TITLU: Înneguratul început/Refugiul reptilelor (O serie de evenimente nefericite #1 și #2)
AUTOR: Lemony Snicket
PUBLICAT DE: Editura Arthur
DESCRIERE: Dragă cititorule!
Ții în mâinile tale o poveste care este extrem de neplăcută. Îmi pare rău, dar acesta este adevărul. Cartea aceasta istorisește povestea nefericită a trei copii nespus de ghinioniști. Frații Baudelaire sunt fermecători și inteligenți, dar asta nu-i scutește de nenorociri și de suferință. Dezastrul nu încetează o clipă să-i pândească, de la prima pagină, când sunt pe plajă și primesc o veste îngrozitoare, și până la sfârșit. S-ar putea spune că nenorocirile se țin ca scaiul de ei.
Numai că în această scurtă carte, cei trei frați ajung să locuiască împreună cu un ticălos lacom și dezgustător, primesc haine care îți irită pielea, primesc vestea unui incendiu catastrofal, au parte de terci rece la micul dejun și au de dejucat un plan mârșav prin care se urmărește furarea averii lor.
Este trista mea datorie să aștern pe hârtie aceste povești neplăcute, însă pe voi nimic nu vă împiedică să lăsați cartea deoparte și să vă apucați de ceva mai vesel dacă asta preferați.
Cu deosebit respect,
Lemony Snicket
RECENZIE:
Nu știu care sunt obiceiurile voastre când vine vorba de urmărit seriale, dar eu foarte rar reușesc să văd mai mult de 2-3 episoade într-o zi, oricât de mult mi-ar plăcea show-ul respectiv, și asta pentru că după 2 ore petrecute cu aceleași personaje încep să-mi pierd oarecum interesul pentru ceea ce li se întâmplă și să-mi găsesc altceva de făcut, lăsând episoadele să ruleze ca zgomot de fundal. Bineînțeles că există și excepții – cel mai recent fiind Orphan Black, care tocmai a ajuns la final și pe care vi-l recomand din tot sufletul –, printre ele numărându-se și A Series of Unfortunate Events al celor de la Netflix, bazat pe îndrăgita serie cu același nume scrisă de Lemony Snicket, serial pe care l-am devorat într-o singură zi, atât de mult mi-a plăcut.
După cum probabil știți, există și un film… neinspirat, ca să-i zic așa, apărut undeva prin 2006, care a distrus tot farmecul cărților, combinând primele 3 volume într-un talmeș-balmeș de scene lipsite de suflet, seci și deloc interesante; singurul lucru cât de cât acceptabil la el a fost Jim Carrey, care a părut să se distreze de minune întruchipându-l pe Contele Olaf, dar în rest… Cred că m-am lungit mai mult decât trebuia, însă am ajuns unde voiam: odată cu lansarea filmului, editura Egmont a lansat primele 4 volume ale seriei, doar că, asemeni volumelor „originale” din Harry Potter, acestea au ajuns imposibil de găsit, așa că nu pot decât să mă bucur că drepturile pentru ediția în limba română au fost reachiziționate de cei de la editura Arthur, care s-au mișcat foarte repede și au scos pe piață Înneguratul început și Refugiul Reptilelor, pe care le-am citit cu aceeași plăcere cu care am vizionat serialul.
Povestea e destul de simplă, dat fiind că seria se adresează în principal cititorilor mici: frații Violet, Kalus și Sunny Baudelaire rămân orfani după ce părinții lor mor, tragic, într-un incendiu devastator și misterios. Astfel, cei trei ajung să locuiască cu cea mai apropiată rudă a lor, Contele Olaf, o persoană îngrozitoare și un actor la fel de teribil, despre care află în foarte scurt timp că nu urmărește decât să pună ghearele pe averea familiei Baudelaire, de care nu se poate atinge decât după ce Violet va fi împlinit 18 ani. Astfel, orfanii trec printr-o serie de aventuri deloc plăcute, încercând să scape de Olaf și să-și găsească o familie iubitoare.
Deși titlul seriei poate speria la început, prevestind o lectură încărcată de momente tragice, tonul este unul mai degrabă comic. Da, sunt momente în care lucrurile iau o turnură tragică, însă acestea sunt urmate aproape imediat de secvențe pline de un umor inteligent, sec, ușor macabru, care creează dependență. Intervențiile naratorului, pe care poate că nu le-aș fi agreeat dacă era vorba de altă carte, mi s-au părut o adevărată mană cerească, debordând de ironie și aciditate. Pe lângă acestea, trebuie să recunosc că partea mea preferată la cele două cărți – și, sunt convins, și la următoarele volume – a fost Contele Olaf care, deși o persoană absolut îngrozitoare, pe care nu m-aș supăra să o lovească un asteroid sau ceva asemănător, a reușit mereu să mă facă să râd până la lacrimi prin purtarea sa exagerată, planurile „diabolice” și „fără cusur”, talentul (sau lipsa acestuia) în arta dramatică și multe, multe altele; totuși, Olaf nu e un personaj comic relief, așa cum i-ar sugera numele, ci se prezintă ca o amenințare reală pentru orfani, un antagonist veritabil, deși ușor hăbăuc.
Cât despre orfani, Violet, Klaus și Sunny, mi-au plăcut foarte mult toți trei din diferite motive. Violet e inteligentă, curajoasă și, ignorând cu desăvârșire toate stereotipurile, o inventatoare genială și stâlpul familiei care i-a mai rămas. Klaus, pe de altă parte, adoră să-și petreacă timpul cu nasul în cărți și pare a cunoaște răspunsul la aproape orice întrebare, fiind, în același timp, și ceva mai firav decât sora lui. Iar Sunny… oh, cred că e suficient să spun că îmi doresc să rămână un bebeluș pe tot parcursul seriei! În ceea ce privește personajele secundare, și acestea sunt un deliciu, în special unchiul Monty și domnul Poe. Dar vă las pe voi să descoperiți de ce 😉
Primele două volume din O serie de evenimente nefericite sunt niște mici bijuterii, pe care vi le recomand cu drag. Pline de umor negru de cea mai bună calitate, cu întâmplări atât de exagerate încât par mai degrabă desprinse dintr-o parodie de primă clasă și cu un trio fabulos de protagoniști, la care se adaugă probabil cel mai ridicol de exagerat antagonist din toate timpurile, Înneguratul început și Refugiul reptilelor vă vor ține cu nasul între paginile lor mititele și vă vor face să vă doriți cu disperare să aveți la îndemânăt și următoarea carte. Și următoarea. Și următoarea…
Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarele oferite pentru recenzie!
răzvan's bookshelf 