ALL. THE. FEELS.

chemarea-monstrului

TITLU: Chemarea monstrului

AUTOR: Patrick Ness (după o idee originală a lui Siobhan Dowd; cu ilustrații de Jim Kay)

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Monstrul a apărut după miezul nopţii. Aşa cum fac monştrii de obicei. Dar Conor nu-l aşteaptă pe acesta, ci pe cel din coşmarul său, care-l bântuie aproape în fiecare noapte de când mama lui s-a îmbolnăvit. Cu bezna, vântul şi urletele. Monstrul acesta care-l vizitează e diferit. Sălbatic şi neîmblânzit. Şi vrea de la Conor lucrul cel mai periculos.

RECENZIE:

Cred că sunt printre puținii cititori de la noi care a adorat Vocea pumnalului, primul volum al trilogiei Pe tărâmul haosului scrisă de Patrick Ness. De Chemarea monstrului am auzit acum mai bine de un an, iar coperta m-a fermecat pe loc, m-a lăsat fără cuvinte și am bifat-o numaidecât pe lista „want to read” de pe Goodreads. Nu aveam nevoie de mai mult, nimic nu mai conta: nici povestea, nici personajele și nici stilul de scriere. Când am văzut că romanul era în curs de apariție la editura Trei, am fost în al nouălea cer, apoi a venit rândul micului preview al cărții să mă lovească în moalele capului. Arăta uimitor!

chemarea-montrului1

Chemarea monstrului este o poveste despre… povești. Conor O’Malley este bântuit de un coșmar groaznic, care se repetă la nesfârșit și de care încearcă să se ascundă prin orice metodă posibilă. Mama lui este bolnavă de cancer, iar în momentul în care tratamentul încetează să-și mai facă efectul, lumea lui Conor se destramă în milioane de bucățele. Atunci îl vizitează Monstrul – o arătare ciudată, ce ia forma unui arbore de tisă. Și face o propunere: el îl va ajuta și îi va spune trei povești, iar Conor trebuie să îi povestească la rândul lui ceva, adevărul lui. De aici începe o adevărată cursă contracronometru la sfârșitul căreia Conor va fi învățat o lecție valoroasă.

Cartea asta m-a distrus, pur și simplu m-a distrus. Am citit-o în câteva ore, după o zi destul de încărcată, într-o singură „repriză”. De foarte multe ori am zis că întrerup lectura și că o las pe ziua următoare, pentru că muream de somn, dar nu am putut face asta. Încă un capitol și gata, încă un capitol și gata, încă un capitol și… oh, au mai rămas doar zece pagini până la final! *cam așa am citit eu Chemarea monstrului* De la început am fost convins că romanul lui Patrick Ness urma să fie ceva special. Ilustrațiile mi-au captat interesul de la început și voi lăuda la orice oră din zi și din noapte aspectul uimitor al cărții.

Conor, deși de multe ori a lăsat să se înțeleagă că este incredibil de prostuț, încăpățânat și egoist, mi s-a părut un personaj foarte ușor de îndrăgit și în care o mulțime de cititori vor găsi oglindită imaginea lor, ușor de tot distorsionată. Poate pentru că trece prin atât de multe într-o perioadă de timp relativ scurtă și e imposibil să nu-l simpatizezi. Mi-a plăcut că autorul nu l-a transformat într-un personaj perfect și că nu a suportat cu brio toate lucrurile care i-au fost aruncate în față. Conor este un personaj surprinzător de complex, profund marcat de fiecare eveniment traumatic și urmărit în permanență de remușcări, condensate sub forma unui coșmar înfiorător.

Monstrul este cel care-i amintește lui Conor, ne amintește tuturor, că încă mai avem nevoie de povești pentru a ne putea păstra umanitatea. Într-o eră a tehnologiei, în care paginile unei cărți sunt înlocuite de ecranul unui telefon sau al unei tablete, când lumea pare să dea din ce în ce mai puțină importanță cuvântului scris, poveștile se pot dovedi acel pansament de care avem nevoie din când pentru a ne închide rănile sufletești. Involuntar, de câteva ori am comparat Monstrul cu personaje înțelepte precum Albus Dumbledore sau Gandalf, fiindcă joacă și rolul de protector și… mentor (nu cred că ăsta-i cuvântul potrivit pentru a-l descrie, dar chiar nu-mi vine altul în minte acum) al lui Conor.

Ilustrațiile – pentru că nu pot scrie recenzia acestei cărți fără să le pomenesc – sunt înfiorătoare, haotice, superbe. M-au lăsat fără cuvinte încă de la început, când doar am frunzărit puțin cartea, fără să știu la ce să mă aștept de la ele. Acestea devin de un milion de ori mai interesante, mai frumoase și mai încărcate de semnificație abia după ce pătrunzi în poveste.

A Monster Calls. Patrick Ness.

Nu vă așteptați la o poveste fantasy, pentru că veți fi dezamăgiți. Nu vă așteptați la o poveste horror, pentru că veți fi dezamăgiți. Citiți romanul fără niciun fel de influențe din exterior, trăiți fiecare cuvânt, sorbiți din priviri ilustrațiile magnifice și rămâneți alături de Conor până la sfârșit. E o călătorie anevoioasă, nu vă mint, dar merită cu vârf și-ndesat. O adevărată bijuterie literară, atât din punct de vedere vizual, cât și din cel al scriiturii, Chemarea monstrului este acea carte de neuitat, care vă va bântui vreme îndelugată.

Mulțumesc editurii Trei pentru ocazia de a citi această carte absolut minunată!

P.S: Între timp, a apărut și trailerul pentru ecranizarea de anul viitor a cărții. Nu cred că sunt pregătit pentru asta!

CÂND LUMEA ESTE LIMITATĂ DE PATRU PEREȚI

camera

TITLU: Camera

AUTOR: Emma Donoghue

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Pentru Jack, un băieţel în vârstă de cinci ani, Camera înseamnă lumea. Acolo s-a născut şi a crescut; împreună cu mama lui, acolo se joacă, citeşte şi învaţă lucruri despre viaţă. Noaptea, mama îl închide cu grijă în dulap, unde trebuie să doarmă când vine Batrânul Nick în vizită. Pentru Jack, Camera înseamnă acasă, dar pentru mama lui e închisoarea în care Batrânul Nick a ţinut-o captivă timp de şapte ani. Prin determinare, ingeniozitate şi o dragoste uriaşă, mama a creat o viaţă pentru Jack. Dar ştie că nu e de ajuns… nici pentru Jack, nici pentru ea însăşi. Aşa că pune la cale un plan de evadare, crezând în curajul fiului ei şi în noroc. Însă nu înţelege cât de puţin pregătită este în realitate pentru ca planul să reuşească. Narată în întregime în limbajul plastic şi savuros al lui Jack, băieţelul de cinci ani, Camera este o poveste despre curaj şi despre legătura profundă dintre părinte şi copil.

RECENZIE:

Filmul bazat pe romanul Emmei Donoghue a fost întâmpinat cu entuziasm de către critici și a stârnit reacții extrem de puternice pe la toate festivalurile pe unde a fost proiectat; ba chiar se zvonește că este un posibil pretendent la titlul de „cel mai bun film al anului”. Firește că am fost curios să descopăr povestea originală, în care Hollywood-ul nu și-a băgat nasul, și, fără să știu nimic despre carte exceptând descrierea de pe spate, am pătruns în lumea distorsionată a lui Jack. Vă sfătuiesc și pe voi să faceți la fel (evitați, în mod special, trailer-ul filmului, pentru că e plin de spoilere), deoarece Camera este ca o călătorie pe un teren denivelat, cu întorsături de situație neașteptate la fiecare sută de metri.

Narată în întregime de către Jack, un băiețel deosebit, Camera este o poveste tulburătoare despre curaj, sacrificiu, dragoste și supraviețuire. Mama lui Jack a fost ținută captivă în ultimii șapte ani într-un spațiu de nici patruzeci de metri pătrați și, după ce l-a adus pe lume pe Jack, a fost nevoită să inventeze o altă realitate pentru el. Astfel, băiatul a crescut crezând că întreaga lume este limitată de pereții Camerei, că nu există altceva în afara lucrurilor și persoanelor pe care le cunoaște: mama sa și Bătrânul Nick. Dar, după împlinirea vârstei de cinci ani, mama îi spune lui Jack despre existența lumii de „Afară” și că tot ce a văzut la Televizor este, de fapt, adevărat, și pun la cale un plan care, speră ei, le va reda libertatea.

Mi se pare aproape chinuitor să vorbesc despre Camera fără să dau spoilere. Romanul este foarte bine scris, autoarea reușind să contureze un personaj extrem de credibil în Jack, puștiul care și-a petrecut întreaga viață închis departe de restul lumii. Vocea lui este puternică și reușește să aibă un impact emoțional nebănuit asupra celui care-i citește povestea (sau, cel puțin, așa mi s-a întâmplat mie – am început cartea fără să bănuiesc ce avea să mă aștepte, iar sufletul meu a fost distrus bucățică cu bucățică până la final). E imposibil să nu rămâi marcat de evenimentele tulburătoare din Camera, evenimente pe care Emma Donoghue le-a descris și orchestrat într-un mod magistral, astfel încât să țină cititorul lipit de carte, dorindu-și cu ardoare să descopere ce se mai întâmplă cu Jack și mama sa.

Jack este adorabil în toată ciudățenia lui, personalitatea sa fiind creionată cu grijă la fiecare detaliu, oricât de mic. Pot doar să-mi imaginez cât de dificil este să scrii din perspectiva unui copil normal, darămite să te pui în situația unuia care nu a văzut niciodată un petic de iarbă sau o librărie. Nici nu vreau să-mi închipui câte ore a petrecut autoarea documentându-se, astfel încât povestea să fie cât mai realistă cu putință. Jos pălăria, Emma Donoghue, pentru reușită; sunt mândru că am avut onoarea de a-ți citi cartea.

Sincer, nicio altă carte nu m-a mai purtat într-o călătorie atât de… completă. Camera a fost, fără să exagerez, un roller coaster emoțional, un adevărat test al rezistenței. Am râs și am plâns alături de Jack, m-am bucurat și m-am temut pentru el, am sperat să reușească să scape din închisoarea Bătrânului Nick și aproape că am uitat cum să respir atunci când mama lui a pus în aplicare planul de evadare. Cu toate că la sfârșitul cărții am fost epuizat (ultimele pagini mi-au lăsat impresia unei răni deschise peste care este turnată o cantitate generoasă de alcool pur), mi-am dorit și încă îmi mai doresc cu ardoare o continuare. Pur și simplu nu pot accepta că povestea s-a încheiat cum s-a încheiat; vreau mai mult!

Camera este unul dintre cele mai bune romane citite de mine atât în acest an, cât și în general. Are de toate: personaje puternice și foarte bine definite, acțiunea este mereu surprinzătoare și, în ciuda unor scene care ar putea fi considerate deranjante, se citește extrem de ușor – eu, care nu sunt tocmai un cititor rapid, am devorat-o în puțin sub două zile.

Mulțumesc editurii Trei pentru această carte memorabilă!

UNDERDOG-UL LITERATURII FANTASY

vechiul-regat

TITLU: Trilogia Vechiul Regat (Sabriel, Lirael și Abhorsen)

AUTOR: Garth Nix

PUBLICAT DE: Editura Rao

DESCRIERE: Cine îi apără pe vii când morţii se ridică…?

RECENZIE:

Din când în când, o carte (sau serie de cărți) are un asemenea impact asupra ta, ca și cititor, încât nu te poți opri din a o recomanda tuturor cunoscuților, indiferent că sunt fani ai genului de care aparține cartea/seria respectivă sau nu. Asemenea revelații sunt rare și, tocmai pentru că nu e garantat să apară la fiecare X cărți citite, cu atât mai deosebite.

Pe Garth Nix l-am întâlnit acum mulți ani în paginile unei reviste de la Diverta, pe când Lirael trebuia să apară și la noi, dar nu i-am acordat prea multă importanță, fiind ocupat să citesc cel mai nou volum din Harry Potter (pe atunci, Prințul Semipur abia a ieșit pe piață și nu mai aveam răbdare să aflu ce se mai poate întâmpla cu personajele mele preferate). Apoi, la sfârșitul anului trecut, pe când urmăream un videoclip de tip book haul pe YouTube, una dintre cărțile prezentate a fost Clariel, prequel-ul trilogiei pe care încerc v-o prezint, și am auzit atât de multe lucruri bune despre romanele sale încât, știind că au fost traduse, mi le-am comandat imediat după aceea. Spre rușinea mea, nu am apucat să le citesc decât acum, după luni bune în care praful s-a așternut peste ele în bibliotecă, dar mai bine mai târziu decât niciodată, corect?

Încă de la prima pagină din Sabriel am fost cucerit de lumea incredibilă și stilul aproape poetic al lui Garth Nix. Credeți-mă, Sabriel, Lirael și Abhorsen nu se aseamănă cu nicio serie de cărți young adult sau fantasy de pe piață. Și asta nu doar pentru că abordează un tip de magie pe care nu foarte mulți autori se încumetă să-l aleagă, și anume necromanția, ci pentru că, în toată această aglomerație de triunghiuri amoroase și eroi perfecți sau eroine bad ass, personajele lui Garth Nix par desprinse dintr-un cu totul alt univers.

Primul volum al trilogiei o are în prim-plan pe Sabriel, o fată de 16 ani, a cărui tată este nimeni altul decât Abhorsenul Vechiului Regat: singurul necromant care se folosește de puterea Legământului (una dintre formele de magie din această lume, pe lângă Magia Liberă) pentru a conduce morții pe Tărâmul de Dincolo. La începutul cărții, Sabriel este doar o elevă a unui colegiu pentru fete din Ancelstierre, dar trebuie să-și înfrunte cele mai groaznice coșmaruri și să călătorească în spatele Zidului, unde o așteaptă dușmani înfiorători, dar și un destin încărcat de greutăți.

Lirael sparge șabloanele unei trilogii convenționale și ne aduce în prim plan o nouă distribuție de protagoniști, întâmplările din acest volum petrecându-se la câțiva ani buni după cele din Sabriel. La început nu am fost chiar atât de încântat de această perspectivă, în special pentru că-mi doream să citesc o continuare directă a aventurilor lui Sabriel, Touchstone și Mogget, însă, pe măsură ce m-am afundat tot mai adânc în minunata lume a Calyrelor – un fel de oracole ale Vechiului Regat, și am descoperit-o, treptat, pe Lirael, nu am mai avut nicio problemă. Personajele vechi, pe care le-am îndrăgit atât de mult în prima carte, au apariții scurte, dar suficiente cât să-mi potolească setea de informații noi. Așadar, de această dată facem cunoștință cu Lirael, o fiică a Clayrului, dar care se deosebește de verișoarele ei atât din punct de vedere fizic (pe când celelalte Clayre au tenul arămiu și bucle de aur, Lirael e palidă ca hârtia, iar părul ei are culoarea umbrelor), dar mai ales pentru că Lirael pare să nu-și primească Darul Viziunii, cel mai important lucru în comunitatea din Ghețarul Clayrelor. Totuși, fata nu se lasă înfrântă, lăsând în urma sa zecile de tentative eșuate de suicid, și reușește să-și găsească un rost: devine bibliotecară, astfel întâlnind-o pe cea care îi va deveni cea mai de nădejde prietenă, Cățeaua Obraznică. Câteva capitole sunt scrise din perspectiva prințului Sameth, sau Sam, fiul lui Sabriel și al lui Touchstone și viitorul Abhorsen. Speriat de responsabilitățile ce vin odată cu însușirea titlului, dar mai ales pentru că detestă să pășească în Moarte, Sam fuge de acasă, iar pe drum îl întâlnește pe Mogget, ajutorul străvechi al familiei sale. Împreună, cei doi vor călători prin Vechiul Regat, în căutarea unui necromant periculos.

Altfel stă treaba cu Abhorsen. Spre deosebire de Lirael, care ar putea fi citită fără nicio problemă chiar și în absența lecturării lui Sabriel, Abhorsen este o continuare directă a celui de-al doilea volum, acțiunea fiind reluată din punctul în care s-a întrerupt în Lirael. De acestă dată, amenințarea unui dușman cum nu s-a mai văzut îi va obliga pe Lirael, Sam, Cățea și Mogget să-și înfrunte cele mai aprigi temeri, totul culminând cu o bătălie atât de intensă încât veți uita până și să respirați.

E inutil să mai spun cât de mult mi-au plăcut aceste cărți și că regret nespus că nu le-am citit mai din timp. Totuși, mă gândesc că, dacă le-aș fi citit mai repede, ar fi existat o mică posibilitate să nu fi fost cucerit într-asemenea măsură de Vechiul Regat. Și, pentru că recenzia aceasta e una specială (a se citi „lungă, foarte lungă”), o voi împărți în mai multe capitole, după cum urmează:

PERSONAJELE sunt geniale. Preferații mei, fără nicio îndoială, sunt Cățeaua Obraznică și Mogget. Deși nu-mi plac pisicile, l-am adorat pe Mogget încă de la început. E delicios de sarcastic și cu nasul pe sus, iar replicile sale au fost o adevărată delectare. Dacă ar fi fost descris ceva mai vag, fără să se insiste asupra faptului că este o ființă ce ia forma unei pisici de un alb imaculat, l-aș fi asociat instantaneu imaginii lui Grumpy Cat. Cățeaua Obraznică, pe de altă parte, m-a fascinat prin aura de mister ce o învăluia constant, fiind o creatură zămislită atât din Legământ, cât și din Magie Liberă. Spre deosebire de Mogget, care mai mult le punea bețe în roate lui Sabriel, Touchstone și Sam, Cățeaua nu a ezitat nicio clipă să o ajute pe Lirael atunci când fata se afla în pericol. Dacă stau bine să mă gândesc, Cățeaua și Mogget sunt într-o antiteză aproape perfectă: ea e loială până-n pânzele albe, pe când el se înclină după cum bate vântul; blana Cățelei e predominant neagră, a lui Mogget e strălucitor de albă; Cățeaua e mereu dispusă să-și ajute prietenii, dar Mogget nu o face decât în situații speciale (de preferat să fie rugat foooarte frumos înainte) și așa mai departe. Să-i vezi pe cei doi aruncându-și vorbe pline de ură și venin e incredibil de entertaining și amuzant. Apoi ar mai fi protagonistele, Sabriel și Lirael. Sincer, nu m-am așteptat ca un scriitor să fie în stare să contureze două personaje feminine atât de puternice și de reale, lipsite în totalitate de clișee. Nu vreau să par misogin, dar cred că majoritatea autoarelor de young adult au tendința să-și „construiască” eroinele modelându-le caracterele în jurul bărbaților din lumea lor, iar dacă mai răsare și un triunghi amoros e și mai bine (mă uit la voi, Stephenie Meyer și Cassandra Clare). Garth Nix, pe de altă parte, răstoarnă fiecare preconcepție și clișeu cunoscute și reușește să aducă la viață două protagoniste atât de incredibile, puternice și independente, cu personalități închegate și care nu sunt doar niște damsel in distress. Sabriel merge atât de departe încât ea salvează băiatul. Asta da turnură neprevăzută a evenimentelor!

LUMEA în care se desfășoară acțiunea trilogiei mi s-a părut spectaculoasă. Probabil cel mai inovativ aspect din punctul de vedere al lumii imaginate de Garth Nix este că magia funcționează, de regulă, doar la nord de Zid, după ce granița dintre Ancelstierre și Vechiul Regat este trecută. Mici scăpări ale magiei se mai întrevăd, ocazional, în apropierea Zidului, dar nicio vrajă nu funcționează cum trebuie decât dacă este invocată pe tărâmul Vechiului Regat. Până acum am descoperit povești în care lumea magică și cea reală coexistau într-o anumită măsură, fie în „armonie” (cum ar fi mai toate romanele high sau epic fantasy de pe piață), fie comunitatea supranaturalilor era un secret bine păzit (de exemplu, Harry Potter). Dar niciodată nu am întâlnit o carte în care limita dintre cele două lumi să fie atât de clar marcată (dacă stau bine să mă gândesc, seria Cronicile din Narnia ar putea fi asemănătoare din acest punct de vedere cu trilogia lui Garth Nix, însă nu am citit cărțile – am văzut doar filmele), iar acest lucru mi-a plăcut la nebunie. Felul în care tehnologia se dezintegra, pur și simplu, odată cu pătrunderea în Vechiul Regat mi s-a părut o idee strălucită din partea autorului, deoarece a evidențiat cât de diferite sunt cele două regiuni. Ca să nu mai vorbesc de cât de creepy și uimitoare sunt cele nouă tărâmuri din Moarte, pe care ajungem să le vedem în întreaga lor splendoare în Abhorsen. High five, Nix!

SISTEMUL DE MAGIE… wow! Nu am cuvinte să-l descriu. Cu siguranță este printre cele mai inedite din câte am întâlnit până acum, luptându-se pentru primul loc cu cel din Circul nopții. Necromanția nu este ceva nemaiîntâlnit, dar modificările și îmbunătățirile pe care autorul i le-a adus au făcut-o să pară cu adevărat unică și fresh. Legământul mi s-a părut, de asemenea, un concept foarte interesant, cu toate acele însemne pe care utilizatorul trebuia să le deseneze sau să le dea viață prin viu grai pentru a săvârși o vrajă.

Ultimul, dar nu cel din urmă, este STILUL. Pe alocuri poetic, sensibil și de o frumusețe rară, elegant și rafinat, dar fără să fie pretențios sau greoi, stilul lui Garth Nix te cucerește de la primele rânduri și nu-ți dă drumul până nu ai ajuns la ultimul cuvânt scris pe cea din urmă pagină din Abhorsen.

O trilogie fantastică, despre care, din păcate, nu am auzit să se vorbească prea mult pe la noi. Cărțile sunt superbe, atât vizual (coperțile sunt minunate), cât mai ales din punctul de vedere al conținutului. Dacă sunteți fani ai cărților fantasy și v-ați săturat de clișeele întâlnite la tot pasul sau vă doriți o poveste care să vă țină ocupați până apare următorul volum din seria voastră preferată, Vechiul Regat este exact ceea ce căutați. Nu veți regreta! Acum, tot ce mai sper este ca Editura Rao să nu renunțe la serie și să publice cât mai repede Clariel.

ȘAPTE ZILE NEBUNE

aici-ne-despartim

TITLU: Aici ne despărțim

AUTOR: Jonathan Tropper

PUBLICAT DE: Editura Litera

DESCRIERE: În intervalul a doar câteva săptămâni, Judd Foxman află că soția lui are o aventură de peste un an cu șeful lui, realizatorul unei emisiuni radio, macho și misogin – dar numai pentru că a dat peste ei în timp ce făceau sex în dormitorul conjugal –, iar tatăl lui, demult bolnav de cancer în fază terminală, a trecut în neființă. Iar acum Judd descoperă că trebuie să țină shiva și să jelească conform tradiției evreiești șapte zile neîntrerupte alături de ceilalți membri ai familiei sale, total disfuncționale. Este o vreme a reamintirii și a reluării unor vechi și nu mereu calme relații între membrii familiei. De fratele mai mare, Paul, îl leagă amintirea unui conflict tragic și resentimente îndelung suprimate, cumnata lui, o fostă iubire de liceu, revarsă isteriile legate de propria ei infertilitate, fratele mai mic traversează tumultuos o criză de maturitate, soțul sardonicei lui surorii mai mari își plimbă bădăran lipsa de compasiune și preocupare; mama lor, mereu nepotrivit îmbrăcată pentru vârsta ei. În tot acest amestec de sentimente și trăiri, Judd abia dacă are răgazul să se concentreze asupra propriilor dezastre – mariajul pe cale de disoluție și lipsa evidentă a unui viitor distinct și promițător. O face totuși, mai ales după ce viitoarea lui fostă nevastă își face apariția și anunță că este însărcinată, iar copilul nu poate fi decât al lui. Zilele de shiva trec una după alta, familia Foxman dezvăluie ani de sentimente reprimate – amărăciune, confuzie, furie și, în final, iubire unii față de ceilalți. Amestec de tristețe și umor debordant, uneori licențios, de ireverență provocată de religiozitatea impusă cu forța unor personaje fundamental atee.

RECENZIE:

Pe la începutul lui februarie, am făcut „greșeala” de a urmări filmul This is where I leave you, fără să am habar că există și un roman cu același nume. Cum am adorat comedia cu Jason Bateman și Tina Fey, nu am stat pe gânduri și în următoarea mea comandă de pe elefant.ro s-a strecurat și cartea lui Jonathan Tropper. Deși titlul și coperta ar putea lăsa impresia unui roman greoi și plictisitor, Aici ne despărțim este o comedie spumoasă și, în același timp, o dramă despre familie și felul în care ne modelează relațiile cu alte persoane.

Judd Foxman pare că trece prin cea mai nasoală perioadă a vieții sale: află (într-un mod nu tocmai plăcut) că soția îl înșală de ceva vreme cu șeful lui, iar tatăl său pierde lupta cu cancerul și ultima lui dorință este ca întreaga familie să țină shiva – șapte zile în care să fie jelit de către rudele apropiate. Săptămâna ce urmează se dovedește plină de evenimente neașteptate, asta pentru că familia lui Judd este chiar definiția din dicționar pentru „înstrăinat”.

Cum am văzut filmul înainte să citesc cartea, știam, în mare, cam la ce să mă aștept. Dar, cu toate că aveam o imagine destul de clară a persoanjelor și evenimentelor ce urmau să se desfășoare în roman, multe dintre ele s-au dovedit a fi niște surprize extrem de plăcute. Așa cum e normal, filmul nu se poate ridica niciodată la nivelul cărții, iar în cazul de față din peliculă au fost omise unele scene dramatice în favoarea umorului, lucru pe care îl înțeleg într-o oarecare măsură (de obicei, comediile vând mai multe bilete decât dramele).

Principalul atu al cărții este stilul în care a fost scrisă. Fără înflorituri, cu descrieri vii și dialoguri de-a dreptul nebune. Jonathan Tropper scrie cu o lejeritate aparte despre situații neobișnuite și reușește să le învăluie într-un strat de normalitate, astfel încât să nu te apuci să spui că un eveniment descris în carte nu este deloc veridic. Ce m-a surprins în mod deosebit a fost abilitatea autorului de a introduce câte o scenă emoționantă fără să „pregătească terenul” înainte. De câteva ori citeam și mă amuzam de replicile delicioase pe care și le aruncă personajele principale, numai ca să mă trezesc în mijlocul unei relatări sau amintiri cu un puternic impact emoțional.

Dar ce ar fi un roman bun fără niște personaje pe măsură? Familia Foxman este atât de disfuncțională și de înstrăinată, încât să-i privești interacționând înseamnă să te pregătești cu o pungă mare de popcorn și un pachet de șervețele (pentru inevitabilele lacrimi de râs). La crearea atmosferei comice ajută și faptul că fiecare dintre membrii familiei lui Judd sunt diferiți, cu preocupări diferite și aflați într-un stadiu diferit al vieții (personale și profesionale), iar în momentele când ideile și concepțiile lor despre viață se ciocnesc cap în cap ies scântei. Dacă ar fi să aleg un preferat dintre Judd, Wendy, Paul, Phillip și restul personajelor, nu ar exista un „învingător”, pentru că toată lumea, fără nicio excepție, mi-a intrat la suflet.

Am adorat fiecare pagină din Aici ne despărțim; nu i-am găsit niciun punct slab, oricât de mult am încercat; am citit-o cu zâmbetul pe buze, iar la sfârșit am rămas cu senzația că sunt nevoit să-mi iau rămas bun de la niște prieteni dragi, fiind una dintre acele cărți de care te atașezi instant și nu mai vrei să-i dai drumul. O carte pe care, imediat după ce o termini, îți vei dori să o recitești.

FASCINANTA LUME A CĂRȚILOR

viermele-de-matase

TITLU: Viermele de mătase (Cormoran Strike #2)

AUTOR: Robert Galbraith

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Când scriitorul Owen Quine dispare, soţia lui apelează la detectivul particular Cormoran Strike. La început, femeia crede că soţul ei a plecat pentru că a vrut pur şi simplu să fie singur câteva zile – aşa cum a mai făcut înainte – şi îi cere lui Strike să-l găsească şi să-l aducă acasă. Dar, pe măsură ce ancheta lui Strike înaintează, devine limpede că dispariţia lui Quine implică mai multe decât şi-ar fi imaginat soţia lui. Scriitorul tocmai a finalizat un manuscris în care face câte un portret necruţător aproape fiecărei persoane pe care o cunoaşte. Dacă romanul ar fi publicat, ar distruge vieţi – aşadar, sunt mulţi care ar vrea să-l reducă la tăcere pe Quine. Iar când scriitorul este găsit ucis cu brutalitate în împrejurări stranii, pentru Strike devine o cursă contracronometru să înţeleagă ce l-a împins pe ucigaşul nemilos să comită acea crimă atroce… Oferind o poveste ce se citeşte pe nerăsuflate, cu răsturnări de situaţie la tot pasul, Viermele de mătase este al doilea roman din mult apreciata serie care îi are drept protagonişti pe detectivul Cormoran Strike şi pe tânăra şi curajoasa lui asistentă, Robin Ellacott.

RECENZIE:

Vreau continuarea. Urgent! Chemarea cucului a fost un roman mult mai bun decât mi-am imaginat, m-a prins imadiat datorită personajelor, al decorului fermecător al Londrei și cazului complicat pe care Strike și Robin au fost nevoiți să-l rezolve. Am început să citesc Viermele de mătase așteptându-mă să dau peste alt mister imposibil de descifrat, dar nu m-am gândit că povestea dispariției unui scriitor se poate dovedi atât de fascinantă.

Ceea ce la început a părut o simplă toană de-a lui Owen Quine – scriitorul avea tendința de a mai pleca din când în când de acasă, cazându-se la diverse hoteluri –, se transformă rapid într-o cursă pentru a-i găsi ucigașul. Strike și Robin se văd nevoiți să rezolve un puzzle incredibil de dificil, deoarece sunt multe piese lipsă, iar cele de care dispun nu se potrivesc în totalitate în imaginea de ansamblu.

Am adorat cartea aceasta, ba chiar m-a plăcut mai mult decât Chemarea cucului. Cred că de „vină” a fost faptul că acțiunea se desfășoară în lumea literară a Londrei, cu tot cu intrigile și comploturile acesteia. M-a fascinat pe deplin modul în care autorul a conturat relațiile dintre scriitori, agenți și editori, cum nu este totul numai lapte și miere, așa cum ne-ar place nouă să credem. Un fel de mafie, lumea literară pe care ne-o prezintă Galbraith este pe cât de fascinantă, pe atât de înfiorătoare. Majoritatea persoanelor implicate în această rețea sunt lipsite de scrupule și ar face orice pentru a pune mâna pe un contract de care să fie atașată o sumă frumușică, iar tocmai din acest motiv, rezolvarea cazului a părut imposibilă.

Cum a fost cazul și cu romanul anterior, de-a lungul anchetei am trecut prin mai multe scenarii. Lista suspecțiilor a fost destul de scurtă, dar asta nu a însemnat nicio clipă că mi-a fost mai ușor să dezleg misterul. De fiecare dată când apărea un nou indiciu, îmi schimbam părerea și bănuiam pe altcineva. Totul până la un punct, când Strike rezolvă cazul, îi spune și lui Robin cine este făptașul, dar noi rămânem în ceață încă o vreme. A fost o mișcare inteligentă din partea autorului, deoarece am devorat ultimele 100 și ceva de pagini de parcă nici n-ar fi existat.

În recenzia Chemării cucului am spus că mi-ar plăcea să avem parte de mai multe capitole scrise din perspectiva lui Robin. Mă declar mulțumit, pentru că în Viermele de mătase aflăm mult mai multe despre asistenta dibace a lui Strike, fie că este vorba despre mici frânturi din trecutul ei ori momente cât se poate de tensionate din sânul familiei. Robin strălucește în acest volum, dovedind de nenumărate ori că este un ajutor de neprețuit pentru detectivul privat. Strike rămâne așa cum îl cunoaștem din volumul precedent: inteligent, perspicace, de multe ori morocănos, și atât de ușor de îndrăgit. Împreună, cei doi formează o echipă memorabilă, care va încânta cititorii multă vreme de acum încolo.

Un alt aspect pe care l-am apreciat foarte mult a fost umorul. La fiecare câteva pagini există cel puțin o replică sau o situație de-a dreptul ilară și nu au fost puține momentele în care am râs cu lacrimi în timp ce citeam.

Deși este un roman destul de lung, Viermele de mătase se citește extrem de ușor. Dialogurile sunt fascinante, gesturile personajelor și descrierile sunt hipnotizante, iar la sfârșit am rămas cu o senzație de gol. Îmi vor lipsi Strike și Robin și nu pot decât să sper că următorul volum al seriei va apărea cât mai repede.

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman incredibil!

RATING: 10/10