar la final am bifat-o pe lista de lecturi din anul acesta cu zâmbetul pe buze. Asemeni unui măr, romanul Katharinei Hagena are nevoie de timp ca să se dezvolte și să-și arate frumusețea și parfumul unic. Mulțumesc Editurii Trei pentru această carte!

RĂZBOIUL ESTE PACE, LIBERTATEA ESTE SCLAVIE, IGNORANȚA ESTE PUTERE

o-mie-noua-sute-optzeci-si-patru

TITLU: O mie nouă sute optzeci și patru

AUTOR: George Orwell

PUBLICAT DE: Editura Polirom

DESCRIERE: Winston Smith este un personaj oarecare: el urăste, iubește și muncește ca orice alt om. Ceea ce-l face deosebit este faptul că trăiește într-o lume infernală, în care a urî, a iubi sau a munci sînt venite dintr-un efort supraomenesc al fiecărei clipe. Romanul O mie nouă sute optzeci și patru descrie tabloul apocaliptic al unei Londre din era post-atomica, sediul unui regim totalitar în care orice logică pare să fi fost abolită. Execuțiile fără rost, disparițiile peste noapte au devenit un lucru firesc. Trecutul este rescris mereu spre a legitima crimele prezentului, iar instrumentul propagandei este odioasa „nouvorbă”, o limbă robotizată, care completează imaginea de lume ordonată „științific” după voința Fratelui cel Mare, care spune că „războiul este pace, libertatea este sclavie, ignoranța este putere”.

RECENZIE:

Mi-am dorit de multă vreme să citesc ceva de la George Orwell deoarece, din recenziile cărților sale, am rămas cu impresia că este acel gen de scriitor asupra căruia majoritatea cititorilor au căzut de acord că se află într-o altă ligă, net superioară, față de ceilalți. Prin amabilitatea librăriei online Libris, am ajuns să parcurg impresionanta distopie O mie nouă sute optzeci și patru – una dintre cele mai cunoscute cărți ale autorului britanic.

Cred că aceasta este cea mai dificilă recenzie cu care m-am confruntat până acum. Încerc de ore bune să-mi adun cuvintele pentru a-mi exprima cât mai bine sentimentele față de O mie nouă sute optzeci și patru și sper să nu o dau în bară pentru că, fără doar și poate, viitorul sumbru descris de Orwell se află în topul preferințelor mele din toate timpurile.

La început, nu am fost chiar atât de impresionat de roman. A fost nevoie de puțin peste 50 de pagini și un citat („Aici se scot ziare de aruncat la gunoi, în care nu găsești aproape nimic altceva decît sport, crime și horoscopuri, se produc povestioare senzaționale de doi bani, filme numai despre sex și cîntece sentimentale compuse exclusiv prin mijloace mecanice […]”) ca să realizez cu adevărat ce fel de comoară țin în mână.

Lumea imaginată de Orwell este un adevărat coșmar, în care nimic nu este mai important decât credința în Fratele cel Mare și Partid, unde trecutul nu are nicio importanță deoarece poate fi șters din istorie la orice oră, iar viețile oamenilor nu mai reprezintă absolut nimic, ei fiind doar niște unelte fără valoare în ochii celor aflați la conducere; niște unelte de care se pot debarasa oricând.

Mi s-a părut incredibil felul în care societatea prezentată în carte se aseamănă cu cea din zilele noastre. Firește, totul este o exagerare și nu cred că o să se ajungă vreodată ca oamenii să-și piardă dreptul la opinie (că pot fi cumpărați pentru a susține ceva în care nu cred e deja altă poveste), dar mă tem că, încetul cu încetul, ne îndreptăm spre viitorul de care lui Orwell îi era atât de teamă. Ce mai? Fraza care mi-a captat atenția descrie perfect vremurile în care trăim, de aceea a și avut un impact atât de puternic asupra mea. Este de-a dreptul uluitor cum acele cuvinte scrise în 1949 rezonează într-atât cu lumea în care trăim, la mai mult de 50 de ani de la publicarea romanului.

Personajele romanului sunt excelent conturate, în special Winston Smith, protagonistul. Evoluția lui de-a lungul cărții este remarcabilă, am adorat tot ce a ținut de trecutul acestuia și, poate cel mai important, mi-a plăcut extrem de mult că a fost plin de tot felul de defecte. Acestea, în loc să-l tragă în jos și să-l transforme într-o persoană detestabilă, l-au făcut mult mai uman, o trăsătură deloc de neglijat într-o mare de marionete lipsite de personalitate. Am simpatizat cu el chiar și în momentele în care se gândea cum să-i crape țeasta cuiva sau când promitea, fără să clipească, să otrăvească persoane inocente doar pentru a satisface nevoile unui grup secret.

O mie nouă sute optzeci și patru este un roman superb, care nu-ți permite să te gândești la altceva cât timp îl citești și pentru care ai nevoie de răbdare și dedicație. Deși stilul lui Orwell nu este în niciun caz greoi, cartea abundă în descrieri, avâd foarte puțin dialog și tocmai din această cauză se citește ceva mai încet (cel puțin așa am pățit eu). Dar se merită!

Mulțumesc librărieri online Libris pentru acest roman pur și simplu memorabil! Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit!

NORMALUL NU E BANAL

moarte-subita

TITLU: Moarte subită

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Când Barry Fairbrother, în vârstă de 40 de ani, moare pe neaşteptate, comunitatea intră în derivă. Idilicul orăşel englezesc, cu o piaţetă pavată şi o mănăstire străveche, ascunde de fapt un război mocnit între mai multe tabere: între bogaţi şi săraci, între adolescenţi şi părinţi, între soţi şi soţii, între profesori şi elevi… Pagford nu este deloc ceea ce pare la prima vedere. Cel mai mare conflict îl stârneşte însă locul lăsat liber de Barry în consiliul parohial. Cine va triumfa într-o luptă electorală plină de patimă, duplicitate şi dezvăluiri neaşteptate?

RECENZIE:

Am crescut cu seria Harry Potter. Mulțumită acesteia, am descoperit că lectura nu e ceva plictisitor, ci un lucru de care avem nevoie cu toții. Firește că am fost curios să citesc Moarte subită, romanul pentru adulți scris de J.K. Rowling, deoarece eram curios dacă autoare se poate distanța de seria care a făcut-o faimoasă în toată lumea.

Viața aparent liniștită din orășelul Pagford este dată peste cap atunci când Barry Fairbrother, un respectat membru al comunității (și al Consiliului Parohial, pe deasupra) suferă un accident vascular cerebral și moare, lăsându-și familia îndurerată și, lucrul cel mai important pentru intriga romanului, un loc vacant în Consiliu. O adevărată bătălie începe între cei interesați să-l înlocuiască pe Barry, condimentat cu un răboi al generațiilor, comploturi și problemele de zi cu zi pe care pagfordienii (și nu numai) sunt nevoiți să le înfrunte.

Dacă vreți să citiți romanul din același motiv ca și mine, vă sfătuiesc să uitați de Potter și orice ține de lumea lui, altfel s-ar putea să fiți șocați că „mama” micului vrăjitor vorbește atât de deschis despre subiecte pe care nu le-a abordat în celelalte cărți ale sale, cum ar fi sexul între minori sau consumul de alcool și droguri. Mie aceste lucruri mi s-au părut cât de poate de naturale, nu au fost câtuși de puțin exagerate sau aruncate acolo doar pentru a stârni controverse și discuții pe tema romanului. Dimpotrivă, acestea au contribuit la sentimentul de realism al poveștii, aducând-o la viață.

Atenția la detaliu pe care Rowling o acordă și în acest roman este absolut minunată. Deși de multe ori tind să mă plictisesc atunci când un autor reușește să nu omită niciun amănunt dintr-o scenă, de această dată am fost fermecat de abundența detaliilor care, așa cum a fost cazul elementelor mai sensibile, au însuflețit fiecare pagină a cărții.

Dacă ar fi să găsesc un minus romanului, acesta ar fi numărul mult prea mare de personaje. Atunci când am început să citesc saga Cântec de gheață și foc, o altă scriere în care personajele abundă, nu am avut o problemă în a reține legăturile complicate dintre „jucătorii” urzelii tronurilor (cel puțin nu la început), poate și din cauză că am fost obișnuit cu majoritatea dintre ei din serial. În cazul cărții lui Rowling, pentru primele 200 și ceva de pagini, de fiecare dată când perspectiva narativă se schimba, aveam nevoie de câteva clipe în care să-mi amintesc despre cine era vorba și nu de puține ori mi s-a întâmplat să amestec personajele între ele.

Totuși, după ce am început să mă obișnuiesc cu Fats, Krystal, Cubby, Gaia și restul distribuției (trecând, astfel, peste marele hop al cărții), am fost pe deplin fascinat de intriga construită de Rowling. Nu știu de ce, dar la început am avut impresia că Moarte subită ar fi un roman polițist. Poate că de vină este titlul… Ei bine, nu. Moarte subită este un roman despre complexitatea și diversitatea naturii umane, o carte care te prinde în mrejele ei și te face să te îndrăgostești de un personaj, numai pentru a-ți trânti mai apoi o serie de dezvăluiri și întâmplări legate de acesta care te vor face să-ți schimbi părerea. Moarte subită este acel gen de lectură pentru care ai nevoie de timp și dăruire și care te va bântui multă vreme după ce ai citit ultimul paragraf.

Neapărat trebuie să menționez umorul. De foarte multe ori am fost nevoit să iau o pauză de la citit, asta pentru că aveam lacrimi în ochi din cauza replicilor savuros de sarcastice ale lui Fats sau datorită comicului de situație, prezent aproape în fiecare capitol.

Talentul de scriitor al lui Rowling este incontestabil (asta dacă mai avea cineva nevoie de această lămurire). Cred că până și cei mai reticenți cititori, cei care strâmbă din nas atunci când aud de Harry Potter și spun „meh, alea-s cărți pentru copii!” vor fi fascinați de Moarte subită. Cele două scrieri ale lui Rowling sunt extrem de diferite între ele (cum sunt, să zicem, un leu și un șarpe 😉 ), dar păstrează autenticitatea scriitoarei: acel stil plin de căldură și naturalețe care te face să vrei să nu mai părăsești lumea imaginată de aceasta. Pur și simplu magic!

Mă bucur că J.K. Rowling și-a asumat acest risc și a scris o carte diferită față de ce aștepta publicul de la ea. Moarte subită e un omagiu adus Angliei, în care orășelul Pagford este un personaj în adevăratul sens al cuvântului; un roman cu multiple substraturi și care tratează teme de actualitate, șocante doar prin naturalețea în care sunt dezbătute.

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman de-a dreptul minunat!

RATING: 8/10

POVESTEA CELUI MAI CUNOSCUT VAMPIR

adevarul-dracula

TITLU: Dracula

AUTOR: Bram Stoker

PUBLICAT DE: Adevărul (pentru ediția citită de mine)

RECENZIE:

Intoxicat de lecturile cu vampiri exagerat de romantici, m-am hotărât să citesc romanul lui Bram Stoker pentru a vedea o altfel de abordare a creaturilor nopții. Deși pe unele pagini web era descris drept „un roman profund erotic”, Dracula mi s-a părut mai mult un carusel de situații înfricoșătoare, momente de liniște, urmăriri pline de suspans și un gram de dragoste.

Structurat pe mai multe capitole, fiecare povestit prin pagini din jurnalele personajelor sau articole de ziar, Dracula te aruncă direct în miezul acțiunii și îți arată spaimele nopții prin ochii neștiutori ai unor bieți oameni de rând.

Acțiunea începe când Jonathan Harker, un avocat la o firmă londoneză, călătorește spre inima Carpaților, pentru a-i da unui anumit conte Dracula să semneze actele pentru proprietatea recent cumpărată de către acesta în Londra. Până să ajungă în Transilvania, Jonathan trece prin mai multe peripeții care îi vor testa credința și capacitatea de a accepta existența supranaturalului. Nici după ce se întâlnește cu distinsul conte și este invitat să rămână o perioadă mai îndelungată în castelul acestuia lucrurile nu se dovedesc prea îmbucurătoare. Castelul este straniu, parcă bântuit, iar contele îi impune ca pe timpul nopții să rămână în camera lui. Jonathan nu-l ascultă și devine martorul răului care sălășluiește de secole între pereții reci ai fortăreței. După această parte, cartea devine ceva mai liniștită. Acțiunea se mută în Londra, unde Minna, logodnica lui Jonathan, își petrece timpul cu cea mai bună prietenă a sa, Lucy. Lucy nu își dorește nimic mai mult decât să se căsătorească, însă e destul de indecisă în legătură cu pretendentul pe care să-l aleagă din cei 3 dornici să o ia de soție. Întâmplări stranii încep să se petreacă, iar destinul personajelor va atârna de un fir de ață.

Recunosc că am citit cartea cu sufletul la gură, mai ales capitolele lui Jonathan din Transilvania care au fost de departe cele mai bune, pentru că reușeau să creeze acea stare de „vreau mai mult” la fiecare sfârșit de capitol. Am adorat să văd o față a vampirilor pe care o credeam uitată, latura lor de vânător, de creatură a întunericului. Romanul plusează la capitolul personaje, toate fiind superb conturate și ancorate în realitate, reacționând exact așa cum te-ai aștepta să facă o persoană normală dacă e pusă într-o astfel de situație. Iar câteva sunt deja prezente în pop-culture, cele mai bune exempe fiind însuși contele Dracula și doctorul Van Helsing. Pe bune, e cineva care să nu fi auzit măcar de unul dintre ei?

Deși mi-a plăcut la nebunie cartea, nu cred că e pentru toată lumea, asta datorită modului în care e scrisă. Unii s-ar putea să găsească această abordare „jurnal – tăieturi din ziar” oarecum bizară, iar acest lucru ar putea tăia din plăcerea lecturii. Oh, mai sunt și acele exprimări specifice secolului al XIX-lea pe care le-am găsit greoaie. Totuși, Dracula rămâne piatra de temelie a literaturii cu și despre vampiri și niciodată nu-și va pierde valoarea. Din partea mea, cartea are un 9,5/10.