UN FINAL SÂNGEROS – recenzie FURIA DIMINEȚII, de Pierce Brown

 

 

furia aurie rasklop

furia aurie rasklop

TITLU: Furia Dimineții (Furia roșie #3)

AUTOR: Pierce Brown

PUBLICAT DE: Editura Paladin

DESCRIERE: Abandonat de Mustang, luat drept mort de Fiii lui Ares, adus în pragul nebuniei de singurătatea și întunecimea de mormânt a carcerei în care este ținut închis, Secerătorul e redus la acel Darrow din Lykos care era la începuturi. Totul pare pierdut. Dar cu ajutorul prietenilor pe care încă-i mai are, Darrow reușește să evadeze din mâinile Șacalului, ceea ce se dovedește cea mai ușoară parte a misiunii lui. Cea mai complicată este să-i inspire pe cei asupriți să găsească curajul să se revolte, puterea să rupă lanțurile, îndrăzneala să viseze la o lume complet diferită față de tot ce știau până acum. Căci a venit în sfârșit momentul revoluționării Societății abuzive.

RECENZIE:

Nici nu vă puteți imagina cât de mult am așteptat apariția acestui roman. După cum probabil știți, anul trecut am participat atât la Bookfest, cât și la Gaudeamus, unde a fost anunțată lansarea – pe atunci – ultimului volum din trilogia lui Pierce Brown; în ultima mea zi de târg am vizitat standurile Paladin și Art de… nici eu nu mai știu de câte ori, în speranța că voi vedea coperta cu arma Secerătorului de pe Marte și, astfel, voi putea să pun capăt suferinței care m-a urmat pas cu pas după ce am terminat Furia aurie.

Aproape un an. Atât mi-a luat să descopăr, în sfârșit, ce s-a întâmplat cu Darrow după finalul exploziv al volumului anterior. Mi-am alinat puțin suferința cu alte cărți, însă, oricât de mult aș fi încercat, nu am putut scăpa de nevoia aproape primitivă de a afla dezbodământul poveștii care m-a ținut cu sufletul la gură încă de la început. De câteva ori am fost tentat să-mi comand romanul în engleză, doar pentru a-mi ușura suferința, dar m-am abținut de fiecare dată, fiind hotărât să păstrez continuitatea termenilor cu care am fost obișnuit prin intermediul excelentei traduceri. Iar cel ce așteaptă este recompensat la final.

Furia Dimineții nu dezamăgește nicio clipă (bine, poate că finalul a fost puțin cam prea asemănător cu cel al nenumăratelor serii distopice pentru adolescenți care au împânzit piața după ce Jocurile foamei s-a dovedit un real succes, doar că e o singură, mică picătură de cerneală într-un ocean de awesomeness) și continuă să ne servească acțiune care îți face sângele să clocotească, personaje tridimensionale și imperfecte, trădări neașteptate, planuri sortite eșecului (sau poate că nu) care sunt duse până la capăt doar prin încăpățânarea unora dintre protagoniști, momente de o sălbăticie cruntă sau atât de emoționante încât îți vor da lacrimile, puțin romantism, morți neașteptate și dureroase… E tare greu să rezumi Furia Dimineții în doar câteva cuvinte fără a uita câteva elemente esențiale, așa că mă voi opri aici și vă voi lăsa pe voi să descoperiți restul. Vă avertizez, totuși, că veți avea nevoie de câteva zile de „recuperare” după ce veți fi citit cartea.

„Carusel de emoții” mi se pare o descriere atât de clișeică, dar trebuie să recunosc că se potrivește al naibii de bine cărții. Am citit câteva capitole de față cu familia și, cu toate că de cele mai multe ori reușesc să mă abțin de la a izbucni în urale sau înjurături – da, am făcut și asta în timp ce citeam –, acum mi-a fost imposibil… și m-am ales cu niște priviri numai bune de înrămat. Dar, pe lângă acțiune și întorsăturile de situație care mai că m-au făcut să transpir de emoție, romanul strălucește prin intermediul eroului său, Darrow. Ce mi-a plăcut întotdeauna la el și, implicit, la felul în care Brown își construiește personajele, este că mereu a acționat și reacționat exact cum ar face-o o persoană reală, nicidecum ca un erou idealizat din basme sau alte romane YA. Face greșeli, oameni mor din cauza lor, se simte vinovat, acceptă că nu mai e nimic de făcut și trece mai departe. Dar, de departe, cel mai mult m-a impresionat modul în care s-a comportat la începutul cărții, când cicatricile trădării încă erau proaspete și simțea că nu poate avea încredere în nimeni; a fost, din punctul meu de vedere, cea mai realistă portretizare a unui om rupt din lumea lui și aruncat fără să vrea într-un război pe care, fie că vrea, fie că nu, va trebui să-l câștige dacă vrea să trăiască în continuare. Aici vorbesc, bineînțeles, despre romanele pentru adolescenți, deși întreaga trilogie a lui Brown poate fi savurată fără nicio problemă de oricine. Nu știu de ce, dar cred că Darrow și Katniss s-ar înțelege de minue.

Restul personajelor, cum ar fi Mustang, Urlătorii, restul Fiilor lui Ares, Șacalul și Octavia au rămas, după caz, la fel de ușor de îndrăgit sau detestat. Adițiile noi la poveste și-au jucat foarte bine rolul, în special valkiriile, care au impresionat atât prin putere brută, cât și prin sălbăticia de care au dat dovadă.

Între timp am aflat că povestea lui Darrow nu s-a încheiat și că vor mai urma *cel puțin* 3 volume a căror acțiune se petrece în același univers măcinat de conflic, ură și moarte. Primul a fost lansat în urmă cu doar câteva săptămâni, următorul a fost anunțat pentru toamna acestui an, iar eu nu prea știu ce să cred. Furia Dimineții a avut o finalitate în același sens în care epilogul Talismanelor Morții l-a avut pentru seria Harry Potter și mă tem că Iron Gold și continuările vor călca pe urmele Copilului Blestemat. Dar, până nu citesc măcar 1-200 de pagini din carte, îmi rezerv orice critică sau temere. Brown, nu mă dezamăgi.

Furia Dimineții încheie minunat această primă parte a poveștii lui Darrow, deși, ca orice capitol final, vine cu un revers al medaliei prin moartea unor personaje dragi. Așa cum ne-am obișnuit, măcelul și, per total, violența sunt la ordinea zilei în lumea haotică guvernată de Aurii, însă chiar și cea mai mică scânteie de speranță poate aprinde o revoluție, iar acest lucru este mai mult decât evident de-a lungul romanului. Celor care așteptau cartea nu cred că mai trebuie să le-o recomand, iar celor care nu s-au avântat în lumea imaginată de Brown… ce mai așteptați? Vă așteaptă o călătorie pe cinste!

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul oferit!

RATING

HIC SUNT LEONES – recenzie FURIA AURIE, de Pierce Brown

furia-aurie

TITLU: Furia aurie (Furia roșie #2)

AUTOR: Pierce Brown

PUBLICAT DE: Editura Paladin

DESCRIERE: Darrow e nevoit să lupte în apărarea bărbatului care i-a spânzurat soţia, să fie cel mai bun dintre lăncierii lui. Pe fondul unui adevărat război civil declanşat în sânul Auriilor, într-un fundal desprins din Războiul stelelor, eroul nu trebuie să piardă niciun moment din vedere adevăratul lui scop: revoluţionarea Societăţii care înrobeşte Culorile considerate inferioare. În rândul duşmanilor săi, Darrow reuşeşte să găsească prietenie, respect, ba chiar şi dragoste. Însă cine ar mai rămâne alături de el dacă adevărata lui identitate ar ieşi la iveală?

RECENZIE:

După un prim volum năucitor, Pierce Brown continuă saga lui Darrow, Sondorul Iadului, membru al celei mai prost tratate Culori din Sistemul Solar, ajuns unul dintre preferații conducătorilor Aurii după ce și-a dovedit istețimea și îndârjirea în probele crunte pe care aceștia le-au pus la cale. Furia roșie a fost una dintre cărțile mele preferate de anul trecut și, nu e de mirare, am avut așteptări foarte, foarte mari de la Furia aurie, cu toate că majoritatea trilogiilor YA au parte de capitole de mijloc mai puțin inspirate, cumva de legătură. Totuși, Furia aurie, asemeni protagonistului său, se încăpățânează să fie excepția care sfidează regula și nu numai că se ridică la înălțimea volumului anterior, dar îl și depășește în multe aspecte.

Pentru a intra în grațiile ArhiGuvernatorului Augustus și a duce la bun sfârșit planurile Fiilor lui Ares, Darrow urmează cursurile de formare și perfecționare ale Academiei. În timpul unui exercițiu, însă, nava lui este atacată pe neașteptate de un vechi dușman din casa Bellona, fapt care duce la pierderea câtorva mii de vieți și va pune serios în pericol misiunea lui Darrow. Aflat pe punctul de a fi izgonit din casa lui Augustus, Secerătorul face tot posibilul pentru a rămâne în aceeași poziție privilegiată: șantajează, trădează, se aliază cu cele mai nepotrivite persoane, ucide și iar ucide, totul pentru ca visul soției sale, Eo, să nu fi fost în van.

Cu rușine recunosc că am avut nevoie de trei încercări până să reușesc să intru cum trebuie în atmosfera cărții, dar de vină nu e scriitura sau personajele sau lipsa acțiunii, ci acea chestie nefastă de care toți cititorii încearcă să se ferească: the freacking reading slump. Prima oară am cedat după jumătate de capitol, a doua oară cred că am ajuns pe la capitolul trei, iar a treia oară… nu m-am mai oprit decât după ce am terminat prima parte a cărții și, la câteva zile după, am ajuns la sfârșitul romanului. Și a fost o călătorie dată dracului! Autorul știe cum să te țină în priză, acțiunea e de primă clasă, violentă și sângeroasă (deși mai puțin brutală față de primul volum, lucru care mi s-a părut deosebit de interesant), cu scene grafice descrise în detaliu care vor mulțumi pe toată lumea. Totuși, romanul nu e numai acțiune și avem parte de momente mai calme, de introspecție și nu numai, în care Darrow, își pune la îndoială moralitatea și scopul pentru care luptă – paragrafe pe care le-am adorat. Un alt plus al cărții sunt relațiile extrem de complicate dintre personaje și dinamica lor; avem parte de tot ce și-ar putea dori un cititor, fără spoliere: iubire, trădare, prietenie, încredere, mustrări de conștiință. Pierce Brown împletește cu ușurință și dibăcie toate aceste elemente în firul narativ al unei povești cu adevărat extraordinare care, dacă ar fi fost abordată altfel, cu siguranță nu ar fi avut același impact în lumea literară și ar fi fost trecută cu vederea foarte, foarte ușor.

Un alt aspect care mi-a plăcut foarte mult atât la Furia roșie, cât și la Furia aurie a fost cât de mult s-a inspirat autorul din cultura și mitologia romană pentru a crea Societatea acestei lumi măcinate de intrigi și războaie. De la numele personajelor, motto-urile diferitelor case (preferatul meu fiind cel al casei Augustus, Hic sunt leones – Aici sunt lei, referire la simbolul lor, leul), stindardele și funcțiile ocupate de mai marii lumii, toate au avut un puternic iz roman pe alocuri îmbinat cu unul nordic – în special când vine vorba de înfiorătorii Cenușii, care par a fi modelați după celebrii vikingi (fanii serialului cu același nume vor avea parte de o surpriză tare plăcută, pe care o voi strica puțin mai jos).

Pe lângă toate laudele pe care i le-am adus cărții până acum, trebuie neapărat să vorbesc despre personaje, pe care le-am găsit cel puțin la fel de fascinante ca în primul volum. Darrow continuă să mă surprindă cu fiecare capitol, dând dovadă de o iscusință și încăpățânare ieșite din comun. După cum spuneam mai devreme, moralitatea îi este pusă la îndoială nu de puține ori de-a lungul cărții, atât de alte personaje cât și de către el însuși, iar acest lucru aduce un nou strat de profunzime cărții și îl face pe temutul Secerător și mai imprevizibil. De multe ori am uitat să mai respir în timp ce așteptam să văd ce va urma să facă Darrow, dacă va alege calea unei Culori sau a alteia. Fără îndoială, unul dintre cei mai interesanți și complecși protagoniști din literatură. O altă surpriză, aproape la fel de imprevizibilă ca Darrow, a fost Mustang, personajul meu preferat din Furia roșie care își face mult așteptata intrare în scenă destul de târziu față de ce aș fi preferat și într-o companie la care nimeni nu s-ar fi așteptat. Nu spun mai multe, dar, asemeni mie, o să vă îndoiți de loialitatea ei de prea multe ori de-a lungul cărții. Și acum, surpriza aceea pe care vreau să o stric: avem parte de un nou personaj, o matahală Cenușie pe nume Ragnar, care a ajuns repede unul dintre preferații mei. Pentru că, deși la suprafață nu pare mai mult decât un monstru fără suflet, Ragnar ascunde mult mai multe față de ce și-ar putea închipui restul personajelor și doar Darrow e dispus să-l asculte; conversațiile dintre cei doi, atunci când nu sunt despre lupte și război și moarte, sunt niște mici giuvaiere. Cât despre restul distribuției, nu o să spun nimic în afară de asta: să vă așteptați la multe, multe surprize și întorsături de situație.

Finalul e îngrozitor, fix acel tip de sfârșit pe care orice cititor care nu are la îndemână volumul următor își dorește să-l evite. Iar editura pare conștientă de asta, pentru că imediat după cuprins avem *zgomot de tobeee* primul capitol din Furia dimineții, concluzia acestei trilogii încântătoare, lucru care mă face să cred că nu vom mai avea mult de așteptat până la publicarea ultimului volum.

În concluzie, citiți Furia aurie. Citiți și Furia roșie, dacă nu ați făcut-o până acum din nu știu ce motiv. Nu există suficiente cuvinte ca să descriu cât de mult îmi place această trilogie (cel puțin până acum), e cât se poate de perfectă și chiar sper că v-am convins să-i dați o șansă. Nu seamănă cu nimic din ce ați citit până acum!

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis spre recenzie!

RATING          

SUB SEMNUL LUI MARTE – recenzie FURIA ROȘIE, de Pierce Brown

furia-rosie

TITLU: Furia roșie (Furia roșie #1)

AUTOR: Pierce Brown

PUBLICAT DE: Editura Paladin

DESCRIERE: În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei.

RECENZIE:

Cartea asta trebuie că a fost pe wishlist-ul meu de cel puțin un an de zile. Ocazional, urmăresc activitatea câtorva membri ai comunității de booktuberi din străinătate și am auzit pomenindu-se despre un anume roman intitulat Red Rising în 4 din 5 videoclipuri (exagerez, evident, dar nici departe de adevăr nu sunt). Firește că am fost cum nu se poate mai entuziasmat atunci când s-a anunțat publicarea cărții la cele două imprintruri ale grupului editorial Art: YoungArt și Paladin. Ediția YoungArt mi-a displăcut enorm încă de când am văzut coperta, dar apoi și-a făcut apariția ediția Paladin, care a păstrat coperta originală, și a fost dragoste la prima vedere.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru exemplarul oferit spre recenzie!

Într-un viitor în care oamenii au colonizat cu succes mai multe planete și lunile lor, Darrow este un Roșu, un membru al clasei de jos, și își petrece zilele în măruntaiele planetei Marte, jucându-și rolul de Sondor al Iadului, pentru a extrage un element prețios care va ajuta la terraformarea suprafeței planetei în viitor. Darrow locuiește într-o așezare sărăcăcioasă împreună cu familia sa, un sat unde se trăiește de pe-o zi pe alta, iar asta i-a întărit caracterul și l-a făcut mult prea matur pentru cei 16 ani ai săi; este căsătorit cu Eo și încearcă din răsputeri să-i asigure acesteia un trai cât mai decent. Totuși, o serie de evenimente neprevăzute îl va face pe Darrow să se revolte împotriva celor care dețin puterea, infiltrându-se în cea mai cunoscută competiție a lor și câștigându-le încrederea doar pentru a-și potoli setea de răzbunare.

Deși catalogat drept un roman young adult, Furia roșie mi s-a părut mul mai matur decât restul cărților pentru adolescenți. Da, câteva dintre tiparele și clișeele care au făcut ca fiecare poveste YA (în special cele distopice) din ultima vreme să pară una și aceeași, sunt prezente și aici: eroul care face parte din cea mai de jos clasă a societății, revolta pe care acesta o stârnește, modul în care populația este împărțită pe mai multe categorii (de această dată avem culori), toate par rupte din paginile Jocurilor foamei sau trilogiei Divergent. Însă acestea sunt doar niște asemănări… nevinovate, aș spune, pentru că Furia roșie se distanțează enorm de seriile mai sus menționate prin faptul că nu se sfiește să ne arate părțile mai puțin plăcute ale personajelor și societății.

Pierce Brown a reușit să aducă la viață o lume incredibil de bogată, îmbogățită cu tehnologii extravagante și creaturi de coșmar, cu utilaje care permit oamenilor să sape adânc în miezul unei planete și persoane care ar putea fi catalogate drept „super-oameni”. Autorul nu se sfiește să inventeze termeni noi și să-i introducă în poveste fără explicații suplimentare, mizând pe cititori și a lor pperspicacitate, așa cum îi șade bine oricărui scriitor de SF care se respectă. Mi s-a părut genială ideea că Auriii nu doar că sunt privilegiați din pricina statutului lor social – a.k.a au mulți bani – ci le sunt superiori celorlalți și din punct de vedere fizic. Schimbările prin care Darrow trece pentru a deveni un Auriu cred că au fost cele mai intense și fascinante

Ce mi-a plăcut foarte mult la Furia roșie a fost faptul că, spre deosebire de Jocurile foamei, unde adolescenți din toate Districtele sunt aruncați în arenă pentru distracția excentricilor locuitori ai Capitoliului, de această dată clasele inferioare sunt complet neglijate de către Aurii – cei mai cei dintre locuitorii acestor lumi futuriste – și, în loc să organizeze competiții sângroase între copiii celorlate culori, aceștia au înființat o Academie unde propriile lor odrasle sunt trimise pentru a supraviețui. Iar asta înseamnă că multe familii semnează de bunăvoie condamnările la moarte ale celor cu care împart sângele.

Darrow. Darrow este, fără urmă de îndoială, vedeta romanului. Chiar dacă mi-au plăcut și alte personaje, în special Mustang, mi se pare că toate au pălit în fața lui. A început ca un Roșu, un Sondor al Iadului care nu se dă în lături de la nimic pentru a fi sigur că Eo, soția sa, duce un trai cât de cât decent. E isteț, încăpățânat și al naibii de curajos, determinat și mult prea matur pentru vârsta lui, un strateg înnăscut și un lider aproape perfect, calități pe care le apreciez întotdeauna la protagoniștii cărților YA, tocmai pentru că am impresia că ele îi fac ceva mai interesanți. Am citit câteva recenzii în care Darrow era „arătat cu degetul” ca fiind un personaj mult prea perfect, căruia toate îi ies din prima încercare și nu greșește (aproape) niciodată. Ummm, într-o anumită măsură sunt de acord că, după ce trece prin schimbarea care-i conferă înfățișarea unui Auriu, Darrow devine aproape impecabil din toate punctele de vedere. Dar nu ăsta a fost scopul tuturor acelor proceduri de coșmar, să-l facă un războinic imbatabil, cel care va reuși să dezbine societatea Auriilor? Tăria de caracter de care a dat dovadă în timpul nenumăratelor intervenții, ca să nu mai spun de acea determinare de fier de a nu ceda în fața sistemului și a rămâne, la exterior, un Auriu, deși sufletul său încă poartă culoarea Roșiilor, m-au făcut sa-l îndrăgesc și mai mult. Și a mai fost un gest, ceva ce doar un conducător cu principii morale cu adevărat valoroase ar putea face, dar vă las pe voi să descoperiți despre ce este vorba 😉

Despre acțiune nu pot vorbi foarte mult, pentru că ar trebui să încep să fac o listă care ar conține spoiler după spoiler după spoiler, dar pot spune asta: e uimitoare. Autorul și-a asumat nenumărate riscuri, omorând personaje fără niciun menajament – însă doar atunci când povestea o cerea, lucru pe care l-am apreciat enorm. În ultima vreme, trăiesc cu impresia că unii autori și scenariști (în special dacă e vorba despre cei care sunt „în spatele” serialelor mele preferate) omoară câte un personaj doar așa, pentru că pot. Întorsătură de situație după întorsătură de situație, evenimente neprevăzute și dezvăluiri care te vor face să lași cartea pe noptieră/pat/birou/oriunde citești și să te holbezi la pereți, fără să-ți vină a crede ce s-a întâmplat cu doar câteva paragrafe în urmă. Am mai zis oare cât de intensă și brutală e cartea? Totuși, dacă e să-i reproșez ceva autorului ar fi că luptele dintre personaje – cele care ar trebui să aibă un impact emoțional major – sunt destul de scurte.

Furia roșie este tot ce mi-am imaginat că o să fie primul volum din Jocurile foamei (bazându-mă strict pe descriere și unele recenzii): un roman alert, brutal și sângeros, în care personajele dau frâu celor mai ascunse emoții și le transformă în scene extrem de grafice, dar totodată uimitor de „privit”. Poate că nu e o carte pentru toată lumea, tocmai pentru că nu se sfiește să arate unele lucruri pe care alte cărți poate că le-ar ascunde sub preș, dar mie mi-a plăcut la nebunie și aștept cu nerăbdare să apară și continuarea, Golden Son.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru șansa de a citti acest roman absolut uluitor. Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți de beletristică – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit, indiferent de valoarea comenzii!

RATING: loved-it