DEPENDENȚĂ CURATĂ – recenzie MARILE MINCIUNI NEVINOVATE, de Liane Moriarty

marile-minciuni-nevinovate

TITLU: Marile minciuni nevinovate

AUTOR: Liane Moriarty

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: De la autoarea bestsellerului Secretul soţului

Cu Marile minciuni nevinovate Liane Moriarty îşi dă măsura talentului său.

Sirenele urlă. Oamenii ţipă. Directoarea e înmărmurită. Cineva a plătit cu viaţa.

E vorba de o crimă, un accident tragic sau doar de nişte părinţi care se poartă necivilizat?

Marile minciuni nevinovate e o poveste irezistibilă despre căsătorie, maternitate, viaţa familiilor moderne din clasa de mijloc şi, nu în ultimul rând, despre minciunile periculoase pe care ni le spunem ca să putem supravieţui.

Să citeşti romanele lui Liane Moriarty e ca şi cum ai bea un cocktail cosmopolitan cu câteva picături de arsenic. Marile minciuni nevinovate nu te poate lăsa în niciun caz indiferent. Moriarty s-a întors mai în formă ca niciodată. – USA Today

Secretele pe care le ascunde acest orăşel aparent liniştit sunt impregnate de o atmosferă noir atât de apăsătoare, încât David Lynch ar fi încântat. – Entertainment Weekly

Să arate latura întunecată a ceea ce pare familia perfectă e una dintre specialităţile lui Liane Moriarty. – Library Journal

RECENZIE:

Am tot auzit vorbindu-se de această carte, dar nu mi-a captat cu adevărat interesul până în momentul în care s-a anunțat că urmează să apară un serial (la HBO dacă nu mă înșel) inspirat de aceasta. Nu că e ciudat cum o carte devine uimitor de populară după ce o adaptare pentru marele sau micul ecran al acesteia începe să prindă contur? Sincer să fiu, am avut unele emoții înainte să încep Marile minciuni nevinovate, mai ales pentru că mă temeam că nu o să-mi placă și că vor urma 500+ pagini de chestii plictisitoare. Trebuia să mă fi învățat minte după Fata dispărută că astfel de temeri sunt deseori nefondate, dar tot nu m-am putut abține să nu privesc, îngrozit, romanul lui Moriarty și să mai amân puțin ziua în care mă voi apuca de el. Dar, odată ce mi-am făcut curaj și am pătruns în lumea celor trei protagoniste, am uitat de absolut orice preconcepție și m-am lăsat cucerit de toate intrigile și secretele care au făcut din Marile minciuni nevinovate un adevărat drog.

Povestea cărții se învârte în jurul a trei femei: Madeline, Celeste și Jane. Toate sunt mame ale căror copii abia au început să meargă la grădiniță, fiecare ascunde câte un secret (sau mai multe), iar viețile lor, deși total diferite, se vor intersecta la un moment dat în cel mai ingenios mod. Întâmplarea face ca, în ziua orientării școlare, un eveniment deloc fericit tulbură liniștea tuturor părinților din comunitate și o transformă pe Jane într-o victimă a prejudecăților și bârfelor mamelor exagerat de protective, iar Madeline și Celeste vor încerca tot posibilul să o ajute să treacă peste, confruntându-se în același timp cu propriile lor drame.

E greu să vorbești despre Marile minciuni nevinovate fără să dai un spoiler, cât de mic. Cartea este construită atât de ingenios și fiecare detaliu, oricât de insignifiant ar părea la început, joacă un rol crucial în deznodământul exploziv, astfel încât am impresia că orice aș spune despre acțiune risc să dezvălui ceva de o importanță crucială. Misterul! Oh, trebuie neapărat să-l pomnesc măcar, pentru că e una dintre cele mai incitante părți ale cărții. Ei bine, dacă în cazul romanelor polițiste avem de-a face cu o moarte/dispariție (care aproape întodeauna are ca deznodământ moartea dispărutului) care ne este prezentată la început și ea reprezintă scheletul întregii acțiuni, Liane Moriarty schimbă puțin foaia. De această dată, un eveniment tragic este sugerat de-a lungul cărții, atât în primul capitol cât și la sfârșitul celorlalte, prin intermediul intervențiilor directe ale diferitelor personaje, cărora li se iau declarații fie din partea poliției, fie din partea presei. Nu știu exact cum să descriu sentimentele pe care le-am avut citind Marile minciuni nevinovate, pentru că de cele mai multe ori au fost amestecate – în sensul bun al cuvântului –, dar pot garanta că, odată ce ați deschis cartea, cu greu o s-o mai puteți lăsa jos.

Câteva cuvinte despre protagoniste: Jane ar putea părea, la început, stereotipul de mamă singură, care se mută într-un orășel liniștit de dragul copilului ei, dar este mai mult decât atât. În primul rând, Jane este o luptătoare, o persoană care s-a lovit de-a lungul vieții de nenumărate obstacole, dar care nu s-a lăsat învinsă de ele și a reușit, cumva, să țină fruntea sus indiferent de situație. Totuși, în spatele acestei imagini, acesti măști pe care o poartă de dragul fiului său, se ascunde un suflet rănit de prea multe ori pentru a mai putea crede în bunătatea oamenilor. Iar secretul pe care îl ascunde este cu atât mai tulburător cu cât nu a găsit puterea să-i spună nimănui despre el.

Madeline este, în multe feluri, opusul lui Jane: cu o fire deseori vulcanică și iute la mânie. Dar, la fel ca și în cazul noii sale prietene, lucrurile nu stau chiar așa de simplu și nimic nu este ceea ce pare la prima vedere. În spatele ușilor închise, viața lui Madeline este un haos emoțional: căsătorită pentru a doua oară, cu o fiică adolescentă care îi pune bețe-n roate de fiecare dată când are ocazia și care nutrește o dorință ciudată de a o face să sufere amenințând-o că va pleca definitiv la tatăl ei – fostul soț al lui Madeline, având de crescut alți doi copii mai mici și încercând din răsputeri să facă ordine în viața prietenelor sale. Ce mi-a plăcut cel mai mult la povestea lui Madeline (în afară de o parte pe care nu pot s-o divulg) a fost cât de bine se completa cu Ed, soțul ei actual, cum personalitatea sa fierbinte era deseori temperată de calmul lui. Mi s-a părut o caracterizare cât se poate de perfectă a zicalei „contrariile se atrag” și am adorat fiecare interacțiune dintre cei doi.

Despre Celeste nu pot vorbi foarte în amănunt pentru că ar însemna să dau câteva spoilere – micuțe, dar tot spoilere rămân – legate de acțiune și nu vreau să fac asta. Celeste mi s-a părut a avea cea mai interesantă poveste, una în care se vor regăsi multe femei care se confruntă cu aceleași probleme. Am avut impresia că ea este și cel mai complex personaj al cărții, cu toate că, dacă ar fi să fac un top cu preferații mei din Marile minciuni nevinovare, probabil Celeste ar ajunge undeva pe la capătul clasamentului, fiindcă mi-a lăsat impresia unei persoane unlikable 😀

Daaar am avut o mică-mare nemulțumire legată de carte. Spre sfârșit, când ne apropiem de momentul critic, în care aflăm în sfârșit ce naiba s-a întâmplat în seara concursului de cultură generală, o mică bombă explodează de unde nu te aștepți. Un personaj face o dezvăluire atât de șocantă, pe care nu eu unul nu am intuit-o – și mă bucur enorm că nu a fost ceva previzibil –, încât a trebuit neapărat să continui lectura, cu toate că mă durea îngrozitor capul și ochii mai aveau puțin și cedau din cauza suprasolicitării. Totuși, oricât de incredibil și de șocant ar fi fost acel moment, după ce am stat și m-am gândit puțin la el, am ajuns la concluzia că a apărut de nicăieri. Mi-ar fi plăcut ca, pe parcursul cărții, autoarea să fi strecurat câteva detalii care, puse cap la cap, să conducă spre o astfel de concluzie logică. Așa, am avut impresia că autoarea a meșterit ceva pe ulima sută de metri și cam atât.

Marile minciuni nevinovate aproape că a atins perfecțiunea. Fiecare personaj din perspectiva căruia urmărim acțiunea este uimitor de bine creionat, cu defecte cât se poate de umane și calități care nu au fost exagerate doar de dragul de a avea protagoniști perfecți. Acțiunea nu te lasă nici măcar o clipă să respiri datorită capitolelor scurte și a modului în care acestea se încheie (de cele mai multe ori abrupt, taman când devenea totul mai interesant). Am adorat cartea lui Liane Moriarty, vreau neapărat să citesc și Secretul soțului, apărută și la noi tot la editura Trei, și sunt foarte nerăbdător să văd primul episod al serialului; sper să fie cel puțin la fel de fidel/excepțional precum Gone Girl.

Mulțumesc editurii Trei pentru acest roman amețitor!

RATING:loved-it

Reclame

GÂNDURI NEGRE

locuri-intunecate

TITLU: Locuri întunecate

AUTOR: Gillian Flynn

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Libby Day avea şapte ani când mama şi surorile ei au fost ucise în „Sacrificiul Satanic” din Kinnakee, Kansas. Ea a scăpat şi a depus mărturie că Ben, fratele său mai mare, a comis crimele. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Club Omor — o societate secretă pasionată de crime celebre — o contactează pe Libby şi o presează să le ofere detalii despre acea noapte sângeroasă, pledând pentru nevinovăţia lui Ben. Libby se implică în investigaţie, dar pe măsură ce aceasta o poartă din cluburile sordide de striptease din Missouri până în oraşele turistice abandonate din Oklahoma, adevărul inimaginabil iese la iveală. Ajunge, aşadar, în punctul de unde a pornit: fugind din calea unui ucigaş.

RECENZIE:

Am făcut cunoștință cu Gillian Flynn la sfârșitul anului trecut prin intermediul unei anumite Fete dispărute. Nu exagerez când spun că din „vina” ei m-am îndrăgostit de genul thriller, așa că se înțelege de ce am fost cum nu se poate mai entuziasmat să citesc și cealaltă carte a sa publicată la noi, Locuri întunecate. Deși nu s-a ridicat la nivelul încurcatei povești de-a șoarecele și pisica dintre Nick și Amy, istoria familiei Day a menținut acea senzație presantă de „trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat” pe care am avut-o și când am citit Fata dispărută.

Totul începe cu o crimă și cu mărturia lui Libby care îl va arunca pe fratele său, Ben, în spatele gratiilor pentru tot restul vieții. Fiind convinsă că Ben a fost autorul masacrului de la ferma familiei și că el le-a ucis pe mama și cele două surori ale sale, Libby, fiind doar o fetiță de șapte ani, a jucat după cum i-au cântat adulții și, astfel, l-a osândit pe propriul său frate la o viață în pușcărie. Dar, după 25 de ani, se trezește față în față cu o serie de dovezi care susțin nevinovăția lui Ben și îi dau viața peste cap, așa că Libby se decide să ia situația în propriile-i mâini și pornește într-o anchetă la sfârșitul căreia speră că va desluși misterul din spatele nopții care i-a distrus viața.

Stilul lui Gillian Flynn creează dependență, iar asta nu e o exagerare. Poate că unii ar considera scriitura oarecum seacă, dar pe mine m-au impresionat descrierile viscerale, extrem de elaborate ale unor evenimente tragice, șocante sau pur și simplu tulburătoare. Fiecare pagină parcursă are darul de a stârni și mai mult interesul, de a te face să-ți dorești cu și mai multă ardoare să citești în continuare și, uite așa, te trezești la jumătatea cărții fără să știi. Capitolele sunt scurte, încărcate de mister și suspans, iar alternarea continuă între cele 3 perspective (întâmplările din prezent le vedem prin ochii lui Libby, iar trecutul ne dezvăluie mici fărâme de adevăr prin intermediul lui Ben și Patty, mama sa) contribuie la viteza (a se citi „foamea”) cu care se citește cartea.

Personajele sunt construite exemplar, așa cum era de așteptat. Nick și Amy rămân, până în ziua de azi, unul dintre cele mai fascinante cupluri peste care am dat, din fericire, doar în cărți/filme (sper să nu apuc ziua în care să fac cunoștință cu omologii lor în carne și oase). Libby, Ben și Patty urmează același tipar de personaje complexe, cu temeri, incertitudini și gânduri întunecate, care îi bântuie pe fiecare în parte și fac din viețile lor un calvar. Pe Libby o răscolesc numeroasele remușcări pe care le are vizavi de vechea sa mărturie în legătură cu Ben. După ce unele dovezi srânse de membrii sumbrului Club Omor par să încline balanța astfel încât să fie în favoarea nevinovăției fratelui său, Libby încearcă din răsputeri să o dovedească, pentru a-și spăla din păcatele comise fără voia ei. Ben, după 25 de ani în închisoare, pare oarecum resemnat cu sentința lui și încearcă să-și convingă sora să renunțe la ancheta pe cont propriu pe care o întreprinde, doar că nu o face din cauză că se simte vinovat, ci pentru că ascunde un secret, un detaliu crucial în rezolvarea misterului din noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1985.

Singurul lucru dezamăgitor la carte a fost, după părerea mea, a fost „marea dezvăluire” de la final. Nu știu de ce, dar m-am așteptat la ceva mult mai… spectaculos. Felul în care autoarea a rezolvat misterul, deși a avut logică și nu a lăsat niciun lucru neclarificat, mi s-a părut destul de nesatisfăcător. Comparativ cu încheierea Fetei dispărute, nu a fost atât de enervant și lipsit de sens, dar parcă a murdărit puțin imaginea perfectă a cărții.

Dacă sunteți în căutarea unei cărți care să vă țină cu sufletul la gură de la început și până la sfârșit, cu personaje complexe și un mister bine gândit, care o să vă facă să treceți prin milioane de ipoteze în legătură cu adevăratul făptaș, Locuri întunecate e lectura pe care o căutați.

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman captivant!

SECRETE, MINCIUNI ȘI TRĂDĂRI

Provocarea-vol.1     Provocarea-vol.2

TITLU: Provocarea – vol. 1 și 2 (Rephelimii #1)

AUTOR: Simona Stoica

PUBLICAT DE: Editura Herg Benet

DESCRIERE: Foc și Cenușă. Lumină și Întuneric. Pasiune și Obsesie. În străvechea cetate din Haven, Rephelimii, un grup de asasini conduși și instruiți de Azazeal Vellenhall, încearcă să împiedice declanșarea unui război cu Cele Zece Orori. Jack Harper, liderul lor, este trimis dincolo de Voal, pentru a o găsi pe nepoata lui Azazeal – tânăra Desiree, cea de a Treia Cheie a Havenului. Însă când descoperă misterele care înconjoară conacul Wolfmaner și cine e răspunzator pentru crimele săvârșite în urmă cu 150 de ani, Desiree refuză să își accepte moștenirea și să înfrunte trecutul. Jack nu are de gând să renunțe și ar face orice ca să salveze Havenul. Îi va câștiga încrederea, o va minți și o va seduce pentru a-și îndeplini misiunea. Provocarea a fost acceptată.

RECENZIE:

Ador genul fantasy. Cu el mi-am început minunata călătorie în lumea cărților și, chiar dacă în ultima vreme am încercat să diversific pe cât posibil genurile literare, nu pot refuza o incursiune într-o lume populată de ființe uluitoare și oameni cu puteri speciale. Când Simona m-a întrebat dacă aș dori să-i citesc romanul de debut, am fost cât de poate de entuziasmat și am acceptat Provocarea fără să clipesc, imaginea unei noi aventuri fiind mult prea tentantă ca să-i rezist.

Prologul începe cu niște versuri în care este descrisă o poveste înțelesuri ascunse. Nu sunt un fan al poeziilor, așa că nu prea am agreat felul în care autoarea a ales să ne introducă în lumea Rephelimilor. După aceea, urmează o continuare promițătoare a acestuia, care pare să aducă puțină lumină asupra poeziei, dar în același timp stabilește regulile jocului ce va urma. Personajele dubioase nu încetează să apară (Azazeal, tot nu mă încred în tine!), iar Jack Harper, misteriosul lider al și mai misterioșilor Rephelimi, intră în scenă și primește o misiune, o provocare, pe care o și acceptă. El trebuie să o găsească pe Desiree, o tânără care nu are habar de moștenirea sa și își trăiește viața departe de Haven, locul de origine al Rephelimilor, și nu numai. Dar, când o serie de evenimente ciudate au loc în Wolfcraft, iar Desiree și grupul ei de prieteni sunt prinși în inima unei tornade a supranaturalului, fata descoperă adevărul și încearcă să-și depășească temerile față de propriile puteri, neîncrederea pe care începe să o aibă față de cei pe care îi considera prieteni și sentimentele față de un asasin.

Provocarea este un roman amplu, împărțit în 2 volume. Deși sunt părți ale aceleiași cărți, la sfârșitul fiecărui volum am avut impresia că am citit un roman întreg și de sine stătător, iar pentru acest lucru o felicit pe Simona. Totuși, această reușită vine și cu un dezavantaj și am simțit că acțiunea din volumul 2 nu prea are legătură cu cea din volumul 1, că încerca să se distanțeze de aceasta și să o „îngroape” cumva, prin apariția unor noi personaje, unele chiar către final, și a unui nou set de antagoniști. Nu o să intru în detalii, dar „marele rău” din prima carte abia dacă apare în cea de-a doua, iar acest lucru nu mi-a prea plăcut.

Primul volum și-a jucat foarte bine rolul de set-up pentru cel de-al doilea. Facem cunoștință cu personajele, începem să aflăm câte puține despre lumea Rephelimilor, reușim să dezlegăm unele mistere ale acelei lumi și așa mai departe. Recunosc că la început nu am prea suferit-o pe Desiree. Mă enerva felul ei de a fi și ironiile constante, dar m-am obișnuit cu ea după o vreme și, când am făcut asta, am realizat că Desiree nu se prea aseamănă cu alte eroine din cărțile young adult. Nu este neînfricată, nu deține răspunsuri pentru toate lucrurile și se pierde cu firea de multe ori. Am apreciat acest aspect al cărții, faptul că nu a fost construită pe clișeele atât de cunoscute și că a încercat să spună o poveste originală. Asta nu înseamnă că nu există deloc clișee, dar sunt în cantități restrânse și nu deranjează chiar atât de mult ca în cazul altor cărți. Cât despre personajul principal masculin, Jack Harper, acesta mi-a amintit puțin de Will din Dispozitive infernale. Mi-a plăcut, dar nu am reușit să-mi formez o părere clară în legătură cu el, așa că aștept următoarele volume pentru a vedea de ce parte sunt: pro sau contra Jack. Acțiunea din acest volum mi s-a părut că se împarte în două: foarte alertă și foarte lentă. Doar primele 30-40 de pagini și ultimele 50 se încadrează în cea dintâi categorie, restul mi-au lăsat impresia că au fost lungite mai mult decât era necesar.

Volumul doi a schimbat puțin tonul, a introdus noi personaje cruciale pentru desfășurarea acțiunii, iar totul a început să se destrame în jurul lui Desiree. Ea a suferit o modificare de comportament, pe care am înțeles-o, dar care mi s-a părut mult prea extremă și de multe ori enervantă. Nu mi-a plăcut deloc felul în care s-a comportat cu sora și prietenii săi, dar nici modul în care a reacționat atunci când și-a descoperit puterile. În cazul abilităților sale, mi s-a părut că Desiree a acceptat totul mult prea ușor, de parcă ar fi așteptat acele momente întreaga ei viață. Această jumătate de roman mi s-a părut mult mai reușită decât prima, atât prin prisma personajelor, cât și prin cea a evenimentelor care se desfășoară atât în Wolfcraft, cât și în Haven. Am simțit că mizele au fost mult mai mari și, spre sfârșit, chiar am ajuns să mă tem de soarta personajelor. Deși nu sunt un fan al cărților scrise din mai multe perspective, tehnică pe care nu o suport în special datorită volumului 2 din seria Moștenirea, în cazul Provocării nu am avut nicio problemă cu modul în care narațiunea alternează constant de la un personaj la altul.

După ce am terminat cartea, am rămas cu senzația că aceasta doar pregătește terenul pentru următoarele volume. Dacă ar fi să o compar cu ceva, aș îndrăzni să spun că Provocarea este un fel de Harry Potter and the Deathly Hallows Part 1 sau Mockingjay Part 1 – se întâmplă suficiente lucruri cât să-ți mențină interesul la cote ridicate, dar la sfârșit rămâi cu senzația că nimic cu adevărat important pentru poveste nu s-a întâmplat și că autoarea pregătește artileria grea pentru următoarele cărți. Îi mulțumesc Simonei pentru șansa de a citi cartea și îi urez multă baftă în continuare!

RATING: 8/10