CAMERA SECRETELOR A FOST DESCHISĂ – recenzie HARRY POTTER ȘI CAMERA SECRETELOR, de J.K. Rowling

harry-potter-si-camera-secretelor

TITLU: Harry Potter și Camera Secretelor (Harry Potter #2)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Harry Potter are o vară plină: petrece o zi de naștere groaznică, primește avertizări sinistre de la un elf de casă pe nume Dobby și fuge de la familia Dursley cu mașina zburătoare a prietenului său Ron. La Hogwarts începe un nou an școlar, iar Harry aude niște șoapte ciudate pe coridoarele goale. Apoi au loc mai multe atacuri misterioase – previziunile sumbre ale lui Dobby par să se adeverească…

RECENZIE:

Ieri seară am realizat o coincidență destul de amuzantă: am terminat de recitit al doilea volum din serie fix în ziua când începe noul an școlar la Hogwarts! Dar să ne întoarcem la oile noastre 😀 Harry Potter și Camera Secretelor a fost pentru foarte multă vreme preferata mea dintre poveștile cu micul vrăjitor, apoi am citit Ordinul Phoenix și a căzut pe locul secund, numai pentru a se mulțumi cu bronzul odată cu apariția Talismanelor morții.

Harry, Ron și Hermione se întorc pentru un nou an plin de provocări și magie la Hogwarts. Întâlniri neașteptate cu elfi de casă, meciuri periculoase de Quidditch, mesaje misterioase scrise cu sânge pe pereții școlii, atacuri ale unei creaturi necunoscute care își lasă victimele stană de piatră, un nou profesor nu-tocmai-calificat de tehnici de apărare împotriva magiei negre… Acestea sunt doar o parte din aventurile prin care vor trece cei trei prieteni încercând să descopere ce se ascunde în spatele misterioasei Camere a Secretelor.

Harry Potter Camera Secretelor este, probabil, cea mai puțin apreciată carte din serie și zău că nu înțeleg de ce. Am intrat pe Goodreads și am citit niște recenzii, în special cele care începeau cu „I love the Harry Potter series, but this is my least favorite” și am dat peste niște motive… hai să le spunem neașteptat de tâmpite. De exemplu, cineva se plângea că Lockhart e o pramatie (Ummm, cred că asta a și fost intenția lui Rowling, lucru destul de evident în special către sfârșitul cărții, dar cine sunt eu să spun asta?) sau că petrecerea de Ziua Morții a lui Nick a fost prea înfricoșătoare (La ce te așteptai frate? Până la urmă vorbim despre o petrecere organizată de o fantomă pentru alte fantome. Ce, voiai unicorni pufoși care să râgâie curcubeie și zâne în rochițe creponate care să împrăștie peste tot praf sclipicios? Zău așa…), că nu-i plac șerpii și nici păianjenii și altele la fel de valide. Ugh! Pentru mine, Camera Secretelor e aproape perfectă. Dezvoltă lumea vrăjitorilor într-o manieră unică și neașteptată, fără să recicleze formula folosită în primul volum, ne oferă detalii prețioase legate de trecutul câtorva personaje importante și introduce o nouă suită de jucători care vor avea multă, multă treabă în următoarele cărți.

Poate că o să sune ciudat și, credeți-mă, nici mie nu îmi vine să cred că spun asta, dar Harry nu mi-a lăsat o impresie tocmai bună de această dată. Da, în mare a rămas același băiețel simplu, care se minunează la fiecare pas nou pe care-l face în lumea vrăjitorilor, cu suflet mare și curaj berechet, însă de câteva ori am putut vedea cum deasupra sa plutește un nor întunecat. Au existat unele momente când atitudinea lui m-a deranjat puțin, faptul că ținea secrete importante față de prietenii săi cei mai buni și chiar față de Dumbledore mi s-a părut o mișcare nu tocmai inteligentă din partea lui, majoritatea replicilor sale au părut ușor agresive, de parcă era nervos tot timpul pe ceva și nu mai știa cum să-și reverse nervii pe cei din jur… Nu știu de ce, dar înainte nu am observat aceste mici detalii, dar de această dată am fost atent și le-am „prins” – totuși, am impresia că nu au fost întâmplătoare și că Rowling a început de pe-acum să pună bazele fundației pentru acel Harry ceva mai dark pe care-l vom întâlni în Ordinul Phoenix. Ron și Hermione, din nou, au fost absolut minunați. Mi-a plăcut la nebunie să văd că relația dintre cei doi a evoluat puțin și că sunt mult mai prietenoși unul față de celălalt, dar în același timp m-am bucurat că micile șicane și replicile acide (venite în special din partea lui Ron și mai ales atunci când era adusă în discuție școala și un anumit profesor) nu au dispărut din peisaj.

Din nou, Rowling strălucește prin prisma personajelor secundare. Dumbledore, McGonagall, Snape, Hagrid, Fred și George, Neville, Malfoy și gașca lui insuportabilă au fiecare parte de momente absolut minunate, care cu siguranță vă va face să-i iubiți/urâți și mai mult, dar noile adiții ale universului HP fură spectacolul. Vorbesc, bineînțeles, despre Dobby (unul dintre personajele mele preferate din întreaga serie, adorabil în încercările lui de a-i „salva” viața lui Harry), domnul și doamna Wasley (absolut încântători, chiar și în momentele în care îl muștruluiesc pe Ron), Lucius Malfoy (delicios de malefic) și ultimul, dar nu cel din urmă, Gilderoy Lockhart (excentric, enervant, exagerat și fabulos de narcisist).

Mă simt puțin obligat să-mi dau verdictul vizavi de noua traducere, fiindcă știu că acest aspect îi interesează cel mai mult pe fanii care au crescut cu seria (cum sunt și eu, de altfel). Pe scurt: e foarte bună. Cel mai mult m-am temut că, având alt traducător față de Piatra filosofală, o să existe un moment în care cele două „abordări”, ca să le spun așa, se vor bate cap în cap. Din fericire nu a fost cazul. Tatiana Dragomir îi calcă foarte atent pe urme lui Florin Bican și ne oferă o traducere în ton cu prima, la fel de magică și de poznașă pe alocuri (mi-a plăcut la nebunie alegerea denumirii pentru vechiul „polen zvrrr”: „pudră flu flu”!), fără să piardă din vedere elementele mai întunecate, mai mature pe care Camera Secretelor le aduce în poveste.

Noua ediție a Camerei Secretelor mi-a reamintit de ce ador universul creat de J.K. Rowling și abia aștept să redescopăr cum vor continua aventurile lui Harry, Ron și Hermione în cel de-al treilea an petrecut la Școala pentru Vrăjitoare și Vrăjitori Hogwarts. Sunt mai mult decât pregătit să fac din nou cunoștință cu Prizonierul din Azkaban!

Mulțumesc grupului editorial Art pentru ocazia de a revizita una dintre cărțile mele preferate din serie!

RATING

ÎNAPOI LA HOGWARTS – recenzie HARRY POTTER ȘI PIATRA FILOSOFALĂ, de J.K. Rowling

harry-potter-si-piatra-filosofala

TITLU: Harry Potter și piatra filosofală (Harry Potter #1)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Hogwarts va fi mereu aici să-ţi ureze bun-venit.

RECENZIE:

Nici nu vreau să-mi imaginez cum ar arăta o lume fără Harry Potter. Cele șapte romane ale seriei (la care trebuie să adaug și filmele, pe care le așteptam în fiecare an cu sufletul la gură) nu doar că au fost o parte importantă din copilăria și adolescența mea, dar dacă nu ar fi fost ele nu cred că m-aș fi încumetat în veci să deschid altă carte în afară de… Fram, ursul polar 😀 Am citit seria de trei ori până acum – în vechea traducere și am încercat să o citesc și în engleză și cred că am ajuns pe la jumătatea celui de-al doilea volum când m-am oprit pentru că, ei bine, urăsc să citesc cărți în format electronic. Acum, cu noile ediții de la editura Arthur, imaginea de mai jos e mai reală ca oricând!

me-owns-264-read-books-me-buys-17-new-books-3194502

Mai are rost să trec în revistă povestea? Bine, fie. La vârsta de 11 ani, Harry Potter, un băiat orfan crescut de îngrozitorii săi unchi, primește o veste neașteptată, care-i va schimba viața pentru totdeauna: este vrăjitor și tocmai a fost acceptat la Hogwarts, o școală specială pentru vrăjitori și vrăjitoare, unde aceștia își pot exersa talentele și vor învăța tot ce e de știut despre uimitoarea lume a magiei. Ajuns la Hogwarts, Harry își face prieteni (Ron, Hermione, Hagrid), dar și dușmani (Draco Malfoy și gașca sa), descoperă că este un talent înnăscut la Quidditch – sportul preferat al vrăjitorilor – și află câte ceva despre trecutul său și legătura pe care o are cu cel mai îngrozitor vrăjitor întunecat din câți au existat vreodată: Voldemort. Primul an al lui Harry la Hogwarts e presărat de momente amuzante și fascinante deopotrivă, clipe înduioșătoare, peripeții cum nu s-au mai văzut, un gram de pericol și multă, multă magie.

O să încep cu subiectul care, sunt sigur, interesează pe toată lumea: noua traducere. Singurul defect pe care l-am găsit volumelor publicate de Egmont a fost traducerea mult prea simplistă și alegerea deloc inspirată a unor nume (Neville Longbottom a devenit Neville Poponeață, Severus Snape a ajuns Severus Plesneală și tot așa) care au știrbit din farmecul seriei. Din fericire pentru fanii HP, noi sau vechi, din România, ediția de la Arthur a primului volum e aproape perfectă. Spuneam mai devreme că am citit cartea și în engleză, așa că am avut un termen de comparație și nu exagerez când zic că traducerea Pietrei filosofale e cât se poate de fidelă originalului.

Am adorat să-l aud pe Hagrid vorbind mai… din topor, ca să nu mai spun că am fost cât se poate de ușurat când am văzut că familia Dursley nu mai locuiește pe Allea Boschetelor, ci pe Aleea Privet. Despre numele personajelor nu mai are rost să vorbesc: Voldemort e Voldemort, nu… Cap-de-Mort! Iar termenii aleși să-i înlocuiască pe cei vechi, deși la început pot părea stranii pentru cineva obișnuit cu vechea traducere, sună mult mai bine! Cele mai bune exemple pe care le pot da sunt următoarele: Aleea Diagon a devenit Aleea Tor, o schimbare mai mult decât binevenită, având în vedere că pronunția grăbită/neclară a acesteia îi va da bătăi de cap lui Harry în următorul volum; Oglinda lui Erised și-a schimbat numele în Oglinda cu Etinrod (genial!) și, la fel, mesajul pe care-l are gravat pe ramă e altul. Dar nu toate alegerile mi s-au părut la fel de inspirate, din păcate. Cu Mageamiii m-am obișnuit după câteva capitole, dar nu înțeleg nici în ruptul capului de ce pe bufnița lui Harry o cheamă… Hedwiga. Ah, și Fluffy, câinele cu trei capete, e acum Puffy -_- În afară de aceste mici scăpări, nu am ce să reproșez noii ediții. Traducerea e foarte, foarte bună și mă bucur că generațiile viitoare îi vor cunoaște pe Harry, Ron și Hermione așa cum trebuie.

În rest, Hogwarts  e exact așa cum mi-l amintesc: un loc misterios unde totul e posibil, un cămin primitor unde legi prietenii pe viață, o școală la care nu m-ar deranja să merg (spre deosebire de Harry și Ron, nu cred că m-aș plânge dacă aș avea de făcut teme care au legătură cu magia). Recitind Harry Potter și piatra filosofală am simțit că mă întorc în locurile unde am copilărit, după o absență de câțiva ani buni, numai pentru a constata că timpul parcă a stat în loc și că nimic nu s-a schimbat considerabil, dar că unele ajustări au fost făcute. Mi-a fost dor de Harry, Ron și Hermione, de interacțiunile dintre ei și de aventurile prin care trec, fie că vor sau nu, în fiecare an petrecut la Hogwarts. Mi-a fost dor să particip la cursurile lui Snape, McGonagall și Flitwick, să joc Quidditch pentru prima oară, să simt fiori pe șira spinării numai la gândul că mă voi întoarce în Pădurea Interzisă și câte și mai câte.

Cartea, în sine, arată minunat: de la logo-ul HP scris cu litere aurii care contrastează minunat cu movul elegant al coperții și cu imaginea castelului, până la harta adorabilă a domeniului Hogwarts care ne întâmpină înainte de primul capitol. Pentru fanii „vechi” ai seriei, cum sunt și eu, această nouă ediție e una de colecție, care nu trebuie să le lipsească din bibliotecă.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru ocazia de a redeveni, pentru două zile, copil.

RATING

CARTEA DE LA CARE A PORNIT TOTUL… PENTRU MINE

harry-potter-si-prizonierul-din-azkaban

TITLU: Harry Potter și prizonierul din Azkaban

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Egmont

DESCRIERE: Cu ajutorul Hărții Ștrengarilor, Harry, Hermione și Ron vor ieși de mai multe ori din castel (în secret bineînțeles!) și vor afla taina conacului bântuit. Peripeții și aventuri fantastice, din care nu vor lipsi meciurile de vâjhaț și întâlnirea cu înfricoșătorii Dementori.

RECENZIE:

Oricât de ciudat ar suna, aceasta e prima carte din serie pe care am citit-o. Țin minte cum, în 2004, am văzut un scurt trailer al filmului pe un post de televiziune nemțesc și am fost uimit de fiecare secundă din acesta. Atunci am știut că, dacă aveam să încep să citesc ceva (când eram mic consideram cărțile plictisitoare, o adevărată pierdere de vreme) trebuia neapărat să pun mâinile pe volumul 3 din Harry Potter. L-am primit în dar de Crăciun și m-am apucat să citesc numaidecât. Nu a contat că habar nu aveam prin ce pățănii au trecut Harry și prietenii lui în volumele anterioare, m-am bucurat de aventurile lor din anul 3 și nu am avut nicio problemă în a înțelege ce se petrece, cum a pățit o cunoștință de a mea pe atunci, fiindcă s-a apucat direct de volumele 4 și 5.

Povestea din acest volum mi s-a părut puțin mai „domoală” în sensul că, deși pericolul este prezent, nu am fost la fel de îngrijorat pentru soarta lui Harry și a celorlalți așa cum s-a întâmplat, să zicem, cu Camera secretelor. Am apreciat faptul că autoarea ne-a dat un răgaz și s-a concentrat mai mult pe introducerea unor personaje cheie pentru serie decât pe veșnica luptă dintre bine și rău.

Al treilea an la Hogwarts îl aduce pe Harry față în față cu noi provocări, noi materii și profesori. Fantasticul este prezent, ca de obicei, la fiecare colț și este parcă mai bogat și mai original ca înainte. O ușoară notă de schimbare parcă plutește în aer și, la sfârșitul cărții, tonul seriei se schimbă. Totul devine parcă mai întunecat și mai serios, fiecare acțiune a personajelor va naște repercursiuni mai mult sau mai puțin grave în viitor, iar adevăratele motivații ale unor personaje se afundă și mai mult în teritoriul neclarității.

Când am citit-o pentru prima oară, acum aproape 10 ani, am fost fascinat de lumea creată de Rowling (nu că s-ar fi schimbat ceva pe parcurs) și, cu toate că ochii îmi oboseau după mai mult de 15 pagini, n-am putut să las cartea jos pentru prea mult timp. De fiecare dată mă întorceam la ea cu nerăbdare, dornic să aflu cât mai repede ce se va întâmpla în continuare.

Am apreciat elementele fantastice ingenioase, cum ar fi Bongul, creatura care se transformă instant în cea mai mare temere a celui din fața sa. Dementorii mă înspăimântau de fiecare dată când își făceau apariția, cu acele pelerine întunecate și mâini putrede. Iar hipogrifii au fost o adevărată încântare, ca de altfel toate orele de Grijă pentru creaturile magice.

Așa cum am spus și mai devreme, Prizonierul mi s-a părut puțin mai lent când vine vorba de acțiune, iar finalul (deși destul de intens) nu s-a ridicat la înălțimea celor din volumele precedente. A avut puțină tensiune, doar că știam că totul avea să fie bine pentru că… Pentru că știam! (nu o să dau spoilere acum)

Nu o să vorbesc despre noile personaje introduse în acest volum pentru a nu le strica surprizele celor care încă nu au citit cartea, dar îmi permit să spun că o să se întâmple atât de multe lucruri și vor fi atâtea răsturnări de situație încât, spre sfârșit, toate ipotezele inițiale ale cititorului vor fi spulberate.

Harry Potter și prizonierul din Azkaban va rămâne mereu vie în amintirea mea pentru că e cartea care mi-a deschis apetitul pentru citit. Dacă nu ar fi fost romanul acesta, nu m-aș fi atins în veci de cărți. Cu toate suișurile și coborâșurile sale, cel de-al treilea roman al seriei este o lectură plăcută, lejeră și mereu surprinzătoare.

RATING: 9/10

ISTORIA SE REPETĂ

harry_potter_camera_secretelor

TITLU: Harry Potter și camera secretelor (Harry Potter #2)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Egmont

DESCRIERE: Harry Potter este al doilea an la Hogwarts, Școala de Magie, Farmece și Vrăjitorii. Habar nu are că și anul acesta va fi la fel de plin de evenimente neașteptate… „Cel de-al doilea roman a lui Joanne Rowling este la fel de amuzant, înspăimântător și neașteptat, ca și primul.”

RECENZIE:

Harry Potter și camera secretelor a fost prima carte pentru care m-am trezit dis de dimineață într-o vacanță doar ca să o termin. Pentru multă vreme a fost cartea mea preferată, asta pentru că reușește să-și întreacă predecesorul prin și mai multă acțiune, doze mai mari de suspans și umorul caracteristic școlii Hogwarts.

Dacă primul volum a fost o indroducere uimitoare în lumea magică imaginată de Rowling, Camera secretelor surprinde prin felul în care povestea se complică și apar unele elemente extrem de importante pentru restul seriei.

Harry Potter și camera secretelor începe cu cea de-a douăsprezecea aniversare a lui Harry, aniversare ignorată de unchii săi din cauza unei întâlniri foarte importante (nu că i-ar fi acordat o prea mare importanță în alte situații). Harry primește niște avertismente cel puțin ciudate din partea lui Dobby, un spiriduș de casă (și personajul meu preferat din serie), care îl imploră să nu se întoarcă la Hogwarts. O serie de evenimente neobișnute au loc, vina cade asupra micului vrăjitor, iar lui Harry i se interzice să meargă la școală. Este salvat în ultima clipă de Ron și frații lui, iar împreună își petrec restul vacanței acasă la familia Weasley. Al doilea an la Hogwarts se dovedește la fel de magic și neprevăzut ca și primul, doar că pericolul este mai palpabil și nici chiar personajele principale nu sunt în siguranță. După ce pe un perete apare mesajul „Camera secretelor a fost deschisă! Dușmani ai moștenitorului, feriți-vă!”, unii elevi ai școlii sunt ținte sigure ale creaturii care bântuie pe coridoarele luminate de torțe ale Hogwarts-ului, iar Harry este învinuit pentru toate.

Nu am iubit cartea asta de la început, a durat ceva până am fost în stare să diger toate lucrurile care se întâplau și la sfârșit am întors ultima pagină cu un zâmbet enorm pe chip și mulțumit de mine că am reușit să mai citesc o carte (aveam 11 sau 12 ani pe atunci, așa că până și o carte de 200 de pagini mi se părea o realizare incredibilă). Despre acțiune spun doar că e uimitoare, iar felul în care Rowling leagă piesele între ele la sfârșit astfel încât să creeze o imagine completă, dar în același timp fragmentată, din care simți că lipsește ceva, merită toate laudele.

Ca de obicei, personajele sunt o plăcere de urmărit. Curajul nebun al lui Harry amestecat cu inteligența lui Hermione și comportamenul ușor naiv și glumeț al lui Ron sunt atracțiile seriei, dar în acest volum și-a făcut apariția cineva special, care a furat spectacolul. Dobby, spiridușul de casă, este și în ziua de azi personajul meu preferat din serie, daorită firii sale generoase, amuzante și a modului în care, deși mai mult i-a îngreunat viața, l-a ajutat pe Harry și a vrut să-l știe în siguranță. Exact ca un părinte iubitor.

Singurul mare defect pe care i l-am găsit cărții este faptul că are prea puține pagini. Cred că aș fi putut citi încă un volum numai despre Lockhart și născocirile sale, fără să mă plictisesc. Foarte important în contextul seriei, deși am impresia că multă lume tinde să-l ignore, al doilea roman al serei Harry Potter primește din partea mea un 9/10.