BUN VENIT ÎN WALHALLA! – recenzie SABIA VERII, de Rick Riordan

TITLU: Sabia verii (Magnus Chase și zeii din Asgard #1)

AUTOR: Rick Riordan

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Dacă trăiești pe străzi, ai niște rude urâcioase și crezi că soarta te-a pus deja în fața celor mai grele încercări, nu-ți pierde speranța: poți afla oricând că ești odrasla unui zeu nordic. De fapt, chiar dacă ai o viață absolut obișnuită, poți afla că tatăl tău își trăiește veșnicia în Asgard și că tu ai șanse bunicele să mănânci la masa războinicilor din Walhalla. Cam așa a fost și viața lui Magnus Chase după ce a rămas orfan. Adaugă la asta un uriaș al focului și Nouă Lumi prin care te aventurezi însoțit de un pitic, un elf și o walkirie renegată și ai în față una dintre cele mai captivante aventuri semnate de Rick Riordan.

RECENZIE:

Cunoscut pentru seriile sale în care zei și tot felul de creaturi ciudate și înspăimântătoare din mitologia greco-romană, dar și din cea egipteană, sunt aduși în atenția publicului tânăr cu ajutorul unor eroi atipici și de cele mai multe ori sarcastici, Rick Riordan a decis că a venit momentul să se aventureze pe tărâmuri ceva mai… friguroase, astfel încât noua sa trilogie se învârte în jurul ființelor cu puteri inimaginabile din folclorul scandinav. Thor, Loki, Odin, valkirii, elfi și spiriduși, țapi vorbitori și lupi care aduc sfârșitul lumii – celebrul Ragnarok, partide periculoase de pescuit și expediții pe tărâmuri fabuloase, toate acestea și multe altele le veți întâlni în Sabia verii, primul volum din Magnus Chase și zeii din Asgard.

După ce și-a petrecut ultimii doi ani pe străzi ca urmare a morții brutale a mamei sale, Magnus Chase se trezește prins în inima unei furtuni de neînțeles: află de la unchiul său de existența unei comori ascunse pe fundul râului Boston și că el este singurul care o poate recupera, luptă împotriva unei arătări de foc și reușește să o omoare, murind la rândul lui în proces și ajungând în Hotelul Walhalla, renăscut sub forma unui einherjar, un soi de războinic strigoi, care se va pregăti zi și noapte pentru venirea Ragnarokului. Odată ajuns acolo, Magnus află că tatăl său este nimeni altul decât Frey, zeul verii și al prosperității, și că destinul lui este legat de o profeție care prevestește eliberarea lupului Fenris din închisoarea ce l-a ținut captiv timp de nenumărate secole și stârnirea Apocalipsei vikinge.

Romanele lui Rick Riordan nu contenesc să mă surprindă prin complexitatea subiectelor abordate, chiar dacă la o primă privire nu par chiar atât de impresionante, și prin modalitățile ingenioase prin care autorul se folosește de diferite povești și legende din toate colțurile lumii pentru a da naștere unui univers ingenios, unic și extrem de ofertant, despre care am convingerea că ar fi interconectat, în special acum că am citit ultimul volum din Cronicile familiei Kane la sfârșitul căruia ne-a fost oferit un indiciu foarte promițător din acest punct de vedere – sper că, atunci când se va hotărî să „abandoneze” poveștile middle-grade ce se învârt în jurul zeilor, Riordan își va aduna toți eroii într-un singur roman gigantic, de 700-800 de pagini. Dar să ne întoarcem la valkiriile noastre 😀 Sabia verii mi s-a părut o nouă reușită din acest punct de vedere, de-a lungul cărții, pe lângă nenumărate „lecții” de mitologie nordcă absolut fascinante, fiind atinse mai multe subiecte considerate delicate, poate chiar prea mature pentru publicul țintă al romanului, cum ar fi căsătoriile aranjate sau familiile tradiționaliste și impactul pe care modul învechit de a gândi al acestora îl au asupra viitorului copiilor.

Acțiunea e un alt atuu de-al lui Riordan, autorul știind cum să o dozeze la milimetru astfel încât niciodată să nu lase impresia că narațiunea ar bate pasul pe loc. Din acest motiv, Sabia verii se citește foarte ușor, iar interesul în legătură cu ce urmează să se întâmple este mereu la cote alarmant de mari. Iar modurile în care mitologia specifică fiecărei regiuni este întrețesută cu un peisaj modern va fi întotdeauna minunat de descoperit. A fost un deliciu să descopăr cele câteva referințe la filmele Marvel cu Thor care, spre deosebire de momentul… grețos din Doamna de la Miezul Nopții când personajele au o discuție înflăcărată despre care membru al Răzbunătorilor este cel mai arătos, s-au potrivit de minune contextului și m-au făcut să râd cu lacrimi. Imprevizibilitatea acțiunii, dar și numeroasele scene grafice și destul de violente, au fost și ele niște adiții binevenite, fiindcă au făcut întregul roman să pară ceva mai mult decât o carte middle-grade.

Personajele, deși extrem de simpatice și bine conturate, au reprezentat pentru mine cea mai mare bilă neagră a romanului. Magnus, Blitz, Hearth, Sam și restul și-au jucat foarte bine rolurile, făcându-mă să-mi pese de ei aproape instant, dar au fost mult prea asemănători cu protagoniștii din Cronicile familiei Kane (și din Percy Jackson și Olimpienii, dacă e să mă iau după recenziile de pe Goodreads ale seriei): Magnus e același erou incredibil de sarcastic, a cărui familie are o relație mai mult decât specială cu o anumită adunătură de zei; Blitz și Hearth sunt aghiotanții non-umani care îl ajută pe erou cu o droaie de informații utile despre noua lume în care s-a trezit transportat, iar Sam e tipa care ascunde un secret rușinos, privită cu dispreț de restul comunității. Până și zeii asgardieni mi s-au părut doar niște copii ale divinităților egiptene pe care le-am întâlnit în trilogia narată din perspectivele fraților Kane. Din nou, nu spun că nu mi-ar fi plăcut personajele cărții, dar cred că Sabia verii ar fi fost mult, mult mai bună dacă autorul și-ar fi dat puțin silința să se îndepărteze de aceleași tipuri de personalități pe care le-a folosit deja de atâtea ori. Singurul personaj care mi s-a părut cu adevărat unic a fost Jack, dar nu pot vorbi despre el fără să dau câteva spoilere masive.

Dacă sunteți fani ai mitologiei scandinave și v-ați dorit de ani de zile să citiți o poveste care să o prezinte în toată gloria ei, Magnus Chase și zeii din Asgard e seria pe care o căutați. Are de toate, de la glume extrem de bine gândite și până la momente care-ți taie răsuflarea. Tot ce mai rămâne de făcut acum e să așteptăm volumul următor, Ciocanul lui Thor, care se anunță explosiv.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis!

RATING

ULTIMA STRIGARE PENTRU FAMILIA KANE – recenzie UMBRA ȘARPELUI, de Rick Riordan

TITLU: Umbra șarpelui (Cronicile familiei Kane #3)

AUTOR: Rick Riordan

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: În doar trei zile Apocalipsa se va dezlănţui şi lumea muritorilor va fi stăpânită de întuneric. Carter şi Sadie Kane sunt puşi faţă în faţă cu cea mai mare provocare – aceea de a-l opri pe Apophis să distrugă omenirea. Dar până la victorie fraţii Kane şi mica lor armată de magicieni au multe obstacole de înfruntat. Ma’at-ul este pe cale să se destrame şi numai distrugerea șarpelui ar face ca răul să dispară pentru totdeauna. Pentru asta nu există decât o singură armă: umbra lui Apophis trebuie legată cu un blestem străvechi pe care doar fantoma puternicului magician Setne îl cunoaște. Eroii  nu găsesc soluţii şi nu le rămâne decât să se încreadă în temuta fantomă care îi poate însă face pierduţi în Marea Haosului.

RECENZIE:

După ce am terminat Tronul de foc am fost cum nu se poate mai nerăbdător să văd ce li se mai poate întâmpla lui Sadie și Carter în această a treia și ultimă parte din Cronicile familiei Kane. Totuși, am încercat să amân momentul cât de mult am putut pentru că nu îmi doream să-mi iau rămas bun de la cei doi magicieni de care am prins atât de mult drag, dar planul nu mi-a ieșit: pe scurt, între volume am vrut să citesc altceva și m-am gândit că Infernul lui Dante ar fi alegerea perfectă – oh, cât de mult m-am înșelat! Am renunțat la carte după… să fi fost 15 pagini, deși nu sunt chiar atât de sigur, și am alergat numaidecât spre bibliotecă, de unde am „pescuit” Umbra șarpelui și m-am lăsat transportat în incredibila lume imaginată de Rick Riordan.

Apophis, Stăpânul Haosului, va renaște peste câteva zile. Armatele sale de slujitori fac deja prăpăd pe pământ, călătorind de la o Nomă la alta și ucigând magicieni, căutând în același timp să distrugă niște papirusuri foarte vechi și la fel de importante, care dețin secretul înfrângerii șarpelui. Între timp, după ce nu au reușit să salveze ultimul papirus și au fost martorii unui măcel groaznic, Sadie și Carter descoperă o nouă metodă prin care ar putea să-l distrugă pe Apophis odată pentru totdeauna. Dar, pentru a reuși asta, vor avea nevoie de ajutorul celui mai periculor magician care a trăit vreodată: Setne, acum o fantomă șireată care își așteaptă judecata.

Umbra șarpelui este, din punctul meu de vedere, cea mai bună carte din trilogie pentru că… eh, sunt mai multe motive pe care o să le enumăr cât de curând, dar mai întâi trebuie să-mi iau o piatră de pe inimă și să vorbesc despre lucrul care nu mi-a plăcut deloc, dar chiar deloc la această concluzie a poveștii. Finalul în sine mi s-a părut perfect: a fost dulce-amărui, a lăsat suficient loc liber pentru cel puțin o continuare și, ce mi s-a părut cel mai fain, au fost presărate câteva indicii care fac legătura între Cronicile familiei Kane și celelalte serii ale lui Riordan, ceea ce înseamnă că există posibilitatea unui roman de tip cross over (HYPE!). Totuși, lupta finală dintre Apophis și frații Kane (+ magicieni și zei) a fost mult prea scurtă, de tipul „clipește și ai pierdut-o”, iar toată tensiunea acumulată până în acel punct a… implodat. Nu zic că toate seriile fantasy trebuie să se încheie cu cel puțin o bătălie de proporții între forțele binelui și cele ale răului, însă nici nu-mi doresc ca provocarea finală a eroilor să țină doar câteva paragrafe.

Din nou, personajele sunt punctul forte al romanului, urmate îndeaproape de acțiune. Rick Riordan chiar știe cum să-și construiască eroii astfel încât aceștia să nu pară niște idealuri ale perfecțiunii greu de atins, ci mai degrabă niște oameni cât se poate de normali, cu defecte și calități evidente, care sunt puși în situații anormale și reușesc cumva să se descurce fără a renunța la fărâma aceea de umanitate care-i face speciali. Sadie și Carter sunt puși față în față cu niște alegeri dureroase și situații îngrozitoare, însă fac ei ce fac și ies cu bine din toate; ușor șifonați și marcați pe viață, însă relativ OK. Mi-a plăcut la nebunie că, deși evoluția lor e evidentă și se simte că s-au maturizat enorm față de cum  erau în primul volum al trilogiei, au rămas aceleași personaje charismatice și glumețe, care chiar și în cele mai neplăcute momente fac câte o glumă nepotrivită care să destindă atmosfera. Deși ar fi fost perfect normal și acceptabil ca Sadie și Carter să devină ceva mai mai serioși și mai… întunecați, dat fiind că au de înfruntat un pericol fără precedent, faptul că și-au păstrat personalitățile colorate și pline de viață nu poate fi decât un plus pentru carte.

Spre surprinderea mea, zeii au fost portretizați *aproape* așa cum mi-am dorit întotdeauna. S-a renunțat la majoritatea glumelor și remarcilor sarcastice/lipsite de gust venite din partea acestor ființe mai mari decât însăși viața, fiind înlocuite de atitudini severe, hotărâte, loiale și dornice de luptă. M-a întristat că Bast nu a apărut mai mult în Umbra șarpelui, pentru că a ajuns unul dintre personajele mele preferate din universul Kane, însă momentele în care strălucește sunt pur și simplu minunate. Anubis, Isis, Horus, Ra și încă cineva despre care nu o să discut pentru că aș da spoilere au parte, de asemenea, de clipe în care-și dovedesc importanța. Apophis, în schimb, mi s-a părut un villain destul de slab, care vrea să distrugă lumea doar pentru că e el rău.

Mai are rost să vorbesc de acțiune? Pur și simplu nu te lasă să respiri, te prinde în mrejele sale de la primele rânduri și foarte greu te mai poți elibera. Situațiile în care se găsesc frații Kane sunt descrise astfel încât să nu plictisească și sunt atât de alerte și incitante încât devine frustrant când perspectiva se schimbă subit; până și personajele recunosc acest lucru de câteva ori și se plâng că le-a venit rândul să vorbească tocmai când povestea celuilalt devenea *și mai* interesantă – iar aici intervine ingeniozitatea acestei serii: Cronicile familiei Kane sunt prezentate sub forma unor înregistrări audio transcrise de către autor, astfel încât de foarte multe ori avem parte, în timpul poveștii, de intervenții absolut încântătoare ale naratorului (e delicios să o vezi pe Sadie recunoscând cât de incredibil e fratele ei și viceversa).

După cum ne-a obișnuit, Rick Riordan ne servește o nouă poveste în care mitologia și personajele din alte timpuri sunt perfect împletite cu decorul modern al zilelor noastre, situațiile pline de suspans și glumele ingenioase sunt la tot pasul, iar personajele strălucesc datorită atenției cu care sunt conturate. Nici nu știu ce să mai spun ca să vă conving să citiți această trilogie energică și încântătoare; dacă sunteți pasionați de mitologie și de Egiptul antic, de romane middle grade ori povești fantasy bine scrise sunt sigur că o s-o devorați în câteva zile.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit spre recenzie!

RATING           

EGIPTOLOGIE PENTRU ÎNCEPĂTORI

TITLU: Piramida roșie (Cronicile familiei Kane #1)

AUTOR: Rick Riordan

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Într-o seară, la Londra, savantul egiptolog Julius Kane vizitează British Museum împreună cu cei doi copii ai săi, Carter și Sadie, pentru a desfășura un misterios experiment științific. Din nefericire, acesta din urmă eșuează, iar Julius Kane este capturat de către Set, zeul egiptean al deșertului, haosului și violenței, în timp ce Sadie și Carter sunt obligați să fugă pentru a scăpa cu viață. Curând, cei doi frați descoperă că în spatele unor ființe sau lucruri până atunci obișnuite se ascund zeități antice ori forțe magice care vin în ajutorul lor sau care sunt capabile să îi distrugă. Pentru a dejuca planurile malefice ale lui Set, ei vor lua parte la o amețitoare călătorie de-a lungul continentelor, în care situațiile surprinzătoare, scenele de luptă și replicile amuzante își dispută permanent întâietatea, într-un ritm susținut. Iar ceea ce vor afla la final despre propria lor familie este un secret vechi de milenii care le va transforma cu totul opiniile și chiar personalitățile.

RECENZIE:

Am observat, în ultima vreme, un trend în rândul scriitorilor de fantasy, și anume acela de a se folosi de legende și mituri deja existente, provenind de la diverse culturi ale lumii, și de a le transpune într-un decor modern. Cele mai cunoscute sunt, cu siguranță, legendele grecești, care au inspirat o multitudine de autori și operele lor. Rick Riordan, probabil fascinat de abundența de material din mitologia egipteană, a scris o trilogie bazându-se pe bogata moștenire culturală provenind din Țara Nilului. În Piramida roșie, primul volum al Cronicilor familiei Kane, zeii și creaturile fantastice din vremuri de mult apuse, pe când faraonii încă mai existau, își dezlănțuie puterile în lumea de azi…

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos 😀