O NOUĂ ERĂ A LUMII VRĂJITOREȘTI – recenzie DVD ANIMALE FANTASTICE ȘI UNDE LE POȚI GĂSI

Fantastic-Beasts-and-Where-to-Find-Them-DVD_3D-pack

TITLU ORIGINAL: Fantastic Beasts and Where to Find Them

REGIZOR: David Yates

DISTRIBUȚIE: Eddie Redmayne, Katherine Waterston, Dan Fogler, Alison Sudol, Ezra Miller, Samantha Morton, Jon Voight, Carmen Ejogo, Ron Perlman, Colin Farrell

STUDIO: Warner Bros.

ADUS ÎN ROMÂNIA DE: ProVideo

DESCRIERE: O serie de evenimente misterioase vor produce haos pe străzile New York-ului în anul 1926. Comunitatea vrăjitorească este pe punctul de a fi deconspirată. Newt Scamander ajunge în oraș la capătul unei excursii lungi în care a cercetat și salvat mai multe creaturi magice. Atunci când Jacob Kowalski, un Nu-Mag naiv, eliberează din neatenție unele dintre bestiile lui Newt, o trupă formată din cei mai atipici eroi va trebui să le recupereze înainte ca acestea să poată face vreun rău. Misiunea lor însă, îi va pune într-un conflict neprevăzut cu Forțele Întunericului.

RECENZIE:

Puține ar fi fost șansele să găsiți un potterhead mai sceptic decât mine anul trecut, înainte de premiera Fantastic Beasts. Absolut totul la noul proiect al celor de la Warner Bros. și J.K. Rowling, de la trailere și până la campania de marketing, mi s-a părut doar o strategie amărâtă de a mai stoarce un bănuț din buzunarele celor care au crescut cu Harry Potter și își doresc mai multă magie în viața lor. La film m-am dus cu așteptări foarte mici, convins fiind că n-o să-mi placă deloc, și am ieșit din sala de cinema cu lacrimi în ochi și o senzație tare plăcută de căldură înăuntrul meu. Mai trebuie să spun că am adorat fiecare secundă din Fantastic Beasts?

fantastic-beasts

Sfârșitul anilor `20, cu mai bine de jumătate de secol înainte ca Harry, Ron și Hermione să înceapă cursurile la Hogwarts, Gellert Grindelwald teroriza Europa, invocând nori de furtună asupra comunității vrăjitorești din toată lumea. Între timp, în New York, o serie de evenimente ciudate coincid cu apariția pe străzile orașului a lui Newt Scamander, magizoolog englez, și a servietei sale în care adăpostește unele dintre cele mai stranii creaturi din lume. Din neatenție, câteva bestii scapă și încep să stârnească haos în metropola plină ochi de „nu-magi”, iar Newt, ajutat de noii lui prieteni americani, pornește în căutarea lor.

fantastic beasts niffler

De unde să încep? Entuziasmul meu a atins cote astronomice atunci când noua versiune a celebrei Hedwig’s Theme a acompaniat genericul de început, care m-a răscolit pe interior și m-a făcut să suspin de nostalgie. Coloana sonoră a filmului e perfectă, adaptată poveștii ceva mai mature pe care filmul o redă atât de magistral, rămânând totuși ușor de recunoscut ca făcând parte din același univers magic ca restul seriei Harry Potter. Povestea, după cum am zis, e mai matură, mai serioasă și mult mai întunecată față de ce m-am așteptat inițial (și mai ales de la un film cu un titlu atât de lung și… ridicol), dar asta nu înseamnă că magia și umorul s-au pierdut pe drum; dimpotrivă, toate ingredientele care au făcut din franciza Potter un colos la nivel mondial sun prezente și în Fantastic Beasts, fie că vorbim despre creaturile magice din valiza lui Newt sau vrăjile familiare pe care eroii noștri le folosesc cu fiecare ocazie. Decorurile sunt fabuloase, aș îndrăzni să spun că mult mai impresionante decât cele din Harry Potter, iar atenția la detaliu pe care echipa din spatele camerelor au acordat-o fiecărui lucru mărunt este de-a dreptul impresionantă și ajută filmul să pară și mai autentic, mai plin de suflet și personalitate.

FANTASTIC BEASTS AND WHERE TO FIND THEM

Personajele sunt… așa cum m-am așteptat, 100% „potterești”. Newt, interpretat fantastic de mult prea talentatul Eddie Redmayne, e definiția unui Hufflepuff – timid, adorabil, ușor cu capul în nori, dar mereu dispus să facă orice pentru a se asigura că persoanele (sau monștrii) la care ține nu vor păți nimic – și m-am bucurat nespus că atât personajul, cât și actorul au purtat mantia în glaben și negru cu mândrie. Dar, oricât de mult mi-ar fi plăcut de Newt, trebuie să recunosc că personajul meu (uman) preferat a fost Jacob Kowalski, încuiatul/mageamiul/nu-magul care îl acompaniază pe magizoolog în aventurile sale prin New York. În afară de charisma personală  a lui Dan Fogler, care ne-a încântat cu niște expresii și reacții uimitoare, cred că lucrul care-l face pe Jacob atât de relatable e faptul că, asemeni nouă, vede toate acele minuni pentru prima oară și nu are nicio reținere în a se minuna de varietatea de animale magice ale lui Newt sau de gama aparent infinită de lucruri care pot fi făcute cu ajutorul magiei. Mi-a plăcut enorm și de Tina (ușor înțepată la început, dar care ajunge să vadă lumea prin ochii eroului și se dă pe breazdă, asemeni lui Hermione), Queenie (delicios de excentrică și adorabil de copilăroasă), dar și de Credence (îl iubesc și mai mult pe Ezra Miller după ce l-am văzut aici) și Graves (spuneți-mi că nu sunt singurul care a observat tensiunea sexuală creepy dintre el și Credence).

jacob-and-nefc07

Poate că vă întrebați de ce am vobit așa puțin despre creaturile magice într-o recenzie a unui film intitulat ANIMALE FANTASTICE și unde le poți găsi. Răspunsul e simplu: le dedic un paragraf doar lor. Am avut unele temeri la început, deoarece nu am crezut că Rowling și echipa de efecte speciale vor putea crea niște monstruleți care să nu pară doar niște creaturi generice, văzute în mai toate filmele fantasy, cum ar fi o nouă versiune de dragon sau cal înaripat. Din fericire, animalele lui Newt nu doar că sunt unice dpdv vizual, dar au și personalități distincte, foarte puternice. Primul pe listă și un fan favorite absolut este Nifflerul, care îl bagă de câteva ori în bucluc pe Newt din cauza dragostei sale pentru obiectele strălucitoare. Încă nu am cunoscut persoana care să fie imună la farmecele acestui mic neisprăvit drăgălaș, iar eu… vreau unul doar al meu 😀 Frank, thunderbird-ul salvat de Newt, mi-a lăsat impresia unei figuri regale, maiestuoase. Picket, micuța chestie cu aspect vegetal ce se agăța de Newt cu orice ocazie, a fost adorabilă. Erumpentul nu m-a impresionat prin design, ci prin personalitate. Și lista poate continua. Cert este că toate, dar absolut toate creaturile prezentate în film au avut ceva unic al loc care le-au făcut să iasă în evidență, fie că au apărut pe ecran un minut sau zece.

FANTASTIC BEASTS AND WHERE TO FIND THEM

Ce urmează acum, că am revăzut filmul pentru a doua oară? Un maraton Harry Potter și Fantastic Beasts, mai mult ca sigur. Și o să citesc scenariul original al filmului, pentru că nu m-am putut abține și mi-am comandat cartea. În cazul în care încă mai aveți rețineri vizavi de Fantastic Beasts și, printr-o minune, nu ați văzut filmul încă, vă sugerez să o faceți. O să vă transporte din nou în acea lume în care imposibilul e posibil pe care am adorat-o cu toții în timp ce-i urmăream pe Harry, Ron și Hermione crescând, doar că de această dată o să fie experiența completă, fiindcă nu au trebuit scoase n scene de o importanță crucială din carte, care vor da naștere unor inconsistențe majore pe parcurs.

FANTASTIC BEASTS AND WHERE TO FIND THEM

Nu mă pot gândi la un cuvânt care să descrie filmul mai bine det „perfect”. Pentru mine, cel care și-a petrecut o bună perioadă din viață așteptând următorul roman sau film din seria Harry Potter și care a plâns în sala de cinema în timpul părții a doua din Deathly Hallows, a fost tot ce mi-am putut dori: magic, întunecat, matur, amuzant, emoționant, un prequel pe măsura unei serii extraordinare.

Fantastic-Beasts-Easter-Egg-Frank-Thunderbird

Animale fantastice și unde le poți găsi este disponibil în format Blu-Ray, Blu-Ray 3D, Blu-Ray 4K și DVD, distribuit de ProVideo.

RATING

LUCRURILE SE SCHIMBĂ LA HOGWARTS – recenzie HARRY POTTER ȘI PRIZONIERUL DIN AZKABAN, de J.K. Rowling

harry-potter-si-prizonierul-din-azkaban

TITLU: Harry Potter și prizonierul din Azkaban (Harry Potter #3)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Când Cavalerobuzul opreşte brusc în faţa lui, răsărind din întuneric, pentru Harry Potter începe un nou an şcolar care nu e nici pe departe unul obişnuit.

Sirius Black, criminal în serie şi discipol al Lordului Voldemort, a evadat de la Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, şi toată lumea spune că ar fi pe urmele lui Harry. La prima oră de divinaţie, profesoara Trelawney vede în frunzele de ceai din ceaşca lui Harry un semn prevestitor de moarte… Dar mai înfricoşător decât orice e că în jurul şcolii patrulează dementori, care pot sorbi suflete cu Sărutul lor mortal.

RECENZIE:

Dacă urmăriți blogul de ceva vreme, probabil știți deja că Harry Potter este una dintre seriile „vinovate” pentru pasiunea mea vizavi de tot ce ține de cărți. Prizonierul din Azkaban, deși al treilea volum al seriei, a fost primul pe care l-am citit (înainte de asta am văzut doar Piatra filosofală, care a fost difuzat într-o duminică pe ProTV și am ajuns cam somnoros la școală luni, fiindcă nu am vrut nici în ruptul capului să mă pun la culcare până nu aflam cum se termină primul an la Hogwarts pentru Harry, Ron și Hermione) și a fost dragoste la prima lectură, cu toate că majoritatea referirilor la evenimentele din cărțile anterioare au reprezentat niște concepte cât se poate de abstracte. Nu a durat mult până să „ajung la zi” cu seria – cel puțin cu volumele publicate până în acel moment –, iar ce a urmat mai apoi… Dar deja devin nostalgic, ceea ce nu e prea bine, așa că să ne întoarcem la recenzie. Totuși, vă avertizez de pe-acum că s-ar putea să-mi fie imposibil să fiu imparțial vizavi de Prizonier, având în vedere că e o carte atât de importantă pentru mine.

Al treilea an la Hogwarts se anunță unul diferit pentru Harry încă dinainte ca acesta să înceapă. După ce și-a umflat mătușa fără să vrea, eroul nostru pleacă din casa groaznicei familii Dursley și ajunge să-și petreacă restul vacanței de vară la Cazanu’ Găurit, unul dintre cele mai faimoase localuri printre vrăjitorii din Londra. În tot acest timp, află despre un anume Sirius Black – cel mai loial discipol al Lordului Voldemort – care, cu foarte puțin timp în urmă, a reușit imposibilul și a evadat din închisoarea Azkaban, având un singur gând în minte: să-și răzbune stăpânul decăzut și să-l ucidă pe Harry. Pentru a evita o posibilă tragedie, domeniile castelului Hogwarts sunt păzite de înspăimântătorii Dementori, unele dintre cele mai mârșave creaturi de pe fața pământului, care se hrănesc cu fericirea oamenilor și, dintr-un oarecare motiv, par să fie atrași de Harry ca un magnet. Secrete peste care s-a așternut praful de-a lungul anilor vor ieși la iveală și prietenii vechi vor fi puse la grea încercare în al treilea volum al seriei care a vrăjit milioane de oameni.

Cred că e a cincea oară când citesc Prizonierul din Azkaban și… parcă a fost o experiență la fel de genială ca prima dată. Poate că ăsta e farmecul cărților lui Rowling: sunt atât de complexe, de bogate în detalii și worldbuilding încât descoperi câte ceva nou la fiecare lectură, fie că vrei, fie că nu. De această dată m-am jucat puțin de-a detectivul și am căutat indicii referitoare la ce urma să se întâmple spre sfârșitul romanului și nu numai – am găsit o grămadă, unele nu chiar atât de subtile, care m-au făcut să zâmbesc mulțumit. Sunt foarte, foarte puține lucruri care mi-au displăcut la carte – ca să le dezvolt ar trebui să intru în teritoriul spoilerelor și nu mă încumet să fac asta; să spunem doar că există unele probleme de… logică vrăjitorească și că totul are legătură cu Hermione 😀 În rest, chiar nu am ce să-i reproșez lui Rowling. Cu acest volum a reușit să ridice ușor ștacheta și să ofere seriei o notă distinctă de maturitate profundă, fără să piardă farmecul aproape copilăresc al primelor cărți, reușind astfel să echilibreze perfect nu doar tonul poveștii, ci să și împace uriașa bază de fani pe care a strâns-o de-a lungul anilor: Prizonierul din Azkaban e suficient de dark și serioasă astfel încât să fie pe placul cititorilor „mari”, dar e plină de umorul și magia care sunt atât de apreciate de cei „mici”.

Personal, am ajuns să-l consider unul dintre cele mai importante volume ale seriei, alături de 5 și 7, în special datorită evoluției persoanjelor. Dintr-un oarecare motiv, Harry mi s-a părut destul de… sec în primele cărți și poate că a fost intenționat creionat astfel, pentru ca noi să putem relaționa mai ușor cu el; ei bine, în această parte Harry începe în sfârșit să ia atitudine și să se ridice la înălțimea renumelui său, fie că e vorba de victorii aproape imposibile în timpul meciurilor de Quidditch sau de stăpânirea unei vrăji care le dă bătăi de cap până și celor mai experimentați vrăjitori. Relația dintre Ron și Hermione va atinge apogeul ceva mai târziu, dar a fost tare amuzant să-i văd certându-se din pricina animalelor lor de companie. Snape și Malfoy sunt în continuare insuportabili. Fără să intru prea mult în detalii, noii cititori îl vor adora pe Lupin de la început, fiind exact genul de profesor pe care oricine și l-ar fi dorit (e greșit să spun că mi-a plăcut și mai mult de el după ce i-am aflat secretul?). Despre Sirius Black aș prefera să nu vorbesc pentru că, din nou, spoilere. Restul profesorilor de la Hogwarts rămân oarecum în fundal și nu au chiar atât de multe de făcut (până și excentricul Dumbledore e ceva mai rezervat de această dată), numai Hagrid pare să fi scăpat de acest „blestem”, fiind unul dintre personajele cheie ale cărții, datorită hipogrifului Buckbeak. Că tot veni vorba de hipogrifi… mi-a plăcut la nebunie cât de mult a extins Rowling lumea vrăjitorilor prin simpla adiție a unor creaturi magice nemaivăzute, printre care înșelătorul bogart și Dementorii, personificări ale fricii, creaturi dezgustătoare ce au luat naștere în timpul unei perioade nefaste din viața autoarei.

Această nouă ediție a Prizonierului din Azkaban nu numai că arată minunat, dar este și o „adaptare” mult mai fidelă a originalului, atmosfera de basm vechi de la Hogwarts și din împrejurimi fiind păstrată cu sfințenie. Poate că unii termeni li se vor părea ciudați fanilor vechi ai seriei, care au crescut cu traducerea inițială, dar nu sunt chiar atât de bizari încât să nu te obișnuiești cu ei după câteva pagini. Iar pentru cei care abia acum fac cunoștință cu Harry și gașca e perfectă.

Deși e ceva mai lent decât Piatra filosoflă și Camera secretelor, Prizonierul din Azkaban plusează prin introducerea unor personaje memorabile, de o importanță crucială pentru viitorul seriei, dar și prin dezvoltarea relației dintre cei trei protagoniști aflați în pragul adolescenței. A fost o experiență minunată să pot retrăi povestea destul de încâlcită din acest volum și să (re)descopăr micile indicii presărate de Rowling de-a lungul romanului, care prevestesc ce se va întâmpla în viitor.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING        

CAMERA SECRETELOR A FOST DESCHISĂ – recenzie HARRY POTTER ȘI CAMERA SECRETELOR, de J.K. Rowling

harry-potter-si-camera-secretelor

TITLU: Harry Potter și Camera Secretelor (Harry Potter #2)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Harry Potter are o vară plină: petrece o zi de naștere groaznică, primește avertizări sinistre de la un elf de casă pe nume Dobby și fuge de la familia Dursley cu mașina zburătoare a prietenului său Ron. La Hogwarts începe un nou an școlar, iar Harry aude niște șoapte ciudate pe coridoarele goale. Apoi au loc mai multe atacuri misterioase – previziunile sumbre ale lui Dobby par să se adeverească…

RECENZIE:

Ieri seară am realizat o coincidență destul de amuzantă: am terminat de recitit al doilea volum din serie fix în ziua când începe noul an școlar la Hogwarts! Dar să ne întoarcem la oile noastre 😀 Harry Potter și Camera Secretelor a fost pentru foarte multă vreme preferata mea dintre poveștile cu micul vrăjitor, apoi am citit Ordinul Phoenix și a căzut pe locul secund, numai pentru a se mulțumi cu bronzul odată cu apariția Talismanelor morții.

Harry, Ron și Hermione se întorc pentru un nou an plin de provocări și magie la Hogwarts. Întâlniri neașteptate cu elfi de casă, meciuri periculoase de Quidditch, mesaje misterioase scrise cu sânge pe pereții școlii, atacuri ale unei creaturi necunoscute care își lasă victimele stană de piatră, un nou profesor nu-tocmai-calificat de tehnici de apărare împotriva magiei negre… Acestea sunt doar o parte din aventurile prin care vor trece cei trei prieteni încercând să descopere ce se ascunde în spatele misterioasei Camere a Secretelor.

Harry Potter Camera Secretelor este, probabil, cea mai puțin apreciată carte din serie și zău că nu înțeleg de ce. Am intrat pe Goodreads și am citit niște recenzii, în special cele care începeau cu „I love the Harry Potter series, but this is my least favorite” și am dat peste niște motive… hai să le spunem neașteptat de tâmpite. De exemplu, cineva se plângea că Lockhart e o pramatie (Ummm, cred că asta a și fost intenția lui Rowling, lucru destul de evident în special către sfârșitul cărții, dar cine sunt eu să spun asta?) sau că petrecerea de Ziua Morții a lui Nick a fost prea înfricoșătoare (La ce te așteptai frate? Până la urmă vorbim despre o petrecere organizată de o fantomă pentru alte fantome. Ce, voiai unicorni pufoși care să râgâie curcubeie și zâne în rochițe creponate care să împrăștie peste tot praf sclipicios? Zău așa…), că nu-i plac șerpii și nici păianjenii și altele la fel de valide. Ugh! Pentru mine, Camera Secretelor e aproape perfectă. Dezvoltă lumea vrăjitorilor într-o manieră unică și neașteptată, fără să recicleze formula folosită în primul volum, ne oferă detalii prețioase legate de trecutul câtorva personaje importante și introduce o nouă suită de jucători care vor avea multă, multă treabă în următoarele cărți.

Poate că o să sune ciudat și, credeți-mă, nici mie nu îmi vine să cred că spun asta, dar Harry nu mi-a lăsat o impresie tocmai bună de această dată. Da, în mare a rămas același băiețel simplu, care se minunează la fiecare pas nou pe care-l face în lumea vrăjitorilor, cu suflet mare și curaj berechet, însă de câteva ori am putut vedea cum deasupra sa plutește un nor întunecat. Au existat unele momente când atitudinea lui m-a deranjat puțin, faptul că ținea secrete importante față de prietenii săi cei mai buni și chiar față de Dumbledore mi s-a părut o mișcare nu tocmai inteligentă din partea lui, majoritatea replicilor sale au părut ușor agresive, de parcă era nervos tot timpul pe ceva și nu mai știa cum să-și reverse nervii pe cei din jur… Nu știu de ce, dar înainte nu am observat aceste mici detalii, dar de această dată am fost atent și le-am „prins” – totuși, am impresia că nu au fost întâmplătoare și că Rowling a început de pe-acum să pună bazele fundației pentru acel Harry ceva mai dark pe care-l vom întâlni în Ordinul Phoenix. Ron și Hermione, din nou, au fost absolut minunați. Mi-a plăcut la nebunie să văd că relația dintre cei doi a evoluat puțin și că sunt mult mai prietenoși unul față de celălalt, dar în același timp m-am bucurat că micile șicane și replicile acide (venite în special din partea lui Ron și mai ales atunci când era adusă în discuție școala și un anumit profesor) nu au dispărut din peisaj.

Din nou, Rowling strălucește prin prisma personajelor secundare. Dumbledore, McGonagall, Snape, Hagrid, Fred și George, Neville, Malfoy și gașca lui insuportabilă au fiecare parte de momente absolut minunate, care cu siguranță vă va face să-i iubiți/urâți și mai mult, dar noile adiții ale universului HP fură spectacolul. Vorbesc, bineînțeles, despre Dobby (unul dintre personajele mele preferate din întreaga serie, adorabil în încercările lui de a-i „salva” viața lui Harry), domnul și doamna Wasley (absolut încântători, chiar și în momentele în care îl muștruluiesc pe Ron), Lucius Malfoy (delicios de malefic) și ultimul, dar nu cel din urmă, Gilderoy Lockhart (excentric, enervant, exagerat și fabulos de narcisist).

Mă simt puțin obligat să-mi dau verdictul vizavi de noua traducere, fiindcă știu că acest aspect îi interesează cel mai mult pe fanii care au crescut cu seria (cum sunt și eu, de altfel). Pe scurt: e foarte bună. Cel mai mult m-am temut că, având alt traducător față de Piatra filosofală, o să existe un moment în care cele două „abordări”, ca să le spun așa, se vor bate cap în cap. Din fericire nu a fost cazul. Tatiana Dragomir îi calcă foarte atent pe urme lui Florin Bican și ne oferă o traducere în ton cu prima, la fel de magică și de poznașă pe alocuri (mi-a plăcut la nebunie alegerea denumirii pentru vechiul „polen zvrrr”: „pudră flu flu”!), fără să piardă din vedere elementele mai întunecate, mai mature pe care Camera Secretelor le aduce în poveste.

Noua ediție a Camerei Secretelor mi-a reamintit de ce ador universul creat de J.K. Rowling și abia aștept să redescopăr cum vor continua aventurile lui Harry, Ron și Hermione în cel de-al treilea an petrecut la Școala pentru Vrăjitoare și Vrăjitori Hogwarts. Sunt mai mult decât pregătit să fac din nou cunoștință cu Prizonierul din Azkaban!

Mulțumesc grupului editorial Art pentru ocazia de a revizita una dintre cărțile mele preferate din serie!

RATING

ÎNAPOI LA HOGWARTS – recenzie HARRY POTTER ȘI PIATRA FILOSOFALĂ, de J.K. Rowling

harry-potter-si-piatra-filosofala

TITLU: Harry Potter și piatra filosofală (Harry Potter #1)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Hogwarts va fi mereu aici să-ţi ureze bun-venit.

RECENZIE:

Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta o lume fără Harry Potter. Cele șapte romane ale seriei (la care trebuie să adaug și filmele, pe care le așteptam în fiecare an cu sufletul la gură) nu doar că au fost o parte importantă din copilăria și adolescența mea, dar dacă nu ar fi fost ele nu cred că m-aș fi încumetat în veci să deschid altă carte în afară de… Fram, ursul polar 😀 Am citit seria de trei ori până acum – în vechea traducere și am încercat să o citesc și în engleză și cred că am ajuns pe la jumătatea celui de-al doilea volum când m-am oprit pentru că, ei bine, urăsc să citesc cărți în format electronic. Acum, cu noile ediții de la editura Arthur, imaginea de mai jos e mai reală ca oricând!

me-owns-264-read-books-me-buys-17-new-books-3194502

Mai are rost să trec în revistă povestea? Bine, fie. La vârsta de 11 ani, Harry Potter, un băiat orfan crescut de îngrozitorii săi unchi, primește o veste neașteptată, care-i va schimba viața pentru totdeauna: este vrăjitor și tocmai a fost acceptat la Hogwarts, o școală specială pentru vrăjitori și vrăjitoare, unde aceștia își pot exersa talentele și vor învăța tot ce e de știut despre uimitoarea lume a magiei. Ajuns la Hogwarts, Harry își face prieteni (Ron, Hermione, Hagrid), dar și dușmani (Draco Malfoy și gașca sa), descoperă că este un talent înnăscut la Quidditch – sportul preferat al vrăjitorilor – și află câte ceva despre trecutul său și legătura pe care o are cu cel mai îngrozitor vrăjitor întunecat din câți au existat vreodată: Voldemort. Primul an al lui Harry la Hogwarts e presărat de momente amuzante și fascinante deopotrivă, clipe înduioșătoare, peripeții cum nu s-au mai văzut, un gram de pericol și multă, multă magie.

O să încep cu subiectul care, sunt sigur, interesează pe toată lumea: noua traducere. Singurul defect pe care l-am găsit volumelor publicate de Egmont a fost traducerea mult prea simplistă și alegerea deloc inspirată a unor nume (Neville Longbottom a devenit Neville Poponeață, Severus Snape a ajuns Severus Plesneală și tot așa) care au știrbit din farmecul seriei. Din fericire pentru fanii HP, noi sau vechi, din România, ediția de la Arthur a primului volum e aproape perfectă. Spuneam mai devreme că am citit cartea și în engleză, așa că am avut un termen de comparație și nu exagerez când zic că traducerea Pietrei filosofale e cât se poate de fidelă originalului.

Am adorat să-l aud pe Hagrid vorbind mai… din topor, ca să nu mai spun că am fost cât se poate de ușurat când am văzut că familia Dursley nu mai locuiește pe Allea Boschetelor, ci pe Aleea Privet. Despre numele personajelor nu mai are rost să vorbesc: Voldemort e Voldemort, nu… Cap-de-Mort! Iar termenii aleși să-i înlocuiască pe cei vechi, deși la început pot părea stranii pentru cineva obișnuit cu vechea traducere, sună mult mai bine! Cele mai bune exemple pe care le pot da sunt următoarele: Aleea Diagon a devenit Aleea Tor, o schimbare mai mult decât binevenită, având în vedere că pronunția grăbită/neclară a acesteia îi va da bătăi de cap lui Harry în următorul volum; Oglinda lui Erised și-a schimbat numele în Oglinda cu Etinrod (genial!) și, la fel, mesajul pe care-l are gravat pe ramă e altul. Dar nu toate alegerile mi s-au părut la fel de inspirate, din păcate. Cu Mageamiii m-am obișnuit după câteva capitole, dar nu înțeleg nici în ruptul capului de ce pe bufnița lui Harry o cheamă… Hedwiga. Ah, și Fluffy, câinele cu trei capete, e acum Puffy -_- În afară de aceste mici scăpări, nu am ce să reproșez noii ediții. Traducerea e foarte, foarte bună și mă bucur că generațiile viitoare îi vor cunoaște pe Harry, Ron și Hermione așa cum trebuie.

În rest, Hogwarts  e exact așa cum mi-l amintesc: un loc misterios unde totul e posibil, un cămin primitor unde legi prietenii pe viață, o școală la care nu m-ar deranja să merg (spre deosebire de Harry și Ron, nu cred că m-aș plânge dacă aș avea de făcut teme care au legătură cu magia). Recitind Harry Potter și piatra filosofală am simțit că mă întorc în locurile unde am copilărit, după o absență de câțiva ani buni, numai pentru a constata că timpul parcă a stat în loc și că nimic nu s-a schimbat considerabil, dar că unele ajustări au fost făcute. Mi-a fost dor de Harry, Ron și Hermione, de interacțiunile dintre ei și de aventurile prin care trec, fie că vor sau nu, în fiecare an petrecut la Hogwarts. Mi-a fost dor să particip la cursurile lui Snape, McGonagall și Flitwick, să joc Quidditch pentru prima oară, să simt fiori pe șira spinării numai la gândul că mă voi întoarce în Pădurea Interzisă și câte și mai câte.

Cartea, în sine, arată minunat: de la logo-ul HP scris cu litere aurii care contrastează minunat cu movul elegant al coperții și cu imaginea castelului, până la harta adorabilă a domeniului Hogwarts care ne întâmpină înainte de primul capitol. Pentru fanii „vechi” ai seriei, cum sunt și eu, această nouă ediție e una de colecție, care nu trebuie să le lipsească din bibliotecă.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru ocazia de a redeveni, pentru două zile, copil.

RATING

NORMALUL NU E BANAL

moarte-subita

TITLU: Moarte subită

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Când Barry Fairbrother, în vârstă de 40 de ani, moare pe neaşteptate, comunitatea intră în derivă. Idilicul orăşel englezesc, cu o piaţetă pavată şi o mănăstire străveche, ascunde de fapt un război mocnit între mai multe tabere: între bogaţi şi săraci, între adolescenţi şi părinţi, între soţi şi soţii, între profesori şi elevi… Pagford nu este deloc ceea ce pare la prima vedere. Cel mai mare conflict îl stârneşte însă locul lăsat liber de Barry în consiliul parohial. Cine va triumfa într-o luptă electorală plină de patimă, duplicitate şi dezvăluiri neaşteptate?

RECENZIE:

Am crescut cu seria Harry Potter. Mulțumită acesteia, am descoperit că lectura nu e ceva plictisitor, ci un lucru de care avem nevoie cu toții. Firește că am fost curios să citesc Moarte subită, romanul pentru adulți scris de J.K. Rowling, deoarece eram curios dacă autoare se poate distanța de seria care a făcut-o faimoasă în toată lumea.

Viața aparent liniștită din orășelul Pagford este dată peste cap atunci când Barry Fairbrother, un respectat membru al comunității (și al Consiliului Parohial, pe deasupra) suferă un accident vascular cerebral și moare, lăsându-și familia îndurerată și, lucrul cel mai important pentru intriga romanului, un loc vacant în Consiliu. O adevărată bătălie începe între cei interesați să-l înlocuiască pe Barry, condimentat cu un răboi al generațiilor, comploturi și problemele de zi cu zi pe care pagfordienii (și nu numai) sunt nevoiți să le înfrunte.

Dacă vreți să citiți romanul din același motiv ca și mine, vă sfătuiesc să uitați de Potter și orice ține de lumea lui, altfel s-ar putea să fiți șocați că „mama” micului vrăjitor vorbește atât de deschis despre subiecte pe care nu le-a abordat în celelalte cărți ale sale, cum ar fi sexul între minori sau consumul de alcool și droguri. Mie aceste lucruri mi s-au părut cât de poate de naturale, nu au fost câtuși de puțin exagerate sau aruncate acolo doar pentru a stârni controverse și discuții pe tema romanului. Dimpotrivă, acestea au contribuit la sentimentul de realism al poveștii, aducând-o la viață.

Atenția la detaliu pe care Rowling o acordă și în acest roman este absolut minunată. Deși de multe ori tind să mă plictisesc atunci când un autor reușește să nu omită niciun amănunt dintr-o scenă, de această dată am fost fermecat de abundența detaliilor care, așa cum a fost cazul elementelor mai sensibile, au însuflețit fiecare pagină a cărții.

Dacă ar fi să găsesc un minus romanului, acesta ar fi numărul mult prea mare de personaje. Atunci când am început să citesc saga Cântec de gheață și foc, o altă scriere în care personajele abundă, nu am avut o problemă în a reține legăturile complicate dintre „jucătorii” urzelii tronurilor (cel puțin nu la început), poate și din cauză că am fost obișnuit cu majoritatea dintre ei din serial. În cazul cărții lui Rowling, pentru primele 200 și ceva de pagini, de fiecare dată când perspectiva narativă se schimba, aveam nevoie de câteva clipe în care să-mi amintesc despre cine era vorba și nu de puține ori mi s-a întâmplat să amestec personajele între ele.

Totuși, după ce am început să mă obișnuiesc cu Fats, Krystal, Cubby, Gaia și restul distribuției (trecând, astfel, peste marele hop al cărții), am fost pe deplin fascinat de intriga construită de Rowling. Nu știu de ce, dar la început am avut impresia că Moarte subită ar fi un roman polițist. Poate că de vină este titlul… Ei bine, nu. Moarte subită este un roman despre complexitatea și diversitatea naturii umane, o carte care te prinde în mrejele ei și te face să te îndrăgostești de un personaj, numai pentru a-ți trânti mai apoi o serie de dezvăluiri și întâmplări legate de acesta care te vor face să-ți schimbi părerea. Moarte subită este acel gen de lectură pentru care ai nevoie de timp și dăruire și care te va bântui multă vreme după ce ai citit ultimul paragraf.

Neapărat trebuie să menționez umorul. De foarte multe ori am fost nevoit să iau o pauză de la citit, asta pentru că aveam lacrimi în ochi din cauza replicilor savuros de sarcastice ale lui Fats sau datorită comicului de situație, prezent aproape în fiecare capitol.

Talentul de scriitor al lui Rowling este incontestabil (asta dacă mai avea cineva nevoie de această lămurire). Cred că până și cei mai reticenți cititori, cei care strâmbă din nas atunci când aud de Harry Potter și spun „meh, alea-s cărți pentru copii!” vor fi fascinați de Moarte subită. Cele două scrieri ale lui Rowling sunt extrem de diferite între ele (cum sunt, să zicem, un leu și un șarpe 😉 ), dar păstrează autenticitatea scriitoarei: acel stil plin de căldură și naturalețe care te face să vrei să nu mai părăsești lumea imaginată de aceasta. Pur și simplu magic!

Mă bucur că J.K. Rowling și-a asumat acest risc și a scris o carte diferită față de ce aștepta publicul de la ea. Moarte subită e un omagiu adus Angliei, în care orășelul Pagford este un personaj în adevăratul sens al cuvântului; un roman cu multiple substraturi și care tratează teme de actualitate, șocante doar prin naturalețea în care sunt dezbătute.

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman de-a dreptul minunat!

RATING: 8/10