PROMISIUNI NERESPECTATE – recenzie TREI COROANE ÎNTUNECATE, de Kendare Blake

TITLU: Trei coroane întunecate (Trei coroane întunecate #1)

AUTOR: Kendare Blake

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: În fiecare generație de pe insula Fennbirn se naște un set de triplete: trei regine, toate moștenitoare cu drepturi egale la coroană și fiecare posedând puteri magice mult râvnite. Mirabella stăpânește cele patru elemente, e capabilă să stârnească vâlvătăi lacome de foc sau furtuni violente doar pocnind din degete. Katharine este o otrăvitoare și poate înghiți cele mai ucigătoare veninuri fără să simtă aproape nimic. Arsinoe domină natura și despre ea se spune că ar avea harul de a face să înflorească cel mai roșu trandafir și să îmblânzească cel mai aprig dintre lei. Dar pentru a deveni Regina Încoronată nu e nevoie doar de originea regală. Fiecare soră trebuie să lupte pentru asta. Și nu e doar un joc în care cineva câștigă sau pierde…e o luptă pe viață și pe moarte. În noaptea în care surorile împlinesc șaisprezece ani, bătălia începe. Ultima regină rămasă în viață primește coroana.

RECENZIE:

Nici nu vă puteți imagina valul de entuziasm care m-a cuprins atunci când am aflat că editura Leda urma să publice acest roman. Am citit Anna în veșmânt de sânge imediat după ce a apărut și la noi și mi-a plăcut foarte mult, iar Trei coroane întunecate promitea să o depășească din toate punctele de vedere. Adică… ați văzut coperta aia? Ați citit descrierea? Ambele promiteau atât de multe!

Pe o insulă izolată, unde magia încă este prezentă și cuvântul Zeiței este lege, în fiecare generație se naște un set de regine triplete cu puteri neasemuite, care vor trebui să se lupte până la moarte pentru mult râvnita coroană. Katharine face parte din neamul toxicilor, oameni parșivi care pot ingera cantități nelimitate de otravă fără să pățească nimic; doar că pe Katharine otrăvurile o lasă cu răni adânci și lungi perioade în care nu e în stare nici măcar să ridice un deget. Arsione e o naturalistă al cărei har nu s-a materializat încă, neavând un animal familiar de care să fie legată și nici abilitățile celorlalți naturaliști de a controla vegetația și fauna după bunul lor plac. Mirabella e cea mai puternică dintre surori, o elementală care poate strâni furtuni după bunul ei plac sau controla fulgerele din văzduh. Dar când va veni momentul marii înfruntări, care dintre surori va ieși câștigătoare?

Am sentimente amestecate vizavi de Trei coroane întunecate. Începutul a fost extrem de promițător, oferind suficiente detalii despre protagoniste și lumea lor și punând bazele unei povești cu un potențial enorm. Nu cred că am ce reproșa primelor 50-60 de pagini, pentru că mi-a plăcut absolut totul la ele, de la atmosfera întunecată, atât de diferită față de majoritatea romanelor YA de pe piață, la felul în care au fost prezentate reginele, cu tot cu neajunsurile și frământările lor inițiale, și până lumea bogată în tradiții și obiceiuri specifice, care au părut foarte plauzibile pentru un colț retras de lume. Pe scurt, am fost fascinat și pregătit pentru o aventură pe cinste. Curând, însă, am ajuns la pagina 100 și mai nimic interesant nu s-a întâmplat până atunci, în afară de niște fleacuri adolescentine, lucru care m-a demoralizat ușor, însă nu am vrut să renunț la carte – de dragul premisei geniale. Din nefericire, abia după vreo 250 de pagini acțiunea a început să-și intre în drepturi, dar mi s-a părut puțin cam prea târziu, fiindcă nu mi-am pierdut orice urmă interes față de… tot ce se petrecea pe acolo, sincer. Finalul, totuși, a fost destul de interesant și lasă mult loc de speculații și teorii în legătură cu viitorul seriei.

Probabil cel mai interesant aspect al romanului e lumea minunat de sumbră pe care autoarea a născocit-o. A fost o experiență fascinantă să descopăr, pe rând, câte puțin despre culturile și obiceiurile „clanurilor” de pe insula Fennbirn, să văd cum fiecare personaj și așezare în parte a fost modelată după natura magiei din zonă și să pun piesele cap la cap pentru a-mi forma o imagine despre universul din Trei coroane întunecate, o imagine care să încerce să rivalizeze cu superba hartă de la începutul cărții. Cel mai mult mi-a plăcut orașul naturalștilor, fiindcă mi s-a părut cel mai realist dintre toate – cu toate că și el a păstrat o nuanță fermecătoare aparte, o magie doar a lui – prin modul în care locuitorii își foloseau abilitățile în folosul propriu și al comunității. Și, cu toate că nu sunt un concept nou, animalele familiari au ajutat la instalarea unei atmosfere aparte în colțul sălbatic de insulă pe care naturaliștii îl numesc „acasă”. Elementalii, în schimb, mi s-au părut destul de slab reprezentați, asta deoarece Mirabella, cea care ar fi trebuit să ne facă legătura cu poporul ei, și-a petrecut majoritatea timpului alături de preotese; puterile ei au fost interesante, totuși, și mi-au adus aminte de Storm din X-Men, ceea ce e mereu un punct bonus. Cât despre toxici… mi s-au părut cam inutili. Niciodată nu am înțeles de ce erau atât de speciali în acea lume, când singurul lucru care-i diferenția de niște oameni banali era că nu puteau fi otrăviți. Într-un alt univers poate că ar fi ceva impresionant să poți ingera felurite otrăvuri fără să pățești mare lucru, dar când competiția are niște puteri atât de spectaculoase și poate isca furtuni violente sau poate controla aproape orice viețuitoare, nu văd cu ce ar ieși toxicii în evidență. Dacă ar fi putut otrăvi pe cineva doar prin atingere altfel ar fi stat treaba…

După cum ziceam, acțiunea lipsește aproape cu desăvârșire și poate că nu m-ar fi deranjat chiar atât de mult dacă autoarea ne-ar fi „servit” niște personaje pe care să-ți fie drag să le urmărești evoluând. Reginele Katahrine, Arsinoe și Mirabella pot părea interesante la început, dar după ce treci de șocul inițial descoperi că sunt aceleași protagoniste plângăcioase și neînțelese, mereu în conflict cu lumea din jurul lor, pentru care întregul univers este compus din băieții atrăgători de care sunt îndrăgostite cum întâlnești în mai toate romanele pentru adolescenți. Am fost dezamăgit să descopăr că, în loc să se axeze pe legăturile dintre surori, autoarea a luat în brațe veșnica poveste de dragoste între băiatul rău și fata timidă, a închesuit acolo și triunghiul amoros forțat și le-a împachetat frumos între paginile unui roman cu potențial uriaș. Nu cred că o să înțeleg vreodată de ce aleg scriitorii de romane YA să contureze lumi atât de fascinante și complexe precum cea din Trei coroane întunecate și să scornească plot-uri care par ingenioase din sinopsis dacă preferă să le ignore în favoarea eternelor iubiri adolescentine, banale și repetitive.

O altă bilă neagră pentru carte a reprezentat feminismul exagerat. I’m all for gender equality și nu mă deranjează o poveste cu unul sau mai multe personaje feminine puternice, dar asta nu ar trebui să însemne că sexul opus trebuie ignorat cu desăvârșire. Iar Kendare Blake fix lucrul acesta îl face în Trei coroane întunecate, cele câteva personaje masculine care apar în poveste nefiind nimic mai mult decât niște marionete bidimensionale care joacă rolul de love interests pentru 2/3 din protagoniste. Shame, shame, shame!

 Deși am fost dezamăgit de roman și cred cu tărie că ar fi fost mai bine pentru toată lumea dacă autoarea ar fi tăiat 200 de pagini din el și ar fi anexat restul la următorul, rezultând astfel o poveste de sine stătătoare, sunt totuși curios în legătură cu direcția pe care o va lua seria în următorul (și ultimul?) volum. Dacă v-a plăcut Anna în veșmânt de sânge, s-ar putea ca și această nouă și diferită aventură semnată de aceeași autoare să fie pe placul vostru.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING

LUPTÂND CU MORȚII

TITLU: Anna în Veșmânt de Sânge (Anna #1)

AUTOR: Kendare Blake

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Cas Lowood a moştenit o vocaţie neobişnuită: uciderea celor morţi. La fel ca tatăl său, Cas străbate ţara în lung şi-n lat împreună cu mama lui, o vrăjitoare inofensivă, şi cu pisica lor, care simte prezenţa duhurilor. El cercetează legende şi folclor local, încercând să ţină pasul cu morţii criminali, evitând lucrurile enervante precum viitorul şi prietenii. Când ajung într-un oraş necunoscut căutând o fantomă pe care localnicii au botezat-o Anna în Veşmânt de Sânge, Cas se aşteaptă ca totul să decurgă conform planului: urmăreşte, vânează, ucide. În schimb, el descoperă o fată prinsă într-o urzeală de blesteme şi mânie, o fantomă cum nu a mai înfruntat niciodată. Încă mai poartă rochia pe care a îmbrăcat-o în ziua din 1958, când a fost ucisă cu sălbăticie, o rochie odată albă, acum şiroind de sânge. De când a murit, Anna i-a ucis pe toţi cei care au îndrăznit să păşească în casa părăsită, în stil victorian, în care locuise. Însă lui, dintr-un motiv oarecare, îi cruţă viaţa.

RECENZIE:

Cred că îmi era cu adevărat dor de un roman fantasy young adult bun, altfel nu îmi explic cum de am devorat Anna în Veșmânt de Sânge în doar două zile (bine, am început-o vineri și am terminat-o luni, dar sâmbătă și duminică nu m-am deloc atins de ea. Vă mulțumesc pentru asta, cursuri nesuferite!).

Încă de la început suntem aruncați în mijlocul acțiunii, urmărindu-l pe Cas, protagonistul cărții, în timp ce-i vine de hac unei fantome periculoase. Cas (pe numele lui întreg Theseus Cassio Lowood) este un vânător de fantome în vârstă de numai 17 ani care, după moartea tragică a tatălui său, călătorește altăuri de mama sa și pisica familiei prin toată America în căutarea spiritelor răuvoitoare. Ultimul pont primit de la sursa lui de încredere îl poartă spre Thunder Bay, în căutarea Annei Korlov, dar nimic nu l-a pregătit pentru ce avea să întâlnească. Asta pentru că Anna nu e o fantomă oarecare, ci una extrem de puternică și violentă.

Am așteptat cu nerăbdare să apară cartea aceasta și la noi încă de când a fost anunțată pe blogul editurii Leda. A durat ceva mai mult decât mi-am imaginat inițial, dar așteptarea a meritat cu vârf și îndesat. Asemeni lui Cas, nici eu nu am fost pregătit pentru aventura ce avea să mi se aștearnă în fața ochilor. Din recenziile pe care le-am citit în avans mi-am făcut o oarecare idee în legătură cu povestea din Anna în Veșmânt de Sânge, dar între paginile cărții s-au strecurat suficiente surprize încăt să mă facă să citesc capitol după capitol după capitol și tot așa.

Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost tensiunea care urca în mod constant în fiecare capitol. Multe dintre acestea se terminau exact când acțiunea începea să devină cu adevărat intensă (nu spun interesantă pentru că nu am găsit nici măcar un singur paragraf plictisitor în toată cartea), ceea ce m-a făcut să vreau să citesc tot mai mult. Ultimele 100 de pagini, de exemplu, s-au scurs ca nisipul printre degete, aproape că nu mi-am dat seama când am și ajuns la finalul cărții. Acum nu îmi doresc decât un singur lucru: continuarea! Anna în Veșmânt de Sânge se încheie cu un cliffhanger atât de frustrant, încât simt că o s-o iau razna până când următorul volum o s-și facă apariția pe rafturile librăriilor virtuale de la noi.

Dar, cu toate că ațiunea a fost pe placul meu, personajele mi s-au părut un punct slab al cărții. Nu într-atât încât să tragă în jos foarte mult lectura, dar suficient cât să mă facă să-i scad 2 puncte din rating și o steluță pe Goodreads. Pentru un protagonist, Cas mi s-a părut destul de antipatic, ignorant și arogant, iar relația dintre el și Anna a fost pur și simplu ciudată, lăsându-mi impresia că a răsărit de nicăieri. Că tot veni vorba de Anna, am fost oarecum dezamăgit de evoluția ei de-a lungul romanului. La început, Anna a fost o prezență terifiantă, înspăimântător de puternică și impulsivă; o bombă cu ceas, ce mai! Spre sfârșit, însă, a devenit un soi de Casper… Nu-mi place atunci când nu reușesc să relaționez cu niciun personaj dintr-o carte, iar dacă aș fi întrebat cine e preferatul meu din Anna în Veșmânt de Sânge nu aș putea să dau un răspuns concret.

Și, ca să jonglez între mi-a plăcut/nu mi-a plăcut, o să aduc în discuție și umorul. Pentru un roman în mare parte horror, replicile ironice, comparațiile amuzante și referințele la cultura pop se găsesc din belșug și reușesc să smulgă o mulțime de hohote de râs, mai diminuând din tonul sumbru al cărții.

O călătorie palpitantă într-un orășel bântuit de fantoma unei fete ucise cu bestialitate, un carusel al trăirilor și experiențelor paranormale situate la granița cu horror-ul, primul roman al duologiei Anna amintește de perioada de mult apusă pe când serialul Supernatural era bun. Vă recomand cu toată căldura Anna în Veșmânt de Sânge; se citește ușor, tensiunea crește de la un capitol la altul și explodează la final, dar vă avertizez: unele șcene sunt atât de șocante și grafice, încât o să vă tulbure somnul. Eu am pățit-o, și încă bine de tot!

RATING: 8/10