CONCURS, CONCURS

Ieri vă promiteam o surpriză și iată că a venit timpul să o dezvălui: cu sprijinul editurii Trei, căreia îi mulțumesc foarte mult, un nou concurs se va desfășura pe blog în următoarele 2 săptămâni. Premiul? Un exemplar din Will Grayson, Will Grayson, romanul scris de John Green și David Levithan. Tot ce trebuie să faceți pentru a participa este să accesați link-ul de mai jos și să urmați cei 3 pași(toate cerințele sunt OBLIGATORII):

a Rafflecopter giveaway

Dacă vreți să aflați mai multe despre carte, puteți citi recenzia mea aici.

Concursul se desfășoară în perioada 01-15 octombrie 2015, iar câștigătorul va fi anunțat pe blog pe data de 16 octombrie 2015.

DE DOUĂ ORI WILL GRAYSON

TITLU: Will Grayson, Will Grayson

AUTOR: John Green & David Levithan

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Într-o seară îngheţată, în cel mai neaşteptat loc din Chicago, doi adolescenţi – având amândoi numele de Will Grayson – sunt pe cale să-şi intersecteze paşii. Pe măsură ce lumile lor intră în coliziune şi se împletesc, cei doi Will Grayson descoperă că viaţa îi poartă în direcţii noi şi surprinzătoare: aventuri romantice şi punerea în scenă a celui mai de succes musical din istoria liceului.

RECENZIE:

După ce am fost dezamăgit de Orașe de hârtie, am decis că îi voi mai acorda lui John Green o singură șansă pentru a-mi dovedi că își merită popularitatea. Sub aceeași stea și Căutând-o pe Alaska mi-au plăcut foarte mult, dar începând cu De 19 ori Katherine am început să observ un anumit trend în scrierile lui Green, și anume acela de a recicla la nesfârșit aceleași personaje și/sau întâmplări. Cu alte cuvinte, cărțile lui sunt aceleași Mării, dar cu alte pălării. Despre David Levithan, pe de altă parte, am numai cuvinte de laudă (chit că am citit o singură carte scrisă de el, Zi după zi) și am fost ferm convins că nu mă va dezamăgi.

Will Grayson, Will Grayson spune povestea a doi adolescenți cum nu se poate mai diferiți, ambii numindu-se Will Grayson, care se întâlnesc într-o seară friguroasă în cel mai improbabil loc la care v-ați putea gândi.

În primul rând, vreau să punctez cât de originală mi se pare premisa colaborării dintre Green și Levithan. Sigur, nu e nici prima, nici ultima carte care să aibă doi autori, dar niciodată nu am mai întâlnit un roman în care fiecare scriitor să se concentreze pe un anumit personaj și să-i dezvolte personalitatea după bunul lui plac. Așa, avem un Will Grayson cam tocilar, neînțeles, al cărui singur și cel mai bun prieten reușește de fiecare dată să fie mai interesant decât el și care se îndrăgostește de una dintre cele mai mișto fete din școală (ca în mai toate cărțile lui John Green); celălalt Will Grayson este un băiat retras, fără viață socială, cu tendințe suicidale și care încearcă din răsputeri să-și ascundă orientarea sexuală față de lumea plină de prejudecăți. După cum spuneam mai devreme, cei doi sunt complet diferiți. Și, ca să nu-i încurcăm în continuare, o să mă refer la personajul lui John Green numindu-l Will Grayson (G), iar pe cel al lui David Levithan Will Grayson (L).

Am apreciat foarte mult la Will Grayson, Will Grayson respectul pe care autorii (în special David Levithan) îl arată comunității LGBT și faptul că nu s-au folosit de acest subiect sensibil doar pentru a ieși în evidență și a stârni cât mai multe controverse. Will Grayson (L) ne este prezentat ca un adolescent obișnuit care se întâmplă să fie gay; în nicio instanță nu a fost caracterizat doar prin prisma orientării sale sexuale, iar acest lucu nu a putut decât să mă bucure. Cât despre Tiny Cooper, acesta ar putea părea destul de enervant la început, fiind puțin mai mult decât un stereotip umblător care întrunește TOATE clișeele cunoscute despre persoanele homosexuale (băiat efeminat, extravagant, etc.), acesta își îmbrățișază sexualitatea și o poartă ca pe ceva de care este extrem de mândru.

Din punctul de vedere al acțiunii, cartea este o nebunie de la început și până la sfârșit; capitolele alternează constant între perspectivele celor doi Will Grayson – deci nu există momente de plictiseală –, iar stilul este deosebit de accesibil (apar și câteva conversații pe messenger sau prin SMS-uri, de exemplu, cu tot cu prescurtarile cu care ne-am obișnuit și pe care iubim să le urâm, cum ar fi „dc” sau „k”), ceea ce facilitează lectura. Will Grayson, Will Grayson se citește ușor, dar asta nu înseamnă că este o carte pe care o uiți la fel de repede. Dimpotrivă. Personajele vor rămâne alături de cititor multă vreme după ce a fost trasă cortina (cei care au citit cartea știu la ce mă refer 😉 ), iar mesajele despre toleranță, societate, iubire și viață vor avea un impact major, în special asupra celor mai tineri.

Personajele sunt cele care dau savoare oricărui roman, iar Will Grayson, Will Grayson nu face excepție. Will Grayson (L) Singurul lucru care nu mi-a plăcut la carte a fost Will Grayson (G). Cred că, fără intervenția lui John Green, romanul ar fi fost mult mai reușit. Spun asta pentru că mult-prea-popularul-scriitor nu aduce absolut nimic nou care să-l diferențieze pe Will de restul personajelor sale; diferențele dintre Miles, Quentin, Colin, Augustus și Will Grayson sunt insesizabile, aproape inexistente. Până și Tiny mi-a adus puțin de tot aminte de Hassan, prietenul lui colin din De 19 ori Katherine, însă doar puțin. Tiny Cooper este sarea romanului (piperul fiind celălalt Will Grayson), reușind să condimenteze fiecare scenă în care apărea cu ajutorul caracterului său fanastic. Nu l-am îndrăgit de la început pe Tiny, recunosc. Mi s-a părut a fi doar un stereotip ambulant, o frescă a tuturor prejudecăților pe care societatea le are despre persoanele homosexuale, dar mă bucur că am avut ocazia să-l cunosc mai bine și să-l adaug pe lista cu personaje memorabile din literatura pentru adolescenți.

Ziceam despre Will Grayson (L) că ar fi piperul cărții. Ei bine, spre deosebire de Tiny (care nu m-a impresionat la început) și Will Grayson (G) (pe care aproape că l-am detestat), personajul lui Levithan m-a cucerit de cum a intrat în scenă. Ironic, sfidător, sarcastic, nepăsător… a fost una dintre cele mai veridice portretizări ale unui adolescent din câte am întâlnit. Mi s-a părut foarte mișto cum capitolele scrise din perspectiva lui păreau să arate degetul mijlociu regulilor de bază ale gramaticii, absolut toate cuvintele fiind scrise cu litere mici, indiferent că se aflau la începutul propoziției sau al numelui unei persoane. Ah, și întâmplarea face ca Will Grayson (L) să fie gay, dar acest aspect nu este cel care-i definește personalitatea, iar autorul nu face mare tam-tam pe baza orientării sexuale a personajului.

Deși nu am apreciat capitolele scrise de John Green și le-am citit mai mult din obligație, ca să nu rămân în urmă cu povestea, consider că Will Grayson, Will Grayson este o lectură obligatorie pentru orice fan al cărților young adult. David Levithan face o treabă excelentă cu personajele și acțiunea (el se află în spateleu unuia dintre cele mai surprinzătoare plot-twist-uri ale cărții), scrie cu sensibilitate, veridicitate și umor despre viața unui adolescent special; John Green, așa cum mă așteptam, dezamăgește din punctul de vedere al personajelor (chiar cred că, în dicționar, lângă definiția pentru „autoplagiat” ar trebui să se afle o poză de-a sa) și reușește să știrbească din calitatea romanului.

Mulțumesc editurii Trei pentru această carte specială! Vizitați mâine blogul pentru o surpriză 😀

ACELEAȘI MĂRII, CU ALTE PĂLĂRII

TITLU: Orașe de hârtie

AUTOR: John Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Lumea se răstoarnă cu doar câteva săptămâni înainte de terminarea liceului: Margo reapare în viaţa lui Quentin. În toiul nopţii, îmbrăcată în costum de ninja, gata pentru o nouă aventură. Extravagantă, frumoasă, imprevizibilă şi independentă, Margo l-a fascinat dintotdeauna pe Quentin. Îndrăgostit iremediabil de ea, o urmează orbeşte, încântat să ia parte la planurile jucăuşe şi vindicative ale ingenioasei Margo. Numai că fata dispare iar. De data aceasta definitiv. Margo, fata visurilor care a fost întotdeauna o enigmă, acum devine un mister. Pentru Quentin. Care nu mai găseşte nimic altceva decât indicii… lăsate de ea pentru el. De aceea, decide să le urmeze.

RECENZIE:

Țin minte cât de entuziasmat eram, în urmă cu doar câteva luni, să citesc toate cărțile scrise de John Green. De vină au fost Sub aceeași stea și Căutând-o pe Alaska, cărțile mele preferate de la autorul atât de îndrăgit de adolescenții din toată lumea. Mi s-a părut că stilul lui e suficient de simplu și direct cât să fie atrăgător chiar și pentru cei mai încăpățânați „non-cititori”, mereu reușea să-mi smulgă un zâmbet sau un suspin printr-o replică amuzantă ori tristă, dar inteligent plasată și, mai presus de toate, personajele sale au părut reale.

Puțin din acel entuziasm s-a mai risipit după ce am citit De 19 ori Katherine, deoarece am avut impresia că personajele din Alaska au „migrat” într-un alt context, și-au schimbat identitățile și au pornit într-o nouă călătorie, dar urmând aceleași poteci presărate cu firimituri de băieți inteligenți și neînțeleși, cu pasiuni ciudate, prieteni atât de exagerați în ale lor încercări de a fi amuzanți încât deveneau enervanți și, bineînțeles, fata misterioasă și incredibilă care joacă rolul principal în filmul vieții protagonistului.

Quentin este elev în ultimul an la liceu și se gândește ce o să facă mai departe cu viața sa. Liniștea îi este tulburată într-o noapte când, pe neașteptate, vecina lui îi face o vizită la fereastră și îi propune o aventură cum nu a mai trăit până atunci. Bineînțeles că el acceptă, mai mult pentru că Margo Roth Spiegleman nu este o vecină obișnuită, ci regina școlii, prietena din copilărie a eroului (prietenie care, suprinzător sau nu, s-a răcit de-a lungul anilor) și cea de care Quentin este îndrăgostit nebunește. Împreună, cei doi trec prin mai multe situații, unele amuzante și altele la limita decenței, care fac din prima parte a cărții să fie și cea mai bună. Pentru că după acea noapte „nebună”, Margo dispare și totul devine doar o căutare constantă a fetei și nenumărate încercări de a o înțelege. Ce-i rezervă destinul lui Margo? Asta rămâne să descoperiți singuri, dar vă asigur că veți fi surprinși de finalul romanului.

Cel de-al doilea roman scris de John Green, Orașe de hârtie este o lectură ușoară, potrivită pentru o zi de relaxare, plină de situații amuzante și câteva răsturnări de situație impredictibile. Prima parte a romanului, numită „Corzile”, mi s-a părut a fi cea mai reușită, asta pentru că autorul surprinde excelent cum e să fii în situația lui Quentin: un elev model, scos din zona lui de confort de către cea mai populară tipă din școală și pus față în față cu situații care mai de care mai nebunatice și mai comice. După această parte, Green s-a folosit de foarte multă introspecție, din cauza căreia am simțit că lectura începe să încetinească. Doar că acțiunea a fost punctul forte al cărții, pentru că…

Personajele au fost copii aproape identice ale celor din restul cărților scrise de John Green! Quentin = Miles din Căutând-o pe Alaska = Colin din De 19 ori Katherine = Augustus din Sub aceeași stea. Margo = Alaska = Katherine = Hazel. Ben = Chip, alias „Colonelul” = Hassan = Isaac. Și lista poate continua. Da, fiecare personaj are unele calități distincte, dar, privind totul mai atent, acestea pălesc în fața asemănărilor mult prea evidente. Sper ca pe viitor, Green să renunțe la acest obicei al său și să îndrăznească să-și testeze limitele în ceea ce privește cărțile sale și să nu rămână la aceeași formulă clișeică pe care a folosit-o până la epuizare.

Orașe de hârtie avea potențialul să fie o carte specială, dar e construit pe același schelet ca și celelalte cărți ale autorului, e condimentat cu o acțiune puțin mai diferită și, îndrăznesc să spun, are un personaj feminin lipsit de farmec (cum a fost cel nebunesc al Alaskăi Young, al cărei copie nereușită și este). Per total, în ciuda faptului că a fost o lectură amuzantă și lejeră, Orașe de hârtie a reprezentat o dezamăgire considerabilă pentru mine, asta numai din cauza tiparului după care John Green pare să își construiască fiecare personaj, tipar care a devenit obositor după 4 cărți.

Mulțumesc Editurii Trei pentru această carte!

RATING: 6/10

O ABUNDENȚĂ DE „MEH”

TITLU: De 19 ori Katherine

AUTOR: John Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: K-5 spunea că băieţii sunt bădărani. K-10 voia doar o relaţie de prietenie. K-18 i-a dat papucii într-un e-mail. K-19 i-a frânt inima. Colin, un „fost copil-minune” pasionat de anagrame, pleacă împreună cu prietenul său Hassan într-o călătorie departe de casă pentru a-şi uita toate dezamăgirile în dragoste. Cu 10 000 de dolari în buzunar şi un mistreţ pe urmele sale, Colin vrea să demonstreze Teorema Fundamentală a Previzibilităţii Katherinelor care, speră el, va prezice viitorul tuturor relaţiilor. Iubirea, prietenia şi umorul sunt ingredientele picante ale acestui roman spumos, ingenios construit, despre cum te poţi reinventa.

RECENZIE:

După ce am privit cum povestea dintre Hazel și Augustus înflorește sub aceeași stea și am plecat în căutarea Alaskăi împreună cu Rotofeiul, Colonelul și ceilalți prieteni ai lor, am fost mai mult decât entuziasmat să citesc o nouă carte scrisă de John Green. Coperta arăta foarte bine, titlul promitea multe, iar scurta descriere de pe spate parcă asigura o lectură unică și captivantă.

Din păcate, am fost foarte dezamăgit de acest roman al scriitorului american. Poate că aveam așteptări mult prea mari, mai ales că Sub aceeași stea și Căutând-o pe Alaska mi s-au părut chiar foarte bune, aproape extraordinare, sau poate că nu am citit-o într-o perioadă prea bună, dar De 19 ori Katherine m-a plictisit în proporție de 70-80%.

Situația inedită a romanului a fost dată de trecutul amoros al lui Colin, fost „copil minune” pasionat de anagrame. Dacă nu era deja evident din titlu, Colin a avut 19 prietene și pe fiecare în parte o chema Katherine. Ciudat, știu, dar destul de ingenios. Astfel, după ce a fost părăsit pentru a 19-a oară de o fată pe nume Katherine, Colin și prietenul său cel mai bun (și singurul, de altfel), Hassan, decid să plece într-o călătorie pentru a-și limpezi mințile. Sudul Statelor Unite este locul ales de cei doi pentru o astfel de aventură și ajung în orașul Gutshot, unde sunt găzduiți de patroana unei firme ce produce fire pentru tampoane (nu mi-am putut abține un LOL la faza asta) și fiica ei, Lindsey care, în mod ciudat, e cuplată tot cu un Colin. De aici, cei trei tineri au parte de tot felul de pățănii, unele amuzante, altele nu, și în tot acest timp Colin lucrează la o teoremă care, speră el, va putea prezice viitorul unei relații încă de la început. Este ajutat să o perfecționeze de prietenii săi, dar rămâne să aflați dacă va reuși să o termine sau nu.

La fel ca și celelalte două cărți pe care le-am citit de la acest autor, De 19 ori Katherine este scrisă într-o manieră destul de simplă și pe înțelesul tuturor, dar nu am regăsit acele metafore frumoase sau elemente profunde din Sub aceeași stea sau Căutând-o pe Alaska, și nu știu exact ce să cred despre acest lucru. Pe de o parte îmi pac cărțile care nu abundă în figuri de stil, dar cele folosite de Green au farmecul lor. Acțiunea a fost oarecum banală, deși mi-au plăcut momentele în care ni se povesteau chestii din trecut și despre Katherine (la plural).

Și, totuși, ceva nu s-a conectat la mine. Am parcurs cu greu paginile cărții, formulele și graficele omniprezente îmi aduceau aminte de ororile de la orele de mate din liceu, iar notele de subsol, de cele mai multe ori, mi s-au părut enervante. A fost una, nu mai știu sigur dacă ăstea sunt cuvintele, de genul: „și din nou și din nou și din nou și din nou…” și tot așa pe 3 rânduri. Unele note erau interesante, dar majoritatea parcă ar fi mers mai bine dacă erau introduse direct în text și să nu fiu nevoit să mă chiorăsc pentru a afla ce a făcut Colin la nu știu ce vârstă sau ceva asemănător.

Nici personajele nu mi-au părut deosebite în vreun fel. Colin mi-a adus foarte mult aminte de Miles, iar Hassan de Chip din Căutând-o pe Alaska.

Am vrut, chiar mi-am dorit să-mi placă această carte, dar cu fiecare pagină pe care o întorceam nu găseam mai nimic care să mă facă să o ador, de multe ori chiar am avut intenția să renunț la a o mai citi. Puțin spus dezamăgitoare, De 19 ori Katherine primește un 6,5/10, asta pentru că a avut unele momente cât de cât amuzante. Îmi pare rău, John, de data asta ai cam dat-o în bară pentru mine.

DESPRE VIAȚĂ ȘI MOARTE

TITLU: Căutând-o pe Alaska

AUTOR: John Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Primul prieten. Prima iubire. Ultimele cuvinte. ÎNAINTE. Miles Halter – un adolescent singuratic pasionat de cuvintele rostite de personaje celebre în ultimele lor clipe de viaţă – pleacă la şcoala cu internat Culver Creek în căutarea a ceea ce Rabelais numea „Marele Necunoscut”. Acest Necunoscut se dovedeşte mai tulburător decât şi-ar fi imaginat vreodată când în noul său cerc de prieteni îşi face intrarea seducătoarea Alaska Young. Inteligentă, amuzantă, imprevizibilă, Alaska îl atrage într-o lume misterioasă de lumini şi umbre, ce stă sub semnul ultimelor cuvinte ale lui Simón Bolívar, faimosul general imortalizat de Gabriel García Márquez: „Cum o să mai ies eu din labirintul ăsta?” DUPĂ. Nimic nu va mai fi la fel.

RECENZIE:

Sub aceeași stea mi-a deschis apetitul pentru scriitura lui John Green. Amuzantă, tristă, simplă și profundă, cam așa aș putea să o descriu pe scurt. Am început să citesc Căutând-o pe Alaska în ziua următoare după ce am întors și ultima pagină din povestea lui Hazel și Augustus.

Nu știam la ce să mă aștept de la această carte. Habar nu aveam dacă urma să-mi placă sau nu, dar i-am dat o șansă, mai ales că venea de la același tip care mi-a distrus micul univers cu doar 300 de pagini. Și nu am regretat. Căutând-o pe Alaska a fost o lectură la fel de plăcută și, pe alocuri, tristă ca Sub aceeași stea, doar că mi s-a părut a avea un mesaj mult mai puternic despre viață, moarte și prietenie.

Povestea începe când Miles pleacă la o școală cu internat, Culver Creek, în căutarea „marelui necunoscut”. Asemeni altor personaje din operele lui Green, Miles nu e chiar un adolescent obișnuit și are o pasiune cel puțin ciudată: adoră ultimele cuvinte rostite de oameni faimoși. Ajuns la Culver Creeek, Miles devine Rotofeiul și îi întâlnește pe cei care vor ajunge cei mai buni prieteni ai săi: Chip, zis Colonelul, colegul de cameră al lui Miles, un băiat super-amuzant și Alaska, încântătoarea și enervanta Alaska, cea mai sexy fată de pe pământ, cea pentru care Rotofeiul dezvoltă o adevărată obsesie (el îi spunea dragoste, eu cred că a fost mai mult obsedat de ea). În scenă apar și alte personaje interesante, cum ar fi Takumi și Lara, dar care nu sunt aproape niciodată în lumina reflectoarelor.

M-am identificat cu Miles mai mult decât mi-aș fi dorit, acel adolescent retras pe seama căruia se făceau glume și l-am îmdrăgit foarte mult. Singurul defect pe care i l-am găsit a fost acea fascinație pentru Alaska, fascinație care a devenit oarecum obositoare după prima jumătate a cărții. Gândurile lui erau îndreptate majoritar în direcția fetei și înțeleg că a fost prima lui mare iubire, dar totuși am fost deranjat de felul în care toată lumea Rotofeiului părea să se învârtă în jurul Alaskăi, acea fată ce reprezenta idealul absolut pentru el.

Despre Alaska nici nu știu ce să zic. Nu am fost fermecat de ea așa mi s-a promis din descriere și cum a pățit protagonistul, dar asta se prea poate din cauză că el avea tendința să-i ignore eventualele răbufniri și stări insuportabile, și să o privească drept fata rebelă și sensibilă care era doar în unele momente. Departe de mine să o ador, uneori am detestat-o, m-au întristat poveștile ei din trecut și am simpatizat-o. Dar cam atât.

Acțiunea a fost bine structurată, au fost momente în care am răbufnit în râs, pasaje care mi-au dat de gândit în legătură cu o groază de lucruri pe care le-am ignorat până acum și momente incredibil de tensionate, iar toate acestea au făcut ca întregul roman să fie deosebit de lejer de citit. Cartea e formată din 2 părți: Înainte și După. Înainte totul a fost amuzant și lipsit de griji, chiar dacă ocazional mai apăreau și unele reflecții serioase în legătură cu moartea. După… După totul s-a schimbat. Personajele au devenit mai mature, atmosfera era mai sumbră și, chiar dacă autorul a păstrat același stil și a strecurat câteva situații comice, parcă am citit o cu totul altă carte, tocmai datorită unui eveniment. M-am așteptat ca așa ceva să aibă loc, mi se părea inevitabil, și totuși am fost izbit din plin de forța emoțiilor și gândurilor care vin la pachet cu o asemenea întâmplare. E imposibil să citești Căutând-o pe Alaska și să nu fii șocat, sau cel puțin tulburat, de acel eveniment.

La fel ca Sub aceeași stea, și această carte a avut micile ei defecte care m-au oprit din a-i da nota maximă, dar rămâne o lectură frumoasă, ușoară, cu multe idei despre viață și moarte, o adevărată lecție așternută aproape impecabil pe hârtie. Căutând-o pe Alaska primește un 9/10 și am ciudata senzație că mă voi întoarce la ea cât de curând, atunci când îmi voi dori să citesc ceva deosebit.