APOCALIPSA ADUSĂ DE… ÎNGERI – recenzie ÎNGERI CĂZUȚI, de Susan Ee

TITLU: Îngeri căzuți (Penryn și Sfârșitul lumii #1)

AUTOR: Susan Ee

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Au trecut șase săptămâni de când Îngerii Apocalipsei au coborât pe Pământ pentru a distruge lumea modernă. Bandele de răufăcători sunt stăpânii zilei, iar spaima și superstițiile cei ai nopții. Când îngerii războinici răpesc o fetiță neajutorată, sora ei Penryn, în vârstă de șaptesprezece ani, e hotărâtă să facă orice să o salveze. Orice, în afară de a încheia un pact cu un înger inamic. Împreună cu Raffe, un luptător rănit și fără aripi, pe care îl salvează, Penryn pornește într-o călătorie plină de pericole pentru a-și regăsi sora și în timpul căreia cei doi protagoniști trebuie să se sprijine unul pe celălalt ca să poată supraviețui.

RECENZIE:

După ce moda cărților pentru adolescenți care aveau ca protagoniști vampiri frământați de fel de fel de drame adolescentine a apus, un nou fel de ființe supranaturale pare să fi atras atenția scriitorilor. Îngerii, acei oameni înaripați despre care se spune că și-ar face veacul în Rai sau că ar fi mesagerii cuvântului lui Dumnezeu. Nu sunt sigur de asta și vă rog să mă corectați dacă greșesc, dar cred (cu accent pe „cred”) că îngerii au fost introduși în literatura YA de către Cassandra Clare prin intermediul cunoscutelor sale serii Instrumente mortale și Dispozitive infernale, apoi au fost „preluați” și de alți autori, rezultând serii precum Hush, hush sau Penryn și Sfârșitul lumii, aici de față.

Despre cartea lui Susan Ee nu știam mare lucru înainte să apară și la noi, doar că e incredibil de populară în SUA și că apărea cam în fiecare videoclip al booktuber-ilor din străinătate pe care-i urmăresc ocazional. Iar asta a fost un lucru foarte, foarte bun, pentru că mi-am permis să fiu surprins de poveste, personaje și lumea post-apocaliptică imaginată de autoare.

Au trecut câteva luni de când îngerii s-au pogorât din ceruri, aducând cu ei cutremure și valuri tsunami, moarte și distrugere. Lumea nu mai e cum a fost odinioară, oamenii sunt dezbinați și fiecare luptă pentru a supraviețui de pe-o zi pe alta. Penryn, o adolescentă aparent obișnuită, împreună cu mama ei instabilă psihic și Paige, sora ei mai mică, imobilizată într-un scaun cu rotile colindă ruinele Statelor Unite căutând mâncarea – care a devenit un lux – și un acoperiș sub care să doarmă. Într-o seară, însă, acestea se întâlnesc cu un grup de îngeri vicioși care par hotărâți să-l desfigureze pe… unul de-al lor. Penryn intervine, îi salvează viața lui Raffe – îngerul agresat, care rămâne fără aripi în urma confruntării cu semenii săi – și, drept „răsplată”, unul dintre îngeri o răpește pe sora sa. Urmează o cursă contra cronometru, Penryn și Raffe aliindu-se pentru a ajunge la sălașul îngerilor, acolo unde ea crede că este ținută Paige, iar el e aproape convins că poate găsi pe cineva care să-i prindă la loc aripile.

Una dintre cele mai alerte și imprevizibile cărți pe care le-am citit în ultima vreme, Îngeri căzuți dă pe dinafară de awesomeness la capitolul acțiune și cred că unii autori ar avea câte ceva de învățat de la Susan Ee despre cum se scrie un roman YA fantasy care să-l facă pe cititor să-și țină răsuflarea la fiecare pagină. Mi-a plăcut la nebunie twist-ul cu îngerii mai puțin prietenoși, deși mi-a amintit puțin de nu-prea-reușitul serial Dominion (pe care l-am și abandonat dupa 2-3 episoade), dezastrul care s-a abătut asupra Pământului după apariția lor a fost redat exemplar, iar planul secret al înaripaților m-a luat total pe nepregătite.

Aproape lipsită de clișeele atât de comune în cadrul cărților ultra-mega-giga populare (încă le mulțumesc sfinților că nu am avut parte de un triunghi amoros și sper că lucrurile vor rămâne așa pe tot parcursul trilogiei), cartea nu plictisește nicio secundă și mereu, dar mereu ai impresia că pagina pe care o citești e mai încărcată de acțiune decât precedenta și că următoarea va fi și mai și. Ultima parte, aș zice că începând cu pagina 200, e genială. De-a dreptul uluitoare și mindblowing și tot ce mai vreți. Înainte să ajung la acel punct, mă gândeam că finalul volumului nu are cum să se ridice la înălțimea primelor două treimi, că autoarea și-a epuizat toate ideile bune și că voi avea parte de un deznodământ deloc satisfăcător. Și m-am înșelat! Finalul pe care Susan Ee l-a ales pentru Îngeri căzuți e perfect: are acțiune cât cuprinde, întorsături neașteptate de situație, răspunde la o parte din întrebări și lasă loc unora noi, care să fie dezbătute în următoarele volume, e un cliffhanger, dar nu unul într-atât de nasol încât să vrei să-ți vinzi sufletul Diavolului pentru a face rost cât mai repede de traducerea la World After. Dacă ar fi să o judec doar din acest punct de vedere, probabil că i-aș acorda cărții ratingul maxim (și un + pe lângă), dar trebuie să iau în considerare și personajele care mi-au plăcut… și nu prea.

Încep cu Penryn, doar e protagonista 😀 Ei bine, la început m-a cam scos din sărite atitudinea ei de adolescentă înțepată și faptul că părea să aibă mereu pregătit un răspuns sarcastic. Dar, în timp, am ajuns să mă obișnuiesc cu aceste trăsături mai puțin măgulitoare ale fetei și am observat că în spatele măștii pe care se chinuie să o păstreze de dragul surorii ei și, mai târziu, pentru a nu părea o idioată în ochii lui Raffe, care și așa o considera o ființă inferioară, se ascunde ceva mai mult. Penryn e, în primul rând, al naibii de curajoasă, aș spune că la fel de curajoasă precum Katniss, cea care a înfruntat Capitoliul pentru a-și salva sora de la teribilele Jocuri. Sincer, nu m-am așteptat ca Penryn să intervină în răfuiala dintre Raffe și îngerii care voiau să-l omoare; m-am gândit că o să profite de situație și o să-i tragă și ea câteva lovituri, după ce bătăușii înaripați aveau să-și ia zborul de la fața locului și vor fi lăsat cadavrul nefericitului să putrezească într-o baltă de sânge. Asta mi-a dovedit două lucruri: că Penryn acționează mai întâi și judecă la urmă și că are un extraordinar simț al dreptății, ceva ce rar mai întâlnești într-o lume distrusă aproape din temelii. Ah, și așa cum îi stă bine oricărei eroine YA, mai e și foarte, foarte încăpățânată și are o tendință aproape sinucigașă de a ignora ordinele, dar asta nu m-a deranjat deloc. (P.S: mama lui Penryn e înfiorătoare.)

Partea mai puțin plăcută a cărții a fost Raffe. În primul rând, nu am putut lua în serios un înger care își spune Raffe (și da, știu că e o prescurtare a numelui Rafael, dar nu e de ajuns). Apoi, trebuie să spun că acțiunile lui și felul în care vorbește îl fac să semene prea mult cu un adolescent care se vrea bad boy, însă nu-i reușește, și nu mi-a transmis absolut nimic prin care să mă convingă că ar fi ceva mai mult de atât; pe scurt, comportamentul lui a fost straniu, deloc asemănător cu ceea ce te-ai aștepta de la un înger, iar asta a distrus puțin din farmecul romanului pentru mine.

Îngeri căzuți m-a luat prin surprindere în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. Am citit-o pe nerăsuflate, m-a intrigat și îmi doresc să aflu mai multe, fiindcă sunt sigur că lumea lui Penryn mai are câteva surprize care abia așteaptă să fie descoperite.

Mulțumesc editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman incredibil de alert.

RATING

ORAȘUL ULTIMEI PROVOCĂRI – recenzie ORAȘUL FOCULUI CERESC, de Cassandra Clare

TITLU: Orașul Focului Ceresc (Instrumente Mortale #6)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda 

DESCRIERE: Întunericul s-a pogorât asupra lumii vânătorilor de umbre. Haosul şi distrugerea îi copleşesc pe nefilimi în vreme ce Clary, Jace, Simon şi prietenii lor se mobilizează pentru a înfrunta cel mai mare rău cu care au avut vreodată de-a face: fratele lui Clary, Sebastian Morgenstern. Cu ajutorul Pocalului Infernal, el transformă vânătorii de umbre în creaturi de coşmar, distrugând familii şi pe oamenii care se iubesc, pe măsură ce armata lui de întunericiţi creşte. Nimic din această lume nu îl poate înfrânge pe Sebastian… dar dacă vânătorii de umbre ar ajunge pe tărâmul demonilor, ar putea avea o şansă… Se vor pierde vieţi, iubiri vor fi sacrificate, şi întreaga lume se va schimba. Cine va supravieţui finalului exploziv?

RECENZIE:

Iată-ne ajunși la finalul acestei călătorii. Instrumente Mortale va rămâne mereu, cel puțin pentru mine, acea trilogie care nu s-a mulțumit să fie trilogie și a aspirat la titlul de serie de șase volume, chiar dacă asta a însemnat să chinuie cititorii, după acel glorios sfârșit al Orașului de sticlă, cu un volum Oraș al îngerilor căzuți deloc inspirat și un Oraș al sufletelor perdute acceptabil, dar destul de plictisitor. Ei bine, așa cum ne-a obișnuit, Cassandra Clare revine în forță cu ultima (da, de această dată acesta este finalul definitiv) parte a seriei care a cucerit milioane de cititori prin intermediul intrigilor atent țesute, personajelor exemplar conturate și al unei lumi ireale care lasă impresia că s-ar putea ascunde în umbrele propriei case.

Cu ajutorul Pocalului Infernal, Sebastian – fratele cu sânge de demon al lui Clary – începe să semene teroare printre nefilimi, atacând Institutele rând pe rând și convertind vânătorii de umbre în ființe crude, însetate de sânge și lipsite de puterea liberului arbitru, pe deplin credincioase lui și numai lui. Vânătorii de umbre care au scăpat de răbufnirile de vilență ale lui Sebastian se refugiază în Idris, lăsând repudiații fără nicio apărare în fața ororilor din alte dimensiuni. Nu durează mult până când războiul începe să bată la ușă, iar Clary, Jace, Simon, Isabelle, Alec și Magnus sunt prinși în inima acestei devastatoare tornade, care promite că va nimici totul în calea ei.

După cum am spus în recenzia volumului anterior și după cum cred că reiese și din introducere, nu sunt cel mai mare fan al Instrumentelor. Primele trei volume mi-au plăcut foarte mult, deznodământul acestora fiind cât se poate de perfect, dar o mare parte din magia care a făcut ca trilogia originală să funcționeze a părut să se fi pierdut undeva pe drum în timp ce autoarea scria volumul 4, iar numărul 5, cu toate că a fost un pas în direcția potrivită, nu a strălucit nici el prea mult. Așa că nu e de mirare că am încercat să amân cât mai mult cu putință momentul în care să pun mâna pe Orașul Focului Ceresc și să-mi închei socotelile cu personajele pe care le iubesc/urăsc. Și am fost surprins.

Am fost surprins să redescopăr aceleași trăiri pe care le-am avut citind Orașul de sticlă, să văd cât de mult au evoluat unele personaje sau, dimpotrivă, cât de frustrant de cretine au rămas în continuare (mă uit la tine, Clary). Am fost surprins să văd cât de abil a reușit Cassandra Clare să lege toate evenimentele din volumele precedente și cum a făcut în așa fel încât să-mi pese de personajele din următoarea ei serie, The Dark Artifices (primul volum, Lady Midnight, a apărut deja în străinătate). Iar finalul… deși aș fi preferat să fi fost ceva mai realist și ca acțiunile protagoniștilor să fi avut consecințe permanente, nu pot să dau cu șutul într-un final fericit.

Acțiunea mi-a amintit atââât de mult de Orașul de sticlă (dar și de Prințesa mecanică, puțin de tot) în sensul că începutul m-a plictisit de moarte; primele 100 și ceva de pagini fiind incredibil de lente, numai pentru a-și intra în ritm odată cu primul atac de amploare al lui Sebastian. Din acel punct, cartea a devenit uimitor de alertă și atât de multe lucruri importante s-au întâmplat în foarte puțin timp încât a trebuit să recitesc unele paragrafe doar ca să mă asigur că nu am pierdut nimic crucial. Luptele dintre vânătorii de umbre și armata lui Sebastian au avut gradul potrivit de violență pentru a fi considerate foarte entertaining, dar au fost și dureroase în același timp, având un impact emoțional devastator pentru majoritatea nefilimilor angajați în război. Cât despre tărâmul demonilor… adrenalină pură. Totuși, trebuie să recunosc că autoarea pare să aibă o înclinație spre finalurile în care protagoniștii cer ajutorul unei ființe mult mai puternice decât ei pentru a reuși să iasă din încurcături. Și cam atât, altfel o să încep să înșir spoiler după spoiler și nu vreau asta 😉

La capitolul personaje nu am fost pe deplin cucerit, dar la asta mă cam așteptam, fiind obișnuit cu idioțenia lui Clary, aroganța lui Jace și personalitatea geeky a lui Simon. Am fost puțin dezamăgit să văd că trio-ul de protagoniști a stagnat în ceea ce privește dezvoltarea persoanlităților lor și că au rămas, în mare, aceleași personaje pe care le-am cunoscut în Orașul oaselor. Clary este, de departe, cea mai proastă eroină peste care am avut ghinionul să dau până acum: ia niște decizii atât de imbecile, care de foarte multe ori ajung să afecteze întreaga lume, și niciodată nu stă să cântărească opțiunile înainte să se arunce în focul luptei. Da, a fost un moment în care parcă și-a mai spălat din păcate, dar tot nu o pot suferi și mă bucur nespus că am scăpat de ea 😀 Nici pe Jace nu l-am prea suportat, replicile lui „sarcastice” au fost destul de lispite de gust și exagerate, iar atitudinea lui de bad boy, dar care ascunde un suflet de aur a expirat prin 2010. Simon e grozav, nu ai cum să nu-l iubești. Punct. Nu spun mai multe. Cel mai mult m-a surprins Alec și cât de mult a evoluat față de cum era în volumul precedent, fiind mult mai sigur pe sine, fără toate acele frământări despre statutul de nemuritor al lui Magnus și mult mai… însetat de sânge? OK, asta nu a sunat cum trebuie. Dar da, în acest volum Alec nu se dă în lături de la nimic și este primu care se avântă în bătălie. Isabelle a beneficiat și ea de atenția Cassandrei Clare, iar de această dată avem oportunitatea de a privi în adâncul sufletului ei. Izzy din Orașul Focului Ceresc este mult mai fragilă, mult mai reală și mai ușor de îndrăgit. Iar Sebastian… Oho! L-am adorat. Cred că în acest volum a strălucit intens, asemeni Luceafărului ;)) Pentru mine, Sebastian este antagonistul suprem al seriei, depășindu-l cu mult pe Valentine, fiind lipsit de scrupule, rece și calculat, cu o personalitate fermecătoare, acel tip de personaj pe care iubești să-l urăști.

Stilul e același: mult mai complex decât în alte cărți YA, dar nu într-atât de serios încât să riște să plictisească publicul țintă. M-a luat pe nepregătite, încă o dată, bogăția lumii nefilimilor, istoria lor detaliată și paralele cu Biblia. Descrierile unor locuri – Alicante, Curtea Reginei Elfilor sau Edomul – au fost pur și simplu superbe, părând mai degrabă niște locații reale decât ceva pur fictiv, născut din imaginația fără limite a autoarei. Dialogurile au scârțâit pe alocuri, unele fiind destul de forțate și neconvingătoare, dar în majoritatea timpului acestea au funcționat. Ce m-a deranjat a fost cât de mult s-a insistat pe mușchii lui Jace și pe pomeții lui Jace și pe spatele lui Jace și pe ochii lui Jace și pe părul lui Jace și pe cât de incredibil de sexy este Jace. Am înțeles din prima, Cassandra Clare, că Jace este exagerat de perfect și că nimic nu-i poate întina frumusețea nepământeană. Chiar nu era nevoie să-mi reamintești la fiecare câteva paragrafe cum i se conturau mușchii spatelui atunci când se apleca -_-

La început am fost deranjat de prezența Emmei și a lui Julian, despre care știam că vor fi protagoniștii seriei The Dark Artifices. Recunosc că am urât cât de mult a insitat autoarea pe poveștile lor și mi s-a părut că bucățile din carte în care apăreau ar fi putut fi foarte ușor înlăturate, astfel rezultând un roman mult mai alert. Daaar, spre sfârșit, m-am trezit cu inima frântă când am realizat cât de mult îmi vor lipsi cei doi și m-am trezit că vreau neapărat să citesc Lady Midnight, chit că mi-am propus ca aceasta să fie ultima carte despre vânătorii de umbre pe care o voi lectura. Cum a reușit Cassandra Clare să facă asta, să convertească un „necredincios” și să-l facă dornic să-i citească și celealte cărți? Nici eu nu știu cum de s-a întâmplat una ca asta; am tot încercat să găsesc răspunsuri, însă niciunul nu s-a lăsat descoperit. Cert e că am ajuns să iubesc niște personaje pe care la început le-am detestat, iar asta nu poate decât să demonstreze cât de înzestrată e autoarea în jocul acesta al cuvintelor.

Mi s-a părut că Orașul Focului Ceresc a țintit spre stele, nu a reușit să le ajungă, dar nici nu a eșuat lamentabil și s-a mulțumit să plutească undeva în apropierea lor. Cu o primă parte lentă și destul de plictisitoare, „păcate” pentru care compensează din plin în cea de-a doua parte – în special în ultimele 130 de pagini – și cu un epilog cute and fuzzy, concluzia Instrumentelor Mortale cu siguranță nu va dezamăgi. Fanii înfocați vor devora absolut fiecare cuvânt așternut pe hârtie, încercând cu disperare să nu ajungă la ultima pagină prea repede, iar cei care nu au fost prea impresionați de turnura evenimentelor de după volumul 3 vor redescoperi autoarea talentată de care s-au îndrăgostit prima dată. Pe scurt, Orașul Focului Ceresc este un roman emoționant, amuzant, alert și imprevizibil, care-i va mulțumi pe siguranță până și pe cei mai mofturoși dintre cititorii Cassandrei Clare.

P.S: în cazul în care plănuiți să vă avântați și în lumea Dispozitivelor Infernale, nu citiți acest volum dacă nu ați bifat Prințesa mecanică pe lista de lectură; la un moment dat lumile celor două serii se întrepătrund, iar câteva detalii cruciale din deznodământul Dispozitivelor vor ieși la iveală, stricându-vă surpriza.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru acest roman fantastic!

RATING: 

ORAȘUL DECIZIILOR PROASTE

TITLU: Orașul sufletelor pierdute (Instrumente mortale #5)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Dragoste. Răzbunare. Sânge. Trădare. Întunericul ameninţă să îi înghită pe vânătorii de umbre. Există vreun preţ prea mare de plătit, chiar şi pentru dragoste? Când Jace şi Clary se întâlnesc din nou, Clary este îngrozită să afle că magia demonului Lilith l-a legat pe iubitul său Jace de maleficul ei frate Sebastian. Jace se află acum în slujba răului. Conclavul este hotărât să îl distrugă pe Sebastian, dar nu există nicio modalitate de a face rău unuia fără a-l răni pe celălalt. În vreme ce Alec, Magnus, Simon şi Isabelle negociază cu elfii luminii, cu demoni şi cu  nemiloasele Surori de Fier pentru a încerca să-l salveze pe Jace, Clary joacă şi ea un joc periculos. Eşecul ar însemna nu doar pierderea propriei vieţi, ci şi a sufletului lui Jace. Clary este dispusă să facă orice pentru Jace, dar poate să mai aibă încredere în el? Sau este cu adevărat pierdut?

RECENZIE:

Am o relație de dragoste-ură cu seria Instrumente mortale. Primul volum nu m-a impresionat și mi s-a părut destul de lent până spre sfârșit, când lucrurile au început să devină cât de cât interesante. A doua carte a fost muuult mai bună, iar volumul trei, cu toate că primele 100 și ceva de pagini au fost cam plictisitoare, după ce acțiunea și-a intrat în ritm, a fost greu de lăsat din mână. Sincer, aș fi preferat ca seria să fi rămas o trilogie, așa cum a fost planificată inițial. Pentru volumul patru nu am avut așteptări prea mari, deoarece am auzit că ar fi dezamăgitor, dar nici nu mi-am închipuit că seria o putea lua la vale în asemenea hal. În afară de ultimele, să zicem, 30 de pagini, cartea mi s-a părut doar o încercare penibilă a Cassandrei Clare de a mai stoarce niște bani de la cititorii ei fideli.

Orașul sufletelor pierdute nu mi-a prea făcut cu ochiul, în special din cauza exprienței neplăcute pe care am avut-o cu volumul precedent, dar, cum nu îmi place să las o serie neterminată, am decis să-i acord o șansă. Spre surpinderea mea totală, cartea nu a fost atât de proastă pe cât mă așteptam! Dar asta nu înseamnă sub nicio formă că a fost extraordinară.

Acținea începe imediat după ce Orașul îngerilor căzuți se încheie, cu Jace dispărut și Clary aflându-se sub presiune continuă din partea Conclavului. După ce fratele ei malefic, Sebastian, îi face o vizită împreună cu Jace (care nu mai e acel Jace de odinioară) Clary face tot posibilul pentru a încerca să-l salveze de influența negativă a acestuia și se aruncă, așa cum îi stă în caracter, într-o situație disperată fără să se gândească la consecințe.

Cel mai mult la acest volum mi-a plăcut povestea personajelor secundare. Dacă, în prima trilogie, de fiecare dată când vedeam că perspectiva narativă se schimbă și trece la Simon îmi venea să arunc cărțile pe fereastră, de această dată am constatat că nu m-a mai deranjat. Dimpotrivă, chiar îmi doream ca naratorul să poposească asupra lui cât mai des, pentru că 90% din povestea în care e implicată Clary a fost extrem de plictisitoare.

Niciodată nu i-am plăcut pe Clary și Jace prea mult, adevărata savoare a cărților fiind dată de către personajele secundare (Alec, Isabelle, Luke și, de ce nu, Sebastian). Pe când Jace este doar un clișeu ambulant al băiatului rău, dar neînțeles, Clary dă dovadă de o idioțenie cruntă pentru un personaj principal și de multe ori a reușit să mă scoată din sărite prin acțiunile ei lipsite de sens. E un semn rău atunci când protagoniștii nu fac altceva decât să enerveze, corect? Doar că, în această carte, Cassandra Clare parcă a avut o idee nu-prea-strălucită și, din nu știu ce motiv, le-a atribuit și celorlalți o parte din „calitățile” eroinei. Unele acțiuni ale lui Alec sau Isabelle au fost atât de necaracteristice lor, încât m-am întrebat ce naiba s-a întâmplat cu acele personaje frumos conturate din primele volume.

Un alt lucru deranjant au fost descrierile mult prea lungi, aproape interminabile, ale săruturilor și/sau aspectului fizic al celui/celei de care era atras personajul din perspectiva căruia ni se relata totul. Atingerile dintre Clary și Jace au fost disecate până la cel mai mic detaliu, astfel încât nu am putut scăpa de senzația că această carte a fost scrisă special pentru adolescentele amorezate definitiv de Jace și care și-ar vinde sufletul pentru încă un paragraf în care pielea lui aurie și părul lui de aur, împreună cu ochii lui, evident tot aurii, sunt în centrul atenției.

Finalul a fost sub cel din Orașul îngerilor căzuți, dar tot a avut acea tensiune care m-a ținut lipit de carte până când am terminat-o. O bilă albă pentru Sebastian, pe care l-am considerat unul dintre cele mai bine conturate personaje ale cărții, și asta pentru că la un moment dat chiar am ajuns să-l simpatizez, cu toate că acțiunile lui erau cel puțin… îndoielnice. Totuși, trebuie să acord și o bilă neagră pentru Magnus. Nu înțeleg care-i treaba cu el, de ce majoritatea fanilor Cassandrei Clare salivează numai la auzul numelui acestuia. Mie mi se pare că adună, fără succes, mai toate stereotipurile pe care le are societatea despre persoanele cu o altă orientare sexuală și nu le face acestora niciun fel de serviciu.

În concluzie, deși am avut unele probleme cu romanul, Orașul sufletelor pierdute mi s-a părut mult mai reușit decât predecesorul acestuia și a reușit să-mi insufle o oarecare speranță că ultimul volum se va ridica la înălțimea trilogiei inițiale.

RATING: 6/10