CAPCANA A FOST PREGĂTITĂ – recenzie CAPCANA: VOL. 1 și VOL. 2, de Simona Stoica

capcana

TITLU: Capcana: vol. 1 și vol. 2 (Rephelimii #2)

AUTOR: Simona Stoica

PUBLICAT DE: Editura Herg Benet

DESCRIERE:

Trăieşti în trecut. Fugi de prezent. Privești spre viitor.

Nu sunt o victimă.

– Shade Hollow –

Nu sunt un asasin.

– Jack Harper –

Nu sunt un trădător.

– Malek Hellfire –

Sunt un Rephelim.

Și Moartea e Stăpâna mea.

RECENZIE:

Anul trecut, cam tot pe vremea asta, am acceptat Provocarea Simonei Stoica și am descoperit o mică parte din lumea Rephelimilor, ființe misterioase, cu puteri supranaturale, ale căror intenții par a fi mai tot timpul cele nepotrivite. Între timp, am ajuns să o cunosc destul de bine și pe Simona, care mi-a devenit o prietenă dragă datorită pasiunilor (unii ar zice obsesii) pe care le împărtășim: cărțile, serialele (în special unul care este abia la al doilea sezon și pare să devină din ce în ce mai bun cu fiecare episod) și filmele Marvel (nu e 6 mai deja?), așa că m-am bucurat nespus când am primit mandatul poștal care mă anunța că mi-a fost pregătită o Capcană și că, inevitabil, urma să pic în ea.

Al doilea volum al seriei Rephelimii reia acțiunea exact din punctul în care Provocarea s-a încheiat și, după luni de așteptare și zeci de teorii despre acele ultime cuvinte ale lui Rachel (cel mai OMFG! moment al cărții), aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat cu Desiree. A murit oare? Eh, rămâne să aflați singuri, dar vă asigur că Simona are câțiva ași bine pitiți în mânecă. Ceea ce urmează revelației inițiale este un carusel de emoții și clipe tensionate, de secvențe de luptă impresionante și o incursiune mai adâncă în lumea Rephelimilor decât am avut parte în Provocarea, iar toate acestea fac din Capcana un roman incredibil de alert, care se citește cu sufletul la gură și pe care cu greu îl mai pui jos.

Încă de la început am observat că stilul Simonei a evoluat și că a părut mai stăpână atât pe cuvinte, cât și pe distribuția impresionantă și în continuă expansiune a universului pe care l-a creat față de primul său roman, această evoluție semnificativă fiind o uriașă bilă albă pentru carte și unul dintre principalele motive pentru care am citit cu atât de multă plăcere Capcana. Personajele au părut mult mai reale, decorurile mai pline de viață, iar mizele au luat-o rapid pe o pantă ascendentă. Și, dacă în cazul Provocării am spus că mi s-a părut că volumele nu au prea avut legătură între ele și că mi-au lăsat impresia a două romane de sine stătătoare, de această dată nu am mai simțit deloc asta. Dimpotrivă! Fiecare acțiune din primul volum, oricât de nesemnificativă ar părea la început, se dovedește de o importanță crucială în cel de-al doilea.

Am apreciat, de asemenea, că am primit mai multe informații despre Rephelimi și că, de această dată, am petrecut mai mult timp alături de ei, învățând puțin despre obiceiurile și puterile lor. Un detaliu mi s-a părut de-a dreptul fascinant: atunci când un Rephelim moare, numele lui nu mai este pomenit, acesta devenind, în memoria colectivă, una cu elementul lui (Focul, Apa, Energia și așa mai departe). Capcana a fost cartea lor, a Rephelimilor, în totalitate, pe când Provocarea mi s-a părut mai degrabă The Desiree Show cu un strop de Rephelimi 😉 Acțiunea din Capcana este și ea mult mai bine gândită, mai atent structurată, iar lupta de la sfârșit face toți banii.

Personajele au făcut deliciul cărții, în special cele noi. Shade Hollow, figura misterioasă al cărei nume a fost pomenit de câteva ori în a doua jumătate a Provocării, își face debutul într-o manieră spectaculoasă, întruchipând tot ceea ce îmi puteam dori de la o eroină: e determinată, sigură pe ea, nu face alegeri pripite din cauză că o persoană anume a călcat-o pe coadă, dornică să-și înțeleagă puterile și menirea, în cele mai tensionate momente dă dovadă de un curaj răsunător și nu se pierde ușor cu firea. Vă sună cunoscut? Well, Shade e un fel de Anti-Desiree și aici mă opresc, pentru că nu vreau să intru pe teritoriul spoilerelor. Jack tot nu a reușit să mă câștige de partea lui, dar unele decizii pe care le-a luat mi s-au părut cel puțin surprinzătoare și mi-au stârnit interesul în legătură cu viitorul lui. Pe Malek l-am adorat, fiind acel anti-erou delicios de diabolic pe care nu te saturi să-l privești/asculți sau, în cazul de față să citești despre el. Chiar sper ca în următoarele cărți să avem parte de și mai multe momente alături de Malek 😀 La sfârșit aș vrea să pomenesc despre Nagazi, care mi s-au părut niște antagoniști perfecți: înspăimântători, răi până-n măduva oaselor, de nezdruncinat atunci când își propun ceva.

Ca în cazul oricărei alte cărți, am avut unele mici probleme și cu a doua parte a seriei Rephelimii, iar de această dată este vorba de accentul pus pe latura de romance. Relațiile dintre personaje mi s-au părut puțin cam prea… îmbârligate și dificil de urmărit. La un moment dat, am avut impresia că urmăresc un nou episod din Gossip Girl (please, God, make that happen!), fiindcă fiecare personaj părea să aibă conexiuni romantice cu cel puțin alte două. Oh, și nu mi-a plăcut deloc hint-urile către un posibil triunghi (sau să fie pătrat) amoros. Simona, don’t!

Și… cam asta am avut de spus despre Capcana – am încercat să mențin recenzia cât mai spoiler-free posibil, ca să nu vă stric surprizele (unele minunate, altele nu prea, depinde cum priviți totul) pe care Simona le-a pregătit. Dacă ați citit Provocarea, fie că v-a plăcut, fie că nu v-a câștigat de partea ei în totalitate, eu zic că e musai să citiți măcar primul volum al continuării. Vă garantez că o să fiți plăcut surprinși de evoluția poveștii, a personajelor și, mai ales, a stilului Simonei. Ca să nu mai spun că, odată ajunși la ultima pagină, o să vă doriți imediat mai mult. Din fericire pentru nerăbdători, un fragment din Alegerea, a treia parte a seriei, a fost atașat Capcanei (eu nu l-am citit *încă* pentru că nu vreau să disper și mai mult până va apărea toată cartea). Mulțumesc din nou, Simona, pentru cărți ^_^ Abia aștept Alegerea; spor și inspirație!

RATING:
loved-it

UNDERDOG-UL LITERATURII FANTASY

vechiul-regat

TITLU: Trilogia Vechiul Regat (Sabriel, Lirael și Abhorsen)

AUTOR: Garth Nix

PUBLICAT DE: Editura Rao

DESCRIERE: Cine îi apără pe vii când morţii se ridică…?

RECENZIE:

Din când în când, o carte (sau serie de cărți) are un asemenea impact asupra ta, ca și cititor, încât nu te poți opri din a o recomanda tuturor cunoscuților, indiferent că sunt fani ai genului de care aparține cartea/seria respectivă sau nu. Asemenea revelații sunt rare și, tocmai pentru că nu e garantat să apară la fiecare X cărți citite, cu atât mai deosebite.

Pe Garth Nix l-am întâlnit acum mulți ani în paginile unei reviste de la Diverta, pe când Lirael trebuia să apară și la noi, dar nu i-am acordat prea multă importanță, fiind ocupat să citesc cel mai nou volum din Harry Potter (pe atunci, Prințul Semipur abia a ieșit pe piață și nu mai aveam răbdare să aflu ce se mai poate întâmpla cu personajele mele preferate). Apoi, la sfârșitul anului trecut, pe când urmăream un videoclip de tip book haul pe YouTube, una dintre cărțile prezentate a fost Clariel, prequel-ul trilogiei pe care încerc v-o prezint, și am auzit atât de multe lucruri bune despre romanele sale încât, știind că au fost traduse, mi le-am comandat imediat după aceea. Spre rușinea mea, nu am apucat să le citesc decât acum, după luni bune în care praful s-a așternut peste ele în bibliotecă, dar mai bine mai târziu decât niciodată, corect?

Încă de la prima pagină din Sabriel am fost cucerit de lumea incredibilă și stilul aproape poetic al lui Garth Nix. Credeți-mă, Sabriel, Lirael și Abhorsen nu se aseamănă cu nicio serie de cărți young adult sau fantasy de pe piață. Și asta nu doar pentru că abordează un tip de magie pe care nu foarte mulți autori se încumetă să-l aleagă, și anume necromanția, ci pentru că, în toată această aglomerație de triunghiuri amoroase și eroi perfecți sau eroine bad ass, personajele lui Garth Nix par desprinse dintr-un cu totul alt univers.

Primul volum al trilogiei o are în prim-plan pe Sabriel, o fată de 16 ani, a cărui tată este nimeni altul decât Abhorsenul Vechiului Regat: singurul necromant care se folosește de puterea Legământului (una dintre formele de magie din această lume, pe lângă Magia Liberă) pentru a conduce morții pe Tărâmul de Dincolo. La începutul cărții, Sabriel este doar o elevă a unui colegiu pentru fete din Ancelstierre, dar trebuie să-și înfrunte cele mai groaznice coșmaruri și să călătorească în spatele Zidului, unde o așteaptă dușmani înfiorători, dar și un destin încărcat de greutăți.

Lirael sparge șabloanele unei trilogii convenționale și ne aduce în prim plan o nouă distribuție de protagoniști, întâmplările din acest volum petrecându-se la câțiva ani buni după cele din Sabriel. La început nu am fost chiar atât de încântat de această perspectivă, în special pentru că-mi doream să citesc o continuare directă a aventurilor lui Sabriel, Touchstone și Mogget, însă, pe măsură ce m-am afundat tot mai adânc în minunata lume a Calyrelor – un fel de oracole ale Vechiului Regat, și am descoperit-o, treptat, pe Lirael, nu am mai avut nicio problemă. Personajele vechi, pe care le-am îndrăgit atât de mult în prima carte, au apariții scurte, dar suficiente cât să-mi potolească setea de informații noi. Așadar, de această dată facem cunoștință cu Lirael, o fiică a Clayrului, dar care se deosebește de verișoarele ei atât din punct de vedere fizic (pe când celelalte Clayre au tenul arămiu și bucle de aur, Lirael e palidă ca hârtia, iar părul ei are culoarea umbrelor), dar mai ales pentru că Lirael pare să nu-și primească Darul Viziunii, cel mai important lucru în comunitatea din Ghețarul Clayrelor. Totuși, fata nu se lasă înfrântă, lăsând în urma sa zecile de tentative eșuate de suicid, și reușește să-și găsească un rost: devine bibliotecară, astfel întâlnind-o pe cea care îi va deveni cea mai de nădejde prietenă, Cățeaua Obraznică. Câteva capitole sunt scrise din perspectiva prințului Sameth, sau Sam, fiul lui Sabriel și al lui Touchstone și viitorul Abhorsen. Speriat de responsabilitățile ce vin odată cu însușirea titlului, dar mai ales pentru că detestă să pășească în Moarte, Sam fuge de acasă, iar pe drum îl întâlnește pe Mogget, ajutorul străvechi al familiei sale. Împreună, cei doi vor călători prin Vechiul Regat, în căutarea unui necromant periculos.

Altfel stă treaba cu Abhorsen. Spre deosebire de Lirael, care ar putea fi citită fără nicio problemă chiar și în absența lecturării lui Sabriel, Abhorsen este o continuare directă a celui de-al doilea volum, acțiunea fiind reluată din punctul în care s-a întrerupt în Lirael. De acestă dată, amenințarea unui dușman cum nu s-a mai văzut îi va obliga pe Lirael, Sam, Cățea și Mogget să-și înfrunte cele mai aprigi temeri, totul culminând cu o bătălie atât de intensă încât veți uita până și să respirați.

E inutil să mai spun cât de mult mi-au plăcut aceste cărți și că regret nespus că nu le-am citit mai din timp. Totuși, mă gândesc că, dacă le-aș fi citit mai repede, ar fi existat o mică posibilitate să nu fi fost cucerit într-asemenea măsură de Vechiul Regat. Și, pentru că recenzia aceasta e una specială (a se citi „lungă, foarte lungă”), o voi împărți în mai multe capitole, după cum urmează:

PERSONAJELE sunt geniale. Preferații mei, fără nicio îndoială, sunt Cățeaua Obraznică și Mogget. Deși nu-mi plac pisicile, l-am adorat pe Mogget încă de la început. E delicios de sarcastic și cu nasul pe sus, iar replicile sale au fost o adevărată delectare. Dacă ar fi fost descris ceva mai vag, fără să se insiste asupra faptului că este o ființă ce ia forma unei pisici de un alb imaculat, l-aș fi asociat instantaneu imaginii lui Grumpy Cat. Cățeaua Obraznică, pe de altă parte, m-a fascinat prin aura de mister ce o învăluia constant, fiind o creatură zămislită atât din Legământ, cât și din Magie Liberă. Spre deosebire de Mogget, care mai mult le punea bețe în roate lui Sabriel, Touchstone și Sam, Cățeaua nu a ezitat nicio clipă să o ajute pe Lirael atunci când fata se afla în pericol. Dacă stau bine să mă gândesc, Cățeaua și Mogget sunt într-o antiteză aproape perfectă: ea e loială până-n pânzele albe, pe când el se înclină după cum bate vântul; blana Cățelei e predominant neagră, a lui Mogget e strălucitor de albă; Cățeaua e mereu dispusă să-și ajute prietenii, dar Mogget nu o face decât în situații speciale (de preferat să fie rugat foooarte frumos înainte) și așa mai departe. Să-i vezi pe cei doi aruncându-și vorbe pline de ură și venin e incredibil de entertaining și amuzant. Apoi ar mai fi protagonistele, Sabriel și Lirael. Sincer, nu m-am așteptat ca un scriitor să fie în stare să contureze două personaje feminine atât de puternice și de reale, lipsite în totalitate de clișee. Nu vreau să par misogin, dar cred că majoritatea autoarelor de young adult au tendința să-și „construiască” eroinele modelându-le caracterele în jurul bărbaților din lumea lor, iar dacă mai răsare și un triunghi amoros e și mai bine (mă uit la voi, Stephenie Meyer și Cassandra Clare). Garth Nix, pe de altă parte, răstoarnă fiecare preconcepție și clișeu cunoscute și reușește să aducă la viață două protagoniste atât de incredibile, puternice și independente, cu personalități închegate și care nu sunt doar niște damsel in distress. Sabriel merge atât de departe încât ea salvează băiatul. Asta da turnură neprevăzută a evenimentelor!

LUMEA în care se desfășoară acțiunea trilogiei mi s-a părut spectaculoasă. Probabil cel mai inovativ aspect din punctul de vedere al lumii imaginate de Garth Nix este că magia funcționează, de regulă, doar la nord de Zid, după ce granița dintre Ancelstierre și Vechiul Regat este trecută. Mici scăpări ale magiei se mai întrevăd, ocazional, în apropierea Zidului, dar nicio vrajă nu funcționează cum trebuie decât dacă este invocată pe tărâmul Vechiului Regat. Până acum am descoperit povești în care lumea magică și cea reală coexistau într-o anumită măsură, fie în „armonie” (cum ar fi mai toate romanele high sau epic fantasy de pe piață), fie comunitatea supranaturalilor era un secret bine păzit (de exemplu, Harry Potter). Dar niciodată nu am întâlnit o carte în care limita dintre cele două lumi să fie atât de clar marcată (dacă stau bine să mă gândesc, seria Cronicile din Narnia ar putea fi asemănătoare din acest punct de vedere cu trilogia lui Garth Nix, însă nu am citit cărțile – am văzut doar filmele), iar acest lucru mi-a plăcut la nebunie. Felul în care tehnologia se dezintegra, pur și simplu, odată cu pătrunderea în Vechiul Regat mi s-a părut o idee strălucită din partea autorului, deoarece a evidențiat cât de diferite sunt cele două regiuni. Ca să nu mai vorbesc de cât de creepy și uimitoare sunt cele nouă tărâmuri din Moarte, pe care ajungem să le vedem în întreaga lor splendoare în Abhorsen. High five, Nix!

SISTEMUL DE MAGIE… wow! Nu am cuvinte să-l descriu. Cu siguranță este printre cele mai inedite din câte am întâlnit până acum, luptându-se pentru primul loc cu cel din Circul nopții. Necromanția nu este ceva nemaiîntâlnit, dar modificările și îmbunătățirile pe care autorul i le-a adus au făcut-o să pară cu adevărat unică și fresh. Legământul mi s-a părut, de asemenea, un concept foarte interesant, cu toate acele însemne pe care utilizatorul trebuia să le deseneze sau să le dea viață prin viu grai pentru a săvârși o vrajă.

Ultimul, dar nu cel din urmă, este STILUL. Pe alocuri poetic, sensibil și de o frumusețe rară, elegant și rafinat, dar fără să fie pretențios sau greoi, stilul lui Garth Nix te cucerește de la primele rânduri și nu-ți dă drumul până nu ai ajuns la ultimul cuvânt scris pe cea din urmă pagină din Abhorsen.

O trilogie fantastică, despre care, din păcate, nu am auzit să se vorbească prea mult pe la noi. Cărțile sunt superbe, atât vizual (coperțile sunt minunate), cât mai ales din punctul de vedere al conținutului. Dacă sunteți fani ai cărților fantasy și v-ați săturat de clișeele întâlnite la tot pasul sau vă doriți o poveste care să vă țină ocupați până apare următorul volum din seria voastră preferată, Vechiul Regat este exact ceea ce căutați. Nu veți regreta! Acum, tot ce mai sper este ca Editura Rao să nu renunțe la serie și să publice cât mai repede Clariel.

CIRCUL S-A DESCHIS!

circul-noptii

TITLU: Circul nopții

AUTOR: Erin Morgenstern

PUBLICAT DE: Editura Corint

DESCRIERE: Circul soseşte fără veste. Fără înştiinţări, fără afişe lipite pe stâlpi sau panouri. E pur şi simplu acolo unde ieri nu era nimic. Sub cupola corturilor nocturne, în dungi albe şi negre, te aşteaptă însă o experienţă cu totul unică, o sărbătoare a simţurilor – poţi să te pierzi într-un labirint de nori, să rătăceşti prin meandrele unei grădini luxuriante construite din gheaţă, să priveşti uimit la contorsionista tatuată care se strecoară într-o minusculă cutie de sticlă şi să te îmbeţi cu miresmele de caramel şi scorţişoară ce adie ameţitor prin aer. Bine aţi venit în Le Cirque des Rêves! Însă, în spatele norilor de fum şi al oglinzilor, se derulează o competiţie crâncenă – un duel între doi tineri magicieni, Celia şi Marco – an trenaţi încă din copilărie să concureze într-un „joc” implacabil de către maeştrii lor misterioşi. Necunoscută celor doi, aceasta este însă o confruntare din care doar unul dintre ei va reuşi să iasă învingător, iar circul este scena pe care se desfăşoară o bătălie cumplită a imaginaţiei şi voinţei. Dar când o dragoste profundă, pasionată şi magică se înfiripă între cei doi protagonişti, bătrânii lor maeştri trebuie să intervină, iar consecinţele vor fi periculoase pentru toţi cei implicaţi. O poveste seducătoare, plină de aventură, magie şi poezie, un basm cuceritor pentru cititorii de toate vârstele.

RECENZIE:

Există unele cărți care te „prind” de la prima pagină – fie prin povestea unică sau personajele fantastice – și mai există acele cărți care la început nu reușesc decât să-ți stârnească puțin interesul, doar pentru a te seduce treptat, capitol după capitol, până în stadiul în care o să-ți petreci puținul timp liber gândindu-te doar la ce se va întâmpla în continuare. Circul nopții, minunata poveste despre magie și dragoste a lui Erin Morgenstern, se încadrează în cea de-a doua categorie, farmecul cărții dezvăluindu-se lent, devenind tot mai bună odată cu trecerea timpului.

Povestea din Circul nopții este puțin „problematică”, fiind atât de complexă și cu atât de multe substraturi, încât simt că i-aș face un deserviciu dacă aș încerca să o rezum în câteva rânduri. Nu știu ce să spun, cred că nici măcar descrierea editurii nu reușește să cuprindă decât o foooarte mică parte din magia romanului. Cel mai bine e să vă riscați și să acceptați invitația celor de la Le Cirque des Rêves și să vedeți cu ochii voștri toată nebunia așternută pe hârtie cu atât de mult pasiune de către autoare.

Înainte să intru în detalii referitor la povestea propriu-zisă, aș vrea să vă vorbesc despre aspectul Circului. Știu că nu e bine să judeci o carte după copertă, dar în cazul acesteia e imposibil să nu aduci în discuție „ambalajul”. Supracoperta e drăguțică, suficient de misterioasă încât să stârnească interesul, dar ce se ascunde sub ea face toți banii. Vă las mai jos o poză, ca să vă convingeți că nu exagerez. Iar atenția și dedicația arătate Circului nopții nu se opresc aici, pentru că paginile care fac tranziția între cele 5 părți ale romanului au un design simplist și elegant, ce imită corturile fermecate din poveste și ajută la desăvârșirea atmosferei de basm.

2015-06-14 08.46.40

Nici nu știu de unde să încep această recenzie. La început, am crezut că nu o să-mi placă mai deloc cartea, în special pentru că totul se mișca atât de lent (la un moment dat am avut impresia că acțiunea stagnează și chiar am vrut să pun cartea „pe pauză”). Ca să nu mai spun că perioada în care avea loc acțiunea se schimba constant, un capitol fiind relatat din perspectiva personajelor dintr-o anumită perioadă, iar următorul făcea un salt în timp și ne prezenta Circul de peste câțiva ani și într-o cu totul altă locație. Până să mă obișnuiesc cu alegerile autoarei, cartea mi s-a părut zăpăcitoare. Bună, dar zăpăcitoare. În mod cu totul surprinzător, nu am detestat povestea de dragoste ce se înfiripă între protagoniști pentru că, deși mi s-a părut că a apărut de nicăieri, nu a fost în niciun caz clișeică ori siropoasă și, cel mai important, a avut consecințe reale.

În primul rând, avem personajele. Rar mi s-a întâmplat să termin o carte și să nu mă fi decis asupra unui favorit, iar Circul nopții este una dintre puținele excepții. Toți membrii Circului, indiferent de importanța pe care o au în poveste, au parte de niște portrete atât de bine realizate, încât poți să juri că sunt persoane reale. Bineînțeles că, din mulțime, ies în evidență Celia și Marco, pioni într-o schemă mult mai amplă, pusă la cale de niște minți bolnave. Apoi ar mai fi gemenii – Poppet și Widget, născuți în aceeași noapte în care Circul și-a deschis pentru prima oară porțile, singurele pete de culoare în toată marea de alb și negru în care este scufundat Le Cirque des Rêves. Ultimul, dar cu siguranță nu cel din urmă, este Bailey, un tânăr îndrăgostit de Circ, care, la început, nu pare să aibă nicio legătură cu povestea, dar sfârșește prin a fi unul dintre personajele cheie. Și ar mai fi multe de povestit, dar mă tem că recenzia ar deveni mult prea lungă și plictisitoare.

Am menționat în recenzia autobiografiei lui Piper Kerman, Portocaliul este noul negru, că felul în care a fost prezentată închisoarea a transformat-o într-un personaj. Ei bine, acest lucru este valabil și pentru romanul lui Erin Morgenstern, doar că personificarea Circului este dusă la un cu totul alt nivel, doar vorbim de un circ fermecat. Seducător, maiestuos, mereu schimbător, Le Cirque des Rêves nu este doar locul de desfășurare pentru o competiție între magicieni, ci un personaj viu, pe care fiecare vizitator (și cititor, sunt sigur de asta) îl percepe în alt fel.

Și, dacă tot am pomenit de farmece și de misterioasa competiție, trebuie să mărturisesc că nu mi fost dat să văd un sistem de magie atât de complex și ingenios în cărțile ce sunt, în mare, orientate către publicul tânăr. Competiția dintre Celia și Marco a fost ceva unic. Exasperantă din cauza stratului aproape impenetrabil de mister ce o înconjura, dureroasă din cauza repercusiunilor pe care alegerile celor doi le au, dar, pe lângă descrierea Circului, pot spune că a fost punctul culminant al cărții.

Farmecul aparte al romanului mai este dat și de acele câteva pagini răsfirate de-a lungul acțiunii în care autoarea descrie totul la persoana a doua. Mi s-a părut o idee genială și chiar am simțit că eu sunt cel care pășește emoționat în primul cort, se lovește de ceva sau descoperă o ușă despre care ceilalți vizitatori nu au habar.

Circul nopții este acel gen de carte rară, o capodoperă fantasy a timpurilor noastre, scrisă într-o manieră ireproșabilă și „servită” într-o manieră absolut perfectă. Deși, în mare parte, acțiunea este destul de lentă, povestea este atât de bine gândită, atât de misterioasă și intrigantă, iar personajele atât de frumos contruite, încât nu va mai conta că ați petrecut un capitol întreg într-o cafenea, de exemplu, urmărind conversația banală dintre două personaje.

Mulțumesc Grupului Editorial Corint pentru șansa de a citi această carte minunată!

POVEȘTI, POVEȘTI ȘI IAR POVEȘTI

ultima-dorinta

TITLU: Ultima dorință (Witcher #1)

AUTOR: Andrzej Sapkowski

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Geralt, vânătorul cu păr alb și ochi pătrunzători, are puteri magice, elixire fermecate și gânduri necurate. Vânătorul este… un luptător periculos și un asasin fără milă. Iar victimele sunt alese pe sprânceană… Cutreierând ținuturi de poveste, ucigașul descoperă la fiecare pas că aparențele sunt înșelătoare: nu oricine pare monstruos e un monstru și nu orice basm e o feerie cu zâne. Regi incestuoși, duhuri răzbunătoare, fecioare crude, harpii îngrozitoare și vampiri fără vlagă îi ies tot timpul în cale. Și adesea nu sunt ceea ce par…

RECENZIE:

E tare greu ca un roman fantasy să mai surprindă în ziua de azi, în special pentru că mai toate legendele și creaturile de poveste au fost folosite și răsfolosite în ultimii ani (cele mai bun exemplu ar fi vampirii – mai ales când vine vorba de literatura young adult). Într-un interviu, scriitorul Andrzej Sapkowski spunea că, prin intermediul cărților Witcher, a dorit să ofere Poloniei o serie de referință a genului fantasy, așa cum Anglia îl are pe Tolkien, de exemplu, și multă lume e de părere că i-a reușit, dată fiind imensa popularitate la nivel global a jocurilor video inspirate din cărțile sale.

Primul volum din seria Witcher este o colecție de 7 povestiri, toate avându-l ca protagonist pe Geralt, un vânător de monștri cu părul alb, care s-a antrenat încă din fragedă pruncie pentru a le veni de hac lighioanelor ce cutreieră pământul și îngreunează viețile oamenilor nevinovați. De multe ori însă, vânătorul se trezește față în față cu niște creaturi neînțelese și, în loc să le curme viețile, se vede nevoit să le ajute să scape din ghearele unor blesteme teribile și să-și recapete umanitatea.

Am așteptat cu sufletul la gură cartea asta încă de când a fost anunțată publicarea ei în limba română. Nu știu exact de unde această dorință a mea de a citi… Ultima dorință – poate că de vină a fost descrierea de pe spate, care nu dezvăluie mare lucru din acțiune și, totuși, reușește să stârnească interesul. În orice caz, am numărat, la propriu, zilele până să ajung la ea și nu pot să exprim în cuvinte entuziasmul ce m-a cuprins în clipa în care am plonjat în lumea fantastică imaginată de Andrzej Sapkowski și m-am trezit martor la aventurile lui Geralt și ale diverșilor săi acoliți.

Habar nu am cum să mă exprim mai bine, astfel încât să nu se înțeleagă că am detestat cartea, dar Ultima dorință a fost destul de dezamăgitoare și nici pe departe lectura uimitoare care mi-a fost promisă. M-am așteptat la orice altceva (cum ar fi un roman… roman), dar nu la o antologie de povestiri. Sincer, am fost cum nu se poate mai demoralizat când am văzut cum stă treaba cu această carte și am detestat cât de fragmentată și episodică a fost. Ca să nu mai spun că nici poveștile în sine nu au fost din cale afară de originale (pe lângă faptul că unele au fost niște reinventări ale unor basme cunoscute în toată lumea, cum ar fi Albă ca Zăpada sau Frumoasa și Bestia, majoritatea au urmat același tipar: Geralt ajunge într-un loc, cineva îi poveștesște despre o creatură monstruoasă și descrie totul în mult prea multe detalii, Geralt mormăie și el ceva acolo, decide să înfrunte bestia, află că, de fapt, aceasta se află sub influența unui blestem și totul se încheie cu monstruozitatea redevenind om).

Geralt, ca personaj, nu m-a impresionat cu absolut nimic. Dacă autorul ar fi decis să-l înlocuiască la jumătatea cărții cu o scândură, jur că nu aș fi sesizat diferența. În afară de faptul că se luptă cu bestii cvasi-înfiorătoare (ajungem și la ele cât de curând), nu iese cu nimic în evidență. Personalitatea lui e, practic, inexistentă, iar cele câteva încercări ale lui de a părea sarcastic sau arogant se simt mult prea forțate, deloc naturale.

Cel mai mare atu al cărții ar fi trebuit să fie nenumăratele făpturi magice care împânzesc lumea din Witcher, dar cele mai multe au reușit doar să pară niște caricaturi demne de filmele din seria Scary Movie, având ghinionul să fie descrise atât de în amănunt și să aibă unele caracteristici… bizare (ca să nu spun ridicole; de exemplu gheare de pisică la un strigoi sau acel diavol… caprin), încât mi-au lăsat impresia unor monstruleți family friendly scoși din desenele animate pe care le urmăream sâmbăta și duminica la televizor.

Știu că m-am plâns de multe aspecte ale cărții și că recenzia este destul de negativă, dar asta nu înseamnă neapărat că Ultima dorință mi-a displăcut profund. Am citit-o foarte repede și, în ciuda tuturor defectelor, a fost chiar entertaining. Firește, au existat și momente când mi-am dat ochii peste cap, însă nu destule cât să altereze ritmul alert al cărții. Iar stilul a fost chiar potrivit pentru acest gen de lume sumbră, autorul reușind să dozeze perfect atmosfera întunecată și disperată.

Una peste alta, am auzit că abia de la volumul 2 începe „nebunia” și că Ultima dorință doar joacă rolul unei introduceri în universul Witcher. Deși nu am fost pe deplin mulțumit de carte, o să citesc și continuarea în speranța că povestea mă va da pe spate, deși o să am grijă să-mi mențin așteptările la un nivel cât mai redus.

AL ȘAPTELEA FIU AL UNUI AL ȘAPTELEA FIU

ucenicul-vraciului

TITLU: Ucenicul vraciului (Cronicile Wardstone #1)

AUTOR: Joseph Delaney

PUBLICAT DE: Editura Corint Junior

DESCRIERE: Ucenicul Vraciului este Thomas Ward, un băiat de 12 ani care își face ucenicia la un vraci bătrân și aspru. Ucenicia lui este grea, dar într-o zi va deveni un exorcist care alungă strigoii, prinde și închide duhurile rele și vrăjitoarele. Fiind al șaptelea fiu al unui al șaptelea fiu, el poate vedea lucruri și creaturi pe care oamenii obișnuiți nu le văd. Thomas este pus la grea încercare în confruntarea cu cea mai rea vrăjitoare din ținut, Mama Malkin. Va reuși, oare, să scape din iadul care se dezlănțuie? Povestea este plină de mister și suspans – se citește pe nerăsuflate de la prima până la ultima pagină.

RECENZIE:

Din fericire, am văzut filmul cu mult înainte să citesc cartea. Și spun „din fericire” pentru că filmul a fost atât de prost și de clișeic, atât de plictisitor și lipsit de sens, încât așteptările mele vizavi de romanele lui Joseph Delaney au fost mici, foooarte mici. Chiar minuscule, aș îndrăzni să spun. Îi mulțumesc Simonei încă o dată pentru că a umplut news-feed-ul de pe Goodreads cu romanele din seria Cronicile Wardstone, împreună cu multe cuvinte de laudă, și, astfel, m-a convins să le acord o nouă șansă lui Thomas Ward și Vraciului.

Acțiunea cărții este, fără doar și poate, surprinzătoare. Niciodată nu am știut la ce să mă aștept, mereu apărea câte ceva neprevăzut și totul lua o turnură la care nici măcar nu m-am gândit că ar fi posibilă. Lumea din Cronicile Wardstone e pe cât de fascinantă, pe atât de înfricoșătoare, avertismentul de pe supracopertă (A NU SE CITI DUPĂ MIEZUL NOPȚII) fiind mai mult decât o strategie de marketing inteligentă de-a editurii. Câteva scene sunt de-a dreptul tulburătoare, în special cele în care apare Mama Malkin – una dintre cele mai diabolice vrăjitoare din lume, încât nu aș îndrăzni să recomand seria unui copil de, să zicem, 10-11 ani. Cred că și cei mai împătimiți cititori de horror s-ar arăta impresionați de aventurile lui Thomas și creaturile de coșmar descrise în acest prim volum al unei serii cu un potențial imens.

Deși a lispit din mai mult de jumătate din carte, l-am adorat pe Vraci. Încă nu-mi pot scoate din minte filmul și, involuntar, asociez imaginea sa cu cea a lui Jeff Bridges, dar lucrez la asta și sper ca, până ajung să citesc volumul 2, să nu mă mai confrunt cu această problemă. Mi-a plăcut enorm personalitatea lui complicată, faptul că nu s-a dat peste cap să ne demonstreze nouă, cititorilor, cât de impresionante sunt puterile lui și cât de multe știe despre lumea ființelor supranaturale. Abia aștept să citesc volumele următoare și sper că o să aflu mai multe despre el și despre trecutul său.

Thomas nu este un personaj perfect, un lucru cam rar întâlnit la protagoniștii cărților pentru tineri din zilele noastre. I se permite să facă greșeli, să învețe din ele și să le răscumpere singur, fără niciun fel de ajutor de la persoane mai experimentate. Spuneam în recenzia Hobbitului că m-a deranjat cum Gandalf dispărea și apărea exact în momentele cheie, când Bilbo și gnomii aveau cea mai mare nevoie de ei, și salva ziua, devenind astfel un „vrăjitor ex machina” (deus ex machina este un termen folosit pentru a descrie o rezolvare bruscă a unui conflict prin intervenția unei forțe divine). Ei bine, în Ucenicul vraciului, Moș Gregory (mulțumesc pentru numele de alint savuros, Alice) e mai mult absent și, din această cauză, Thomas este nevoit să recurgă la propria-i inteligență pentru a rezolva o situație aparent imposibilă. Astfel, primul volum al seriei Cronicile Wardstone, capătă o profunzime și un simț al realității cum rar am mai întâlnit în cărțile middle-grade fantasy citite până acum, diferențiindu-se de restul ca o lebădă într-un cârd de gâște.

Ucenicul vraciului este un roman perfect pentru iubitorii de fantasy, nu contează că e vorba de high fantasy, urban fantasy sau dark fantasy, dar nu numai, care își doresc să fie transportați într-o lume fascinantă, cu pericole pândind la tot pasul și personaje excepționale. Unde mai pui că se citește și foarte ușor! Filmul, în schimb, încercați să-l evitați pe cât de mult posibil, este doar o altă tâmpenie tipică pentru Hollywood.

Mulțumesc Grupului Editorial Corint pentru acest roman surprinzător!