ÎNCEPE LUPTA PENTRU SUPRAVIEȚUIRE

specimenul

TITLU: Specimenul (Invadatorii #1)

AUTOR: Andrei Trifănescu

PUBLICAT DE: Editura Herg Benet

DESCRIERE: Nu avem amintiri. O lume a fost construită special pentru noi. Aici, suntem pioni într-un joc fatal, pe care trebuie să-l câștigăm dacă vrem să rămânem în viață. Împotrivindu-se regulilor coordonatorilor, unul dintre noi a fost ucis cu brutalitate… dar s-a întors. Și nimic n-a mai fost la fel. Extrași și aduși în lumea reală, îi întâlnim pe cei care au pus la cale totul. Suntem pregătiți însă pentru a privi noua realitate? Pământul nu mai este nimic altceva decât o planetă stearpă, otrăvită și invadată. Ești gata de confruntare? Ne vei fi alături în războiul ce ne va elibera? Specimenele te așteaptă! Grăbește-te, înainte ca invadatorii să se trezească! Prea târziu… Sunt deja printre noi.

RECENZIE:

Cu toții cred că ne-am imaginat cât de multă muncă este depusă pentru a duce la capăt un proiect mai amplu în materie de scris, cum este un roman sau o serie de cărți. Unii poate chiar au trecut prin aceast experiență și pot să-mi confirme că de foarte multe ori apar momente în care vrei să renunți și e nevoie de o voință de fier pentru a continua. De aceea, îi respect pe toți cei care ajung la capătul acestui drum, fie că sunt publicați sau nu.

Încep această recenzie prin a-l felicita pe Andrei pentru reușita sa și îi doresc cât mai mult succes în acest domeniu.

Am fost încântat când Alex m-a întrebat dacă vreau să dau o mână de ajutor la promovarea romanului de debut al lui Andrei, Specimenul, și iată că mi-a venit rândul să vorbesc despre carte. Specimenul este primul volum dintr-o serie și, din descrierea oficială, nu reușești să înțelegi prea multe, iar acest lucru mi-a stârnit și mie interesul pentru că voiam să descopăr cum stau lucrurile cu Specimenele și invadatorii. Povestea pare că se aseamănă destul de mult cu trilogia Jocurile foamei, în special în prima parte a romanului, dar sunt suficiente lucruri care să diferențieze această carte de volumele distopice ale lui Suzanne Collins.

Avem o insulă, niște Specimene și coordonatorii acestora. Fiecare Specimen trebuie să îndeplinească unele „misiuni” în urma cărora se aleg fie cu arme sau hrană, fie cu timp suplimentar. Specimenul prin ochii căruia vedem Insula pentru prima dată este 0039, care se trezește pe o plajă fără nicio amintire. Vocea coordonatorului său îl ghidează prin pericolele ascunse de Insulă, dar în curând încep să se întâmple lucruri neașteptate, iar acțiunea devine din ce în ce mai alertă până într-un anumit punct.

Ca în cazul oricărei cărți, au fost lucruri care mi-au plăcut și chestii care m-au enervat extraordinar de mult. Încă de la început se simte că autorul se află la prima lui carte, deoarece stilul este destul de direct și pe alocuri se strecoară unele mici greșeli de începător, cum ar fi repetarea unui cuvânt de mai multe ori în cadrul aceleiași propoziții. Acestea sunt lucruri care, odată cu aprofundarea experienței în ale scrisului, cu siguranță vor dispărea. Insula pe care se trezesc Specimenele este descrisă foarte frumos și în detaliu, și tocmai pentru că s-a insistat pe fiecare frunză din fiecare pom și pe fiecare grăunte de nisip am simțit-o mai reală, mai palpabilă și m-am putut imagina cu mai multă ușurință în locul lui 0039. Unele descrieri sunt destul de ciudate, cum ar fi „liane lungi și pufoase”, dar bănuiesc că asta ajută la unicitatea cărții. Pământul de după invazie mi s-a părut și el foarte bine realizat, iar descrierile peisajelor moarte și-au atins bine scopul. Mi-a plăcut foarte mult și faptul că, după ce Specimenele se obișnuiesc cu Insula, acțiunea nu te lasă să oprești lectura pentru că se întâmplă foarte multe lucruri în extrem de puțin timp și la un moment dat ajungi să te întrebi dacă te mai poate surprinde cu altceva. Din păcate, după extragere, lucrurile par să se domolească și totul începe să fie ușor forțat. După mine, cel puțin 100 de pagini ar fi putut fi condensate în 10-20 și să se mențină ritmul alert cu care am fost obișnuiți. Spre sfârșit își mai revine puțin dar chiar și atunci, ultimele pagini mi s-au părut puțin de tot forțate.

 Cartea mai suferă, din punctul meu de vedere, de câteva imperfecțiuni. Personajele nu mi-au stârnit niciun fel de sentiment. Nu le-am îndrăgit, nu le-am urât, nu m-am temut pentru ele… Doar am fost curios să văd ce li se mai poate întâmpla, iar asta a fost meritul acțiunii și nicidecum al lor. 0039 mi s-a părut unul dintre cele mai ușor de uitat personaje peste care am dat în ultima vreme. Acțiunile lui au fost, în cea mai mare parte, clișeice și previzibile. Mi s-a părut ciudat cum el susținea că nu are amintiri, și la fel spune și prezentarea, dar știe ce sunt lianele, construiește o praștie și o macetă fără să se întrebe ce anume sunt acelea, cunoaște semnificația cuvântului „sărut” și chiar are habar de efectele unei doze prea mari de cafea. Aceste lucruri ar trebui să-i fie străine, din moment ce nu are amintiri, nu?

Cel mai mare defect al cărții este felul în care arată în varianta ei finală. Pe fiecare pagină se găsesc greșeli, fie că e vorba de dezacorduri, litere mâncate, cuvinte inexistente sau numele schimbător al unui personaj (Mike devine Mark, după care e din nou Mike doar pentru a ajunge Mark peste câteva paragrafe și tot așa). Aceste lucruri mi-au lăsat impresia că am în față manuscrisul în prima lui formă și că nici autorul, nici editorul nu s-au mai uitat peste el. Mi se pare  o bătaie de joc din partea editurii la adresa autorului și, mai ales, a cititorilor și total inadmisibil să prezinți această variantă a cărții spre vânzare.

Povestea e bună, premisa e deosebit de interesantă și promițătore, doar că personajele și felul în care a fost redactată cartea lasă de dorit. Seria fiind abia la început, sunt sigur că în viitoarele volume nu vom mai întâlni aceste probleme, dat fiind faptul că și autorul are destul timp în care să mai lucreze și să-și șlefuiască stilul. Per total, Specimenul e o lectură plăcută, uneori enervantă din cauza celor enumerate mai sus, antrenantă și un început bun pentru o serie cu potențial.

RATING: 7/10

SUFLETE ȘI MECANISME

printul_mecanic

TITLU: Prințul mecanic (Dispozitive infernale #2)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: În lumea magică a Londrei Victoriene, Tessa Gray şi-a şăsit În Sfârşit Locul, Alături de vânătorii de umbre. Dar liniştea se dovedeşte a fi trecătoare când forţe întunecate din Conclav plănuiesc s-o înlăture pe Charlotte, protectoarea ei, de la conducerea Institutului. Dacă se va întâmpla acest lucru, Tessa va ajunge pe străzi, pradă uşoară pentru misteriosul Magistru, care urmăreşte să se folosească de puterile ei în scopuri nu tocmai nobile. Cu ajutorul lui Will şi Jem, Tessa descoperă că războiul purtat de Magistru împotriva vânătorilor de umbre este cât se poate de personal. El îi învinuieşte pentru o tragedie petrecută cu mult timp în urmă, din pricina căreia, susţine el, viaţa îi fusese distrusă. Pentru a descoperi secretele trecutului, cei trei prieteni călătoresc din Yorkshire-ul învăluit în ceaţă spre un conac de care sunt legate poveşti cumplite; din cartierele sărăcăcioase ale Londrei spre o sală de bal fermecătoare, unde Tessa descoperă că adevărul despre originile ei este mult mai sinistru decât îşi închipuise vreodată. Când se întâlnesc cu un demon mecanic, care-i transmite lui Will un avertisment, aceştia înţeleg că Magistrul le ştie fiecare mişcare – şi că unul dintre apropiaţii lor i-a trădat. Tessa realizează că inima îi bate din ce în ce mai tare pentru Jem, însă dorinţa de a fi cu Will, în pofida stărilor lui sumbre, continuă să o tulbure. Dar ceva se schimbă în Will – zidul pe care băiatul şi-l construise în jurul lui începe să se năruie. Dacă-l vor găsi pe Magistru, va putea oare Will să se elibereze de secretele sale şi să-i ofere Tessei răspunsurile legate de originea şi de menirea ei? În vreme ce căutarea Magistrului, dar şi a adevărului, îi pune pe cei trei prieteni în situaţii primejdioase, Tessa înţelege că, atunci când amesteci dragostea cu minciunile, poţi corupe chiar şi cea mai curată inimă.

RECENZIE:

Îngerul mecanic mi-a arătat cât de mult a evoluat Cassandra Clare în materie de scris și că, dacă lasă la o parte personajele enervante și se concentrează mai mult pe latura emoțională și nu pe acțiune, rezultatul poate fi de-a dreptul superb. Spre deosebire de Instrumente mortale, în Dispozitive infernale mi s-a părut că personajele au întâietate, iar acțiunea e destul de înceată și aproape lăsată undeva în fundal.

Al doilea volum al seriei, Prințul mecanic, reia povestea Tessei și a vânătorilor de umbre londonezi de unde s-a terminat în romanul precedent. Pe parcursul celor 400 de pagini aflăm despre trecutul Magistrului și motivul pentru care dorește distrugerea nefilimilor, ne sunt dezvăluite secretele lui Will și o parte din misterul din jurul Tessei pare să se dizolve. Trădările, minciunile și răsturnările de situație sunt și ele la ordinea zilei, astfel încât ajungi să nu mai știi în cine să te încrezi. La un moment dat toate personajele din jurul Tessei îmi păreau suspecte.

După cum am zis, această serie mi-a lăsat impresia că se concentrează mai mult pe personaje și trăirile lor decât pe acțiune, și o face într-o manieră absolut superbă. Protagoniștii au parte de portrete complexe și complete, astfel încât e mai ușor pentru cititor să relaționeze cu ei și să se pună în pielea lor; sunt umani, fac greșeli și alegeri proaste, dar asta îi face mai palpabili, mai reali. Dacă ar fi să fac o paralelă între Dispozitive și Instrumente și să spun un lucru care mi-a plăcut la ambele serii, în aceeași măsură, aș alege personajele secundare. Atenția pe care Cassandra Clare le-o acordă acestora mă uimește de fiecare dată. Charlotte, Henry și Sophie au fiecare momentele lor de glorie (în special Sophie), iar felul în care personalitățile lor evoluează e, din nou, superb. În Prințul mecanic ne sunt introduși noi „actori”, ca să le spun așa, dintre care cel mai mult mi-a plăcut de Gideon Lightwood, cine a citit cartea cred că știe și de ce (orice detaliu în plus cred că ar constitui un spoiler și chiar nu vreau să stric lectura pentru cei care nu au ajuns la acest volum). Majoritatea personajelor noi au jucat rolurile unor pseudo-antagoniști și au făcut-o chiar foarte bine. Totuși, mi-aș fi dorit ca adevăratul antagonist să fi fost mai prezent.

Bun, cam astea ar fi punctele forte. Să trecem și la cele slabe, pentru că au fost câteva. În primul rând e vorba de veșnicul triunghiul amoros din cărțile YA. Am urmărit un interviu cu autoarea în care aceasta vorbea despre triunghiuri amoroase (îl găsiți aici) și pot spune că înțeleg cât de cât de ce le folosește. Dar tot rămâne o mare pată neagră în ochii mei, mai ales pentru că am avut impresia că triunghiul Will-Tessa-Jem s-a format destul de brusc, și o să explic și de ce. În primul volum au fost doar unele indicii subtile care să ne conducă în această direcție, dar în mare a fost vorba doar despre relația dintre Tessa și Will. La începutul Prințului mecanic, Tessa simte, dintr-o dată, furnicături de fiecare dată când Jem o atinge sau alte lucruri asemănătoare, iar acestea nu au fost prezente și în Îngerul mecanic. Pur și simplu mi s-a părut că Tessa a început să aibă sentimente pentru Jem prea subit. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost un anumit personaj, un vârcolac ca să fiu mai exact, care mi s-a părut exagerat construit, clișeic, oarecum reciclat și pus în carte doar pentru a avea un soi de „bufon” care să destindă atmosfera.

Nu regret nicio clipă faptul că am citit aceste cărți, chiar dacă la început am fost reticent în legătură cu ele. Recomand Dispozitive infernale tuturor celor care-și doresc să se piardă într-o lume fascinantă și să trăiască intensitatea sentimentelor personajelor.

RATING: 9,5/10

CÂND UN PREMIU ÎȚI DĂ VIAȚA PESTE CAP

premiul

TITLU: Premiul

AUTOR: Silvian Floarea

PUBLICAT DE: Editura Allfa

DESCRIERE: Icsa și Oama primesc un premiu. Bineînțeles, premiul este unul neobișnuit, pentru că dacă n-ar fi fost, nu s-ar fi povestit. Mulți dintre noi și-ar dori să câștige un premiu. Dar câți ar vrea să fie în pielea celor două personaje care nu-și doresc deloc premiul? Iar când legea le interzice să-l refuze, oamenii pot ajunge în situații limită. Romanul lui Silvian Floarea constituie un spectacol. Un spectacol al vieții noastre de zi cu zi, prezentat de niște personaje cât se poate de obișnuite și în același timp teribil de ieșite din comun. Această din urmă calitate le este conferită de gânduri și trăiri care la prima vedere, dincolo de poveste, o să-i pară cititorului cât se poate de familiare. Dar asta numai la prima vedere. În fond, să primești un premiu e un lucru bun, la prima vedere. Și atunci de ce fuge toată lumea de el? 

RECENZIE:

Cu toții cred că ne-am imaginat, la un moment dat, cum ar fi să câștigăm ceva important: o mașină, o casă, marele premiu la lotto… Dar ne-am gândit oare că, odată cu un asemenea câștig, se pot ivi și o groază de complicații? Prea puțini ar sta să cântărească neajunsurile și iminentele probleme care vin la pachet cu o astfel de întâmplare și abia după ce își revin din beția cu apă rece încep să resimtă efectele adverse ale bucuriei de moment.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos 😀

bookblog.ro

AL TREILEA ACT: DOUĂ NUNȚI

iuresul_sabiilor

TITLU: Iureșul săbiilor (Cântec de gheață și foc #3)

AUTOR: George R.R. Martin

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Dintre cei cinci rivali pentru putere, unul este mort, altul, căzut în dizgraţie, dar războaiele continuă să se dezlănţuie cu furie şi alianţele se fac şi se desfac. Joffrey ocupă Tronul de Fier, stăpânitor neliniştit al Celor Şapte Regate, duşmanul său cel mai înverşunat, Lordul Stannis, e înfrânt şi dezonorat, iar tânărul Robb încă domneşte peste Nord din fortăreaţa Riverrun. Între timp, Daenerys, regina exilată şi stăpâna ultimilor trei dragoni, străbate continentul scăldat în sânge. În vreme ce forţele rivale pun la cale înfruntarea finală, o armată de creaturi barbare soseşte de la capătul lumii civilizate, însoţită de oastea morţilor-vii, ale căror stârvuri însufleţite sunt de nestăvilit. Nimeni nu-şi va găsi odihna până când Cele Şapte Regate nu vor intra într-un iureş al săbiilor.

RECENZIE:

Mi-e destul de greu să vorbesc despre acest al treilea volum al seriei Cântec de gheață și foc fără să dau spoilere masive. S-au întâmplat atât de multe lucruri neașteptate pe parcursul celor 1200 de pagini încât, la sfârșit, am simțit nevoia unei pauze în care să stau și să reflectez la tot ce am citit, doar că sezonul 4 al serialului își exercita constant presiunea și voiam să termin și următoarele volume înainte ca primul episod să apară.

Recenziile pentru Urzeala tronurilor și Încleștarea regilor cred că au lăsat să se înțeleagă cât de mult ador lumea imaginată de George R.R. Martin, dar și personajele savuroase care se perindă prin ea. Cum s-a întâmplat și în cazul celorlalte volume, am știut la ce să mă aștept pentru mai mult de jumătate din carte, iar pentru asta doar eu sunt vinovat. Am fost la zi cu serialul în momentul în care m-am apucat de cărți, pentru că susțineam sus și tare că nu voi citi niciodată cărțile ca să nu-mi stric inevitabilele surprize din serial. Dar, după evenimentele sezonului 3, nu am mai rezistat și a trebuit să aflu ce se întâmplă în continuare.

Povestea se desfășoară, așa cum ne-am obișnuit, pe mai multe planuri. Avem pericolele reprezentate de Ceilalți și de sălbatici în Nord, încercările lui Robb de a-și salva planul de răzbunare de la eșec, momente deosebit de tensionate în Debarcaderul Regelui și secvențe memorabile în Essos, când Daenerys ne dovedește încă o dată cât de mult a evoluat ca lider și ca persoană. Nu spun mai multe, pentru că aș strica tot farmecul lecturii cu orice mic detaliu despre acțiune.

Până acum, cel mai mult m-au deranjat personajele care apăreau în număr din ce în ce mai mare cu fiecare volum al seriei, iar Iureșul săbiilor nu face excepție. Din nou, m-am pierdut în marea de personaje secundare sau episodice, doar că de această dată am fost dispus să iert acest mic inconvenient deoarece autorul a decis să ne prezinte și punctul de vedere al lui Jaime, personaj pe care toată lumea cred că l-a disprețuit până într-un punct. Toate capitolele scrise din perspectiva lui m-au făcut să-l înțeleg și chiar l-au ajutat să devină unul din personajele mele preferate, nu doar din serie, ci în general. Un alt personaj memorabil cu care facem cunoștință este Oberyn Martell. Replicile și acțiunile sale sunt de-a dreptul fantastice! Restul distribuției rămâne la fel de variată în materie de personalități și acțiuni precum o știm.

O carte atât de impresionantă cred că merită o recenzie pe măsură și nu știu cât de mult am reușit să fac asta, având în vedere că am încercat să nu intru prea mult în detalii, tocmai pentru a nu ruina surprizele pe care acest volum le ascunde. Iureșul săbiilor este cartea mea preferată din serie, atât pentru acțiunea care te ține lipit de pagini și îți distruge orice scenariu închipuit, dar și pentru că ne arată o altă latură a unor personaje neînțelese în celelalte volume.

RATING: 10/10

VÂNĂTORI DE UMBRE ÎN STIL VICTORIAN

ingerul_mecanic

TITLU: Îngerul mecanic (Dispozitive infernale #1)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Tessa Gray, o adolescentă de şaisprezece ani, traversează oceanul pentru a-şi găsi fratele. Destinaţia ei este Anglia, în plină epocă victoriană, dar ceva terifiant o aşteaptă în Lumea de Jos a Londrei, unde vampiri, vrăjitori şi alte creaturi supranaturale bântuie străzile iluminate cu gaz. Numai vânătorii de umbre, războinici hotărâţi să scape lumea de demoni, menţin cât de cât ordinea în acest haos. Răpită de misterioasele Surori Întunecate, membre ale unei organizaţii secrete numite clubul Pandemonium, Tessa află curând că ea însăşi face parte din Lumea de Jos şi că este posesoarea unui talent rar: puterea de a se transforma, după propria-i voinţă, într-o altă persoană. Însă Magistrul, o figură misterioasă care conduce clubul, nu se va da în lături de la nimic pentru a face ca puterea Tessei să-i aparţină. Fără prieteni şi hăituită, Tessa se refugiază la vânătorii de umbre de la Institutul din Londra, care jură să-i găsească fratele dacă ea îşi va folosi puterea pentru a-i ajuta. Tessa descoperă că e fascinată, în aceeaşi măsură, de doi prieteni buni: James, a cărui frumuseţe fragilă ascunde un secret mortal, şi Will, cel cu ochi albaştri, ale cărui stări de spirit schimbătoare, alături de o ironie caustică îi ţin pe toţi la distanţă… pe toţi în afară de Tessa. Pe măsură ce căutarea lor îi atrage tot mai adânc în inima unei urzeli oculte care ameninţă să-i distrugă pe vânătorii de umbre, Tessa îşi dă seama că ar putea fi nevoită să aleagă între a-şi salva fratele şi a-şi ajuta noii prieteni să salveze lumea… şi că dragostea poate fi cea mai periculoasă magie.

RECENZIE:

Anul trecut am citit o parte din prima serie scrisă de Cassandra Clare, și anume Instrumente mortale. Nu am fost fascinat de lumea vânătorilor de umbre și am avut unele probleme cu aceste cărți, în special cu protagoniștii care mi s-au părut extrem de enervanți (mai ales Clary). Dacă ar fi să le fac câte o scurtă prezentare, ar suna cam așa: Orașul oaselormeh, Orașul de cenușă – categoric mai bun, Orașul de sticlă – încet la început, dar încântător spre sfârșit și Orașul îngerilor căzuți – deloc necesar sau, și mai bine, oh, God, why? Nu știam sigur dacă seria Dispozitive infernale avea să-mi placă sau nu, dar toată lumea părea să laude această trilogie și să spună că e mai bună decât Instrumentele.

Părerea mea? Da, Dispozitivele mi-au plăcut mai mult decât Instrumentele, și asta după ce am citit doar o parte a trilogiei începute cu Îngerul mecanic.

Acțiunea cărții este destul de bine surprinsă în descrierea oficială a editurii (prea bine, aș spune eu), așa că mai nimic din ce aș putea menționa într-o scurtă prezentare nu ar putea cuprinde elemente noi, de care să nu fi citit deja în partea de DESCRIERE a recenziei, așa că trec direct la părerile mele.

Am tot citit cuvinte de laudă la adresa cărții, dar nu mi-am închipuit că avea să-mi placă atât de mult încă de la prolog. Acțiunea e pur și simplu uimitoare și, chiar dacă a avut unele momente mai domoale, per total am avut impresia că întreaga carte a fost incredibil de alertă. Am apreciat foarte mult detaliile subtile pe care Cassandra Clare le-a introdus în carte, astfel creând o punte de legătură între seriile sale. Menționarea Conclavului, a Institutului din New York, ba chiar și scurta prezentare făcută de Henry unei mașinării la care lucra mi-au adus zâmbetul pe buze.

Deși Tessa era, la rândul ei, o prezență nouă în această Lume de Jos, plină de tot felul de creaturi supranaturale, am simțit că și-a acceptat nou descoperita natură cu mai multă ușurință și înțelepciune decât Clary, ba chiar s-a documentat singură în legătură cu multe dintre elementele fantastice (mulțumită Codexului) și, astfel, paragrafele în care alte personaje trebuiau să-i explice cum stă, de fapt, treaba au fost reduse substanțial. Apreciez acest lucru deoarece, altfel, Îngerul mecanic ar fi ajuns doar o repovestire a Orașului oaselor, plasată în altă epocă.

Și acum, personajele. Recunosc că la început m-am temut că aveau să fie doar niște copii șterse ale celor din Instrumente și că autoarea s-a folosit de personalitățile celuilalt grup de vânători de umbre pentru a-l crea și pe acesta. Spre surprinderea mea, singura paralelă pe care am tras-o a fost între Jessamine și Isabelle, restul mi s-au părut foarte diferite de vânătorii din New York. Tessa e, per total, un personaj mai puternic decât Clary. Spre deosebire de protagonista din Instrumente mortale, Tessa nu face greșeli din pură prostie (na, am spus-o!) și nu se teme să se avânte în situații periculoase de dragul persoanelor iubite (și nu din pură prostie). Will și Jem au fost frumos conturați, deși inevitabilul triunghi amoros dintre ei și Tessa a fost enervant, cu toate că abia i se zăresc laturile în acest volum. Will s-a asemănat puțiiin de tot cu Jace, dar parcă nu a fost chiar atât de enervant precum cel din urmă. Desigur, îi cade cu tronc Tessei și îi vedem multiplele laturi ale personalității pe parcursul cărții: uneori e șarmant, alteori rece, îi place să glumească dar poate fi extrem de serios dacă situația o cere. Toate acestea se bat cap în cap și m-au făcut să fiu mai curios în legătură cu personajul decât aș fi fost în general și să-mi doresc să-i aflu povestea. Jem, pe de altă parte, este exact opusul lui Will, cu toate că sunt prieteni foarte apropiați. Pe tot parcursul lecturii am simțit că Jem era înconjurat de o aură care îl făcea fragil și că din această cauză reușea să fie bun și blând cu toată lumea, inclusiv cu Will.

Ca puncte slabe aș menționa antagonistul și faptul că e destul de previzibil în majoritatea acțiunilor lui. În mod special, identitatea lui nu a fost o surpriză foarte mare sau o dezvăluire șocantă. Nu știu de ce, dar m-am așteptat ca Magistrul să fie cine era încă de la primele pagini. Singurul lucru care m-a luat prin surprindere a fost mârșăvia unei alte persoane.

Îngerul mecanic a fost o lectură încântătoare, în proporție de 90% surprinzătoare și are din partea mea 9/10. Dacă aveți de ales între cele 2 serii, mergeți pe Dispozitive.