LUPTÂND CU DEMONII TRECUTULUI – recenzie CARIERĂ MALEFICĂ, de Robert Galbraith

cariera-malefica

TITLU: Carieră malefică (Cormoran Strike #3)

AUTOR: Robert Galbraith

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Robin Ellacott primește un pachet misterios și descoperă îngrozită că înăuntru e un picior de femeie.

Șeful ei, detectivul privat Cormoran Strike, e mai puțin surprins, dar cel puțin la fel de alarmat. În trecutul lui există patru oameni care, crede el, ar putea fi responsabili – și Strike știe că oricare dintre ei e capabil, pe termen lung, de cele mai cumplite acte de cruzime.

În timp ce poliția se concentrează asupra singurului suspect pe care Strike tinde din ce în ce mai mult să-l absolve de vină, el și cu Robin își asumă rezolvarea cazului și explorează lumile tenebroase și bizare ale celorlalți trei bărbați.

Dar, pe măsură ce alte fapte îngrozitoare au loc, cei doi încep să fie presați de timp…

Cu o intrigă extrem de bine construită și cu răsturnări de situație la tot pasul, Carieră malefică e totodată și o poveste trepidantă despre un bărbat și o femeie aflați într-un punct de cotitură în viața lor privată și în profesia lor. O veți citi pe nerăsuflate.

RECENZIE:

Până să văd coperta ediției în limba română a cărții nici măcar nu am știut cât de dor îmi era de Strike și Robin. Chemarea cucului și Viermele de mătase sunt printre cărțile mele preferate nu doar de anul trecut, ci în general; mi-a plăcut la nebunie cât de addictive și unice, dar, în același timp, familiare au fost cele două povești și cât de ușor am fost cucerit de echipa de protagoniști. Pentru cei care nu știați deja, Robert Galbraith este numele sub care J.K. Rowling (da, acea J.K. Rowling) publică romane polițiste.

Bucurându-se de faimă națională după ce au rezolvat două cazuri cum nu se poate mai dificile, detectivul particular Cormoran Strike și asistenta lui, Robin Ellacott aproape că nu mai fac față cererilor clienților. Asta până când, într-o zi, un pachet misterios este livrat la biroul unde lucrează cei doi, destinatarul fiind chiar Robin. Iar în pachet se află… piciorul unei tinere femei. Trecutul lui Strike pare să se fi întors pentru a-l bântui, bărbatul făcând automat legătura între membrul primit de Robin și propriul său picior amputat, o cumplită amintire a luptelor la care a luat parte în urmă cu mulți ani. Astfel, Strike își face o listă a suspecților, una surprinzător de scurtă, pe care se regăsesc doar patru nume. Pe măsură ce investigația lui Strike și Robin pare să bată pasul pe loc, iar relația dintre cei doi începe să dea semne că s-ar putea destrăma în orice moment, în Londra încep să apară cadavre ale unor femei, toate părând să poarte „semnătura” aceluiași criminal care i-a trimis piciorul lui Robin.

Galbraith (sau Rowling, sau cum vreți să-i spuneți) a făcut-o din nou! Carieră malefică nu dezamăgește nicio secundă, e o continuare perfectă a Viermelui de mătase, fiind totodată un roman în care tensiunea și misterul specifice unui caz de omor se împletesc armonios cu detalii banale din viețile protagoniștilor, rezultând o poveste cât se poate de intimă despre două persoane cât se poate de normale, prinse într-o complicată pânză de secrete și minciuni, care trebuie să-și facă ordine în viață mai întâi și abia apoi să se concentreze pe rezolvarea unui caz care s-ar putea dovedi crucial pentru viitorul fiecăruia în parte. De când am devenit dependent de thrillere (mii de mulțumiri, Gillian Flynn!) am fost întotdeauna obsedat să descopăr adevărul din spatele poveștii, să aflu cine a omorât pe cine și de ce și așa mai departe, însă când vine vorba de cărțile lui Robert Galbraith – în special Carieră malefică – parcă nu mă interesează chiar atât de mult să ajung la final. Pentru că asta ar însemna să-mi iau adio de la Strike și Robin, două dintre personajele fictive pe care le iubesc și admir cel mai mult, și nu vreau una ca asta. Cred că acesta este și principalul atu al acestor cărți: oricât de palpitante sau încâlcite ar fi cazurile, într-un fel acestea rămân pe planul al doilea d.p.d.v al interesului pentru că tu, cititorul, vrei să afli cât mai multe despre viețile personale ale protagoniștilor; până și o banală sesiune de cumpărături devine ceva extraordinar atunci când Robin și Strike sunt cei care perindă magazinele în căutarea unei sticle de vin, de exemplu. Galbraith a reușit să aducă la viață un duo memorabil, pe care l-aș urma oriunde și chiar dacă următoarea carte ar fi 700 de pagini cu Strike și Robin citind ziarul, mâncând cereale cu lapte și uitându-se la televizor toată ziua nu m-aș supăra. Atât de mult îi iubesc!

Strike e genial, ca de obicei. Încăpățânat, impunător, cu un simț al dreptății extrem de bine dezvoltat, șiret atunci când situația o cere și rușions de împiedicat în unele cazuri, șarmant și necioplit, Strike pare să adune laolată toate calitățile și defectele ce alcătuiesc o… persoană reală, devenind astfel mai mult decât un personaj dintr-o carte. Mi-a plăcut la nebunie că, în această carte, am avut rara ocazie să descoperim o fărâmă din trecutul său și cât de mult l-au ajutat acele detalii despre viața sa de dianinte să o întâlnească pe Robin și, implicit, pe noi, cititorii. Carieră malefică a fost ca un obstacol aparent imposibil de trecut pentru Strike, deoarece cazul pe care trebuia să-l rezolve cât mai repede (de dragul lui Robin) părea să aibă rădăcinile bine înfipte în trecutul său. Astfel, din cei patru suspecți inițiali, trei sunt persoane pe care Strike le-a cunoscut foarte bine, atât în adolescență ât și în cadrul stagiului militar, și le-a făcut ceva „rău”. Cu fiecare mutare a ucigașului, Strike e din ce în ce mai presat de timp, uneori răbufnind din cauza neputinței sale de a-i proteja pe cei la care ține.

Pe Robin o ador. Mi-a plăcut la nebunie că în Viermele de mătase am avut parte de câteva capitole din perspectiva ei, iar de această dată m-am simțit ca în Rai. În Carieră malefică aflăm și mai multe despre Robin, trecutul ei fiind marcat de un eveniment pe cât de neașteptat, având în vedere tăria de caracter de care dă dovadă lucrând cot la cot cu Strike, pe atât de tulburător. Totuși, faptul că nu a lăsat ca acea nenorocire să-i controleze viața și a refuzat cu îndârjire să joace rolul victimei atâția ani, preferând în schimb să muncească într-un domeniu care ar putea-o pune în situații cel puțin la fel de periculoase a făcut-o pe Robin să crească – și mai mult – în ochii mei (de parcă mai era nevoie…). Tot legat de ea, ugh… trebuie să-l aduc în discuție pe Matthew, nenorocitul obsedat de control de logodnic al ei. Sincer, nu înțeleg cum poate cineva ca Robin să trăiască la mai puțin de un kilometru distanță de un asemenea… jeg. Îl detest. Îl detest cu aceeași intensitate cum am detestat-o pe Umbridge din Harry Potter și sper din tot sufletul să moară. Nu glumesc. După tot ce i-a făcut lui Robin, merită ca următoarea carte să înceapă cu o scenă în care e torturat și apoi ciopârțit și aruncat în Tamisa.

Perspectiva ucigașului a fost ciudată, la început, dar m-am obișnuit repede cu ea și, ca de fiecare dată când fac o incursiune în mintea bolnavă a unui criminal cu sânge rece am fost pe deplin fascinat de gândurile sale. Da, e un misogin împuțit, o scursură a societății care, asemeni lui Matthew, ar merita să moară în cele mai îngrozitoare feluri. Însă e atââât de interesant să afli ce gândește un individ cu probleme psihice încât tinzi să uiți aceste aspecte și, într-un cotlon ascuns al minții tale, un cotlon a cărui existență încerci să nu o recunoști față de ceilalți, să-ți dorești să scape nepedepsit doar pentru a vedea ce-i mai poate capul.

Finalul a fost ireal. Am citit și recitit ultimul paragraf până am simțit că mi s-a întipărit pe creier și cu greu m-am abținut să nu plâng. Nu vreau să dau spoilere, dar… my ships kinda sailed
*wink, wink* și sunt nerăbdător să văd ce se va întâmpla în continuare. Cred că o să fac niște crize când va fi anunțat titlul următorului volum, ca să nu mai vorbim de copertă, descriere și cartea în sine.

Carieră malefică mi s-a părut puțin diferită față de primele două volume, iar la început nu am știut dacă e un lucru bun sau nu. Dar, pe măsură ce paginile se scurgeau asemeni nisipului într-o clepsidră și mă apropiam tot mai mult de acel ultim paragraf fatidic, am ajuns să apreciez tot mai mult direcția pe care a luat-o seria. Îmi găsesc cu greu cuvintele să descriu cât de mult mi-a plăcut Carieră malefică, așa că voi spune doar atât: dacă atunci când eram mai mic așteptam cu sufletul la gură să apară un nou volum din Harry Potter, acum sunt cum nu se poate mai nerăbdător să se anunțe titlul și data publicării următorului roman cu Cormoran Strike.

Mulțumesc editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman uimitor!

RATING*

*din cauza unor neînțelegeri cu Facebook, de acum înainte o să vă rog să dați click pe „RATING” pentru a afla ce emoticon corespunde fiecărei cărți 😀

FASCINANTA LUME A CĂRȚILOR

viermele-de-matase

TITLU: Viermele de mătase (Cormoran Strike #2)

AUTOR: Robert Galbraith

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Când scriitorul Owen Quine dispare, soţia lui apelează la detectivul particular Cormoran Strike. La început, femeia crede că soţul ei a plecat pentru că a vrut pur şi simplu să fie singur câteva zile – aşa cum a mai făcut înainte – şi îi cere lui Strike să-l găsească şi să-l aducă acasă. Dar, pe măsură ce ancheta lui Strike înaintează, devine limpede că dispariţia lui Quine implică mai multe decât şi-ar fi imaginat soţia lui. Scriitorul tocmai a finalizat un manuscris în care face câte un portret necruţător aproape fiecărei persoane pe care o cunoaşte. Dacă romanul ar fi publicat, ar distruge vieţi – aşadar, sunt mulţi care ar vrea să-l reducă la tăcere pe Quine. Iar când scriitorul este găsit ucis cu brutalitate în împrejurări stranii, pentru Strike devine o cursă contracronometru să înţeleagă ce l-a împins pe ucigaşul nemilos să comită acea crimă atroce… Oferind o poveste ce se citeşte pe nerăsuflate, cu răsturnări de situaţie la tot pasul, Viermele de mătase este al doilea roman din mult apreciata serie care îi are drept protagonişti pe detectivul Cormoran Strike şi pe tânăra şi curajoasa lui asistentă, Robin Ellacott.

RECENZIE:

Vreau continuarea. Urgent! Chemarea cucului a fost un roman mult mai bun decât mi-am imaginat, m-a prins imadiat datorită personajelor, al decorului fermecător al Londrei și cazului complicat pe care Strike și Robin au fost nevoiți să-l rezolve. Am început să citesc Viermele de mătase așteptându-mă să dau peste alt mister imposibil de descifrat, dar nu m-am gândit că povestea dispariției unui scriitor se poate dovedi atât de fascinantă.

Ceea ce la început a părut o simplă toană de-a lui Owen Quine – scriitorul avea tendința de a mai pleca din când în când de acasă, cazându-se la diverse hoteluri –, se transformă rapid într-o cursă pentru a-i găsi ucigașul. Strike și Robin se văd nevoiți să rezolve un puzzle incredibil de dificil, deoarece sunt multe piese lipsă, iar cele de care dispun nu se potrivesc în totalitate în imaginea de ansamblu.

Am adorat cartea aceasta, ba chiar m-a plăcut mai mult decât Chemarea cucului. Cred că de „vină” a fost faptul că acțiunea se desfășoară în lumea literară a Londrei, cu tot cu intrigile și comploturile acesteia. M-a fascinat pe deplin modul în care autorul a conturat relațiile dintre scriitori, agenți și editori, cum nu este totul numai lapte și miere, așa cum ne-ar place nouă să credem. Un fel de mafie, lumea literară pe care ne-o prezintă Galbraith este pe cât de fascinantă, pe atât de înfiorătoare. Majoritatea persoanelor implicate în această rețea sunt lipsite de scrupule și ar face orice pentru a pune mâna pe un contract de care să fie atașată o sumă frumușică, iar tocmai din acest motiv, rezolvarea cazului a părut imposibilă.

Cum a fost cazul și cu romanul anterior, de-a lungul anchetei am trecut prin mai multe scenarii. Lista suspecțiilor a fost destul de scurtă, dar asta nu a însemnat nicio clipă că mi-a fost mai ușor să dezleg misterul. De fiecare dată când apărea un nou indiciu, îmi schimbam părerea și bănuiam pe altcineva. Totul până la un punct, când Strike rezolvă cazul, îi spune și lui Robin cine este făptașul, dar noi rămânem în ceață încă o vreme. A fost o mișcare inteligentă din partea autorului, deoarece am devorat ultimele 100 și ceva de pagini de parcă nici n-ar fi existat.

În recenzia Chemării cucului am spus că mi-ar plăcea să avem parte de mai multe capitole scrise din perspectiva lui Robin. Mă declar mulțumit, pentru că în Viermele de mătase aflăm mult mai multe despre asistenta dibace a lui Strike, fie că este vorba despre mici frânturi din trecutul ei ori momente cât se poate de tensionate din sânul familiei. Robin strălucește în acest volum, dovedind de nenumărate ori că este un ajutor de neprețuit pentru detectivul privat. Strike rămâne așa cum îl cunoaștem din volumul precedent: inteligent, perspicace, de multe ori morocănos, și atât de ușor de îndrăgit. Împreună, cei doi formează o echipă memorabilă, care va încânta cititorii multă vreme de acum încolo.

Un alt aspect pe care l-am apreciat foarte mult a fost umorul. La fiecare câteva pagini există cel puțin o replică sau o situație de-a dreptul ilară și nu au fost puține momentele în care am râs cu lacrimi în timp ce citeam.

Deși este un roman destul de lung, Viermele de mătase se citește extrem de ușor. Dialogurile sunt fascinante, gesturile personajelor și descrierile sunt hipnotizante, iar la sfârșit am rămas cu o senzație de gol. Îmi vor lipsi Strike și Robin și nu pot decât să sper că următorul volum al seriei va apărea cât mai repede.

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman incredibil!

RATING: 10/10

STRIKE ȘI ROBIN, PRIMA STRIGARE

chemarea-cucului

TITLU: Chemarea cucuclui (Cormoran Strike #1)

AUTOR: Robert Galbraith

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Atunci când un topmodel celebru îşi găseşte moartea căzând de la un balcon acoperit de zăpadă din Mayfair, se presupune că fata labilă emoţional s-a sinucis. Cu toate astea, fratele ei refuză să creadă concluzia poliţiei şi îi cere detectivului particular Cormoran Strike să se ocupe de caz. Strike este un veteran de război – cu traume atât fizice, cât şi psihice -, a cărui viaţă e un dezastru. Deşi îi oferă o siguranţă financiară, ancheta are preţul ei: cu cât Strike pătrunde mai adânc în lumea complexă a tinerei fete, cu atât lucrurile devin mai sumbre şi pericolele nu întârzie să apară. Captivant, cu o scriitură elegantă, impregnat de atmosfera londoneză – de la străzile tăcute din Mayfair şi puburile dosnice din East End, la agitaţia din Soho -, Chemarea cucului este o carte remarcabilă. Aducându-l în scenă pe Cormoran Strike, acesta este primul roman poliţist al scriitoarei J.K. Rowling, scris sub pseudonimul Robert Gilbraith şi care s-a bucurat de o primire entuziastă.

RECENZIE:

Cu toate că am terminat de citit Chemarea cucului de câteva zile, încă mă străduiesc să-mi adun gândurile despre primul roman scris de J.K. Rowling sub pseudonimul Robert Galbraith. Asta nu e din cauză că nu mi-ar fi plăcut cartea, pe care o consider absolut genială, ci pentru că, de obicei, îmi găsesc mai greu cuvintele când trebuie să recenzez un roman care mi-a lăsat o impresie bună.

Moartea Lulei Landry, un model de faimă mondială, îi acordă lui Cormoran Strike – un veteran de război, acum detectiv particular – șansa de a-și revitaliza afacerea „pe moarte”. Fratele vitreg al Lulei este convins că aceasta a fost ucisă, deși poliția a catalogat cazul drept sinucidere din cauza instabilității psihice a fetei. Strike acceptă cazul și, împreună cu noua lui asistentă, Robin, pornește într-o călătorie întortocheată prin lumea celor bogați și celebri în căutarea ucigașului.

Țin minte câtă vâlvă s-a făcut în jurul romanului atunci când s-a descoperit că Robert Galbraith este nimeni altcineva decât J.K. Rowling, celebra autoare a și mai celebrei serii Harry Potter. Chemarea cucului a fost apreciat atât de critici, cât și de cititori, cu mult înainte ca identitatea lui Galbraith să fie făcută publică, dar sunt convins că multă lume nici nu a auzit de carte până în acel moment. Eu mă aflu, cu siguranță, în această tabără și recunosc că mi-am dorit să citesc Chemarea cucului în special pentru că Rowling se află „în spatele” romanului polițist.

Sunt un cititor destul de comod, în sensul că nu-mi bat capul să adun indicii de-a lungul cărților citite și să încerc să rezolv misterul înaintea personajelor. Îmi place să fiu surprins, poate de aceea nu mă chinui prea mult cu treaba asta. Pe tot parcursul cărții, am avut mai multe suspiciuni, unele mai aberante ca restul, în legătură cu identitatea criminalului. Galbraith reușește, prin intermediul subtilității întrebărilor pe care Strike le folosește în „interogatorii” și prin micile scăpări ale celor puși sub acuzație, să facă din fiecare suspect un posibil vinovat. Am apreciat acest lucru, cu toate că am fost frustrat (în sensul bun al cuvântului, dacă acesta există) de fiecare dată când cineva scăpa câte un indiciu care îl plasa pe respectivul pe lista vinovaților.

Chemarea cucului are o intrigă clasică pentru un roman  polițist: o crimă, mai mulți suspecți, intervievarea fiecăruia, elucidarea cazului, dar se depărtează foarte mult de alte cărți de genul citite de mine datorită personajelor principale, Strike și Robin, și a cadrului incredibil de detaliat în care se desfășoară acțiunea.

L-am adorat pe Strike. Mi-a plăcut foarte mult profesionalismul lui, modul în care și-a condus investigația, relația dintre ele și Robin, dar și faptul că are un trecut interesant, care încă îl bântuie, atât fizic, cât și psihic. Are propriile lui frământări, asemeni unei persoane obișnuite. Fantomele întâmplărilor din timpul petrecut pe câmpul de luptă i-au cioplit caracterul puternic și au făcut din Strike un om pe care mulți l-ar considera dificil. Dificil în viața de zi cu zi, dar fascinant pentru cititori.

Robin a dat dovadă de o ingeniozitate ieșită din comun, de foarte multe ori reușind să-l scoată pe Strike din situații limită, avea mereu câte un răspuns inteligent pregătit, iar entuziasmul ei referitor la noua slujbă și faptul că a ținut morțiș să rămână alături de Strike, chiar dacă avea alte oferte de job-uri mult mai bine plătite, au făcut din ea mai mult decât un personaj: au transformat-o într-o persoană reală. Mi-ar fi plăcut să citesc mai multe capitole în care ea să fie protagonistă, să fi fost un echilibru între perspectivele lui Strike și ale lui Robin. Eh, poate în următoarele volume o să mi se îndeplinească dorința.

Nu cred că mai are rost să spun că recomand tuturor Chemarea cucului. Se citește extrem de ușor, în ciuda numărului destul de mare de pagini, și aduce în prim plan un protagonist memorabil, alături de un stil inconfundabil și aerul minunat al Londrei.

Mulțumesc Editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman memorabil.

RATING: 10/10