A TREIA STRIGARE PENTRU HELEN GRACE – recenzie CASA PĂPUȘILOR, de M.J. Arlidge

TITLU: Casa păpușilor (Helen Grace #3)

AUTOR: M.J. Arlidge

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Inspectoarea Helen Grace se află iarăși pe urmele unui criminal în serie într-un nou thriller plin de suspans marca M. J. Arlidge! Ce legătură poate fi între o fată care se trezește răpită din propria casă și seches­trată într-o pivniță mizeră și un cadavru descoperit absolut întâmplător pe o plajă pustie? Aparent nu e nicio legătură. Până când mintea ageră a inspectoarei Helen Grace, faimoasă deja pentru cazurile de criminali în serie pe care le-a elucidat, face cone­xiunile potrivite și descoperă numitorul comun: la mijloc e mintea diabolică a unui criminal – unul foarte inteligent, foarte precaut și foarte perseverent…

RECENZIE:

Iubesc un roman polițist bun și tot ce vine la pachet cu el: modul în care pătrunzi în mintea sucită a unui criminal în serie, momentele tensionate pe care le petreci alături de victime, frustrarea palpabilă a polițiștilor care nu reușesc să pună cap la cap piesele puzzle-ului decât spre sfârșitul cărții, când totul devine, dintr-un biet joc de-a șoarecele și pisica, o cursă contra cronometru care ar putea avea consecințe fatale, emoțiile brute și adrenalina, iar lista poate continua. Seria Helen Grace mi-a captat interesul de la primul volum, pe care l-am citit cu sufletul la gura, continuând să mă impresioneze tot mai mult cu fiecare continuare publicată.

Un nou caz dificil pentru, acum, celebra inspectoare Helen Grace: un cadavru perfect conservat, descoperit pe o plajă des frecventată, pare să facă legătura între mai multe dispariții recente prin intermediul tatuajului misterios, amatoricesc. Toate indiciile arată către un criminal in serie cu probleme psihice serioase, a cărei copilărie a fost marcată de o mamă nepăsătoare și de o soră de care s-a apropiat prea mult. Iar acum, în disperatele sale încercări de a-și reconstrui anii pierduți, o nouă viață s-ar putea să fie curmată. Asta dacă Helen Grace și echipa ei nu vor reuși să intervină la timp…

Nici nu știu ce să spun că mi-a plăcut cel mai mult la carte. În primul rând avem personajele, o distribuție impresionantă și variată, pe care autorul reușește să le mențină interesante și unice în ciuda numărului mare, astfel încât de-a lungul cărții, când perspectivele se schimbă, niciodată nu plictisește, fiecare având propria-i poveste, propriile-i motivații pe care le urmează, probleme pe ambele planuri – personal și profesional – și multe, multe altele. Acum nu foarte multă vreme mă plângeam, în recenzia scrisă pentru În ape adânci a Paulei Hawkins, că numărul mare de personaje și modul în care autoarea a jonglat cu perspectivele narative a fost un punct slab pentru carte, dar în cazul lui M.J. Arlidge și a Casei păpușilor situația stă cu totul altfel, de această dată multiperspectivismul reușind să transforme ceea ce ar fi putut fi doar un alt roman polițist într-un thriller psihologic fascinant și înduioșător de intim. Mi-e greu să aleg un singur personaj pe care să-l numesc „preferat”, fiindcă toți participanții – chiar și cei episodici ori nenorocitul de antagonist – au fost impecabil conturați, cu tot cu defecte și calități, aspirații și vise deșarte, reușite și eșecuri pe toate planurile.

Apoi ar mai fi stilul: dinamic, la obiect, imprevizibil, calculat, foarte vizual; datorită lui, cartea se citește incredibil de repede, capitolele scurte fiind extrem de ușor de parcurs, acestea dozând adrenalina în așa mod încât să te facă să vrei să afli cât mai curând adevărul din spatele cazului. Tot aici cred că aș putea încadra și povestea în sine și, implicit, cazul pe care Helen Grace și restul echipei sale trebuie să îl rezolve. Cazul nu a fost perfect, dar spre sfârșit, pe măsură ce am descoperit mai multe despre trecutul criminalului, a devenit ceva mai interesant, mai personal pentru el și incredibil de fucked up. Dar poveștile celorlalte personaje au fost impresionante, de la modul în care destinul fiecărui erou se lega de altul în cele mai neașteptate moduri și până la discuțiile pe care acțiunile personajelor le aduc în prim plan.

Casa păpușilor e un thriller care se apropie teribil de mult de noțiunea de roman polițist perfect, având tot ce-i trebuie – acțiune, mister, imagini tulburătoare, dramă, personaje complexe și un caz imposibil de rezolvat – pentru a vă ține treji noaptea.

Mulțumesc editurii Trei pentru exemplarul oferit pentru recenzie!

RATING

A DOUA STRIGARE PENTRU HELEN GRACE

TITLU: Ghici ce-i în cutie (Helen Grace #2)

AUTOR: M.J. Arlidge

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Cadavrul unui bărbat este găsit într-o casă goală. Inima i-a fost scoasă din piept şi trimisă soţiei şi copiilor lui. E prima victimă, iar inspectoarea Helen Grace ştie că nu va fi ultima. Dar de ce s-ar afla un bărbat cu o viaţă împlinită departe de casă în toiul nopţii? Presa îl numeşte Jack Spintecătorul în sens invers: un criminal în serie, vânând bărbaţi însuraţi care duc vieţi duble. Helen simte furia din spatele crimelor. Dar ceea ce nu poate ea să prevadă este cât de schimbător e criminalul – sau ce o aşteaptă la capătul cursei.

RECENZIE:

De obicei, continuările nu reușesc să se ridice la nivelul primului volum dintr-o serie; darămită să-l depășească din toate punctele de vedere. Ghici cine moare primul a fost una dintre cele mai surprinzătoare noi apariții ale acestui an, în special pentru că nu am auzit mare lucru despre carte înainte ca aceasta să fie publicată și la noi. Cu toate că am avut unele mici nemulțumiri legate de ea, prima carte din seria Helen Grace mi-a stârnit interesul suficient de mult încât să țip de bucurie atunci când am văzut coperta pentru ediția în limba română a celui de-al doilea volum. ȘI CE MAI COPERTĂ! Cei de la editura Trei s-au întrecut pe ei de data asta, nu glumesc. Cred că m-am holbat cel puțin un sfert de oră la acea imagine perfectă și am numărat zilele până am putut, în sfârșit, să citesc Ghici ce-i în cutie.

După întâmplările din Ghici cine moare primul, Helen și Charlie au rămas fiecare cu propriile fantome pe care trebuie să le izgonească pentru a-și putea continua viețile. Atunci când un psihopat începe să ucidă bărbați infideli și să le trimită inimile frumos ambalate persoanelor dragi, Helen și restul echipei sale sunt puși față în față cu un caz aparent de nerezolvat. Singura pistă pe care o au este o fărâmă insignifiantă din identitatea criminalului: ucigașul este o prostituată pe nume Îngeraș. Dar un simplu nume de stradă nu este suficient pentru a-i da de urmă, iar cruzimea lui Îngeraș pare să nu cunoască limite.

Continuarea perfectă. Punct. Ghici ce-i în cutie mi-a întrecut toate așteptările și l-au propulsat pe M.J. Arlidge în topul scriitorilor mei preferați, alături de J.K. Rowling/Robert Galbraith, Gillian Flynn, Robin Hobb, Garth Nix, Leigh Bardugo și încă o mână de „privilegiați”. Omul ăsta e un geniu și mă bucur nespus că avem ocazia să-i citim cărțile (din câte am înțeles, Arlidge are un ritm amețitor de a publica: două romane pe an) și nu pot decât să sper că seria Helen Grace va continua să ne încânte mulți, mulți ani de acum încolo.

Cu ce să încep? Pesupun că, așa cum stă treaba cu mai toate romanele polițiste, cel mai „fierbinte” subiect de discuție este cazul pe care inspectoarea Helen Grace trebuie să-l rezolve. Sincer, nu mă așteptam la ceva atât de macabru, dezgustător, bolnav… Adică, da, cazul din Ghici cine moare primul a fost și el destul de tulburător, dar parcă acesta a fost și mai și. Autorul nu s-a sfiit și a dat naștere la ceva cu totul și cu totul unic, un caz aparte, straniu, hipnotizant, încărcat de tensiune și dramatism, care m-a ținut lipit de paginile cărții și nu mi-a dat pace până nu am ajuns la finalul romanului.

Personajele? Oh, Doamne! Am adorat imperfecțiunile protagonistelor (Helen și Charlie), faptul că evenimentele prin care au trecut în prima carte au lăsat urme adânci atât în sufletele, cât și pe trupurile lor. Schimbările prin care cele două au trecut în perioada de timp dintre Ghici cine moare primul și Ghici ce-i în cutie sunt uimitoare.

Helen, cu toate că a rămas la fel de secretoasă ca întotdeauna, încearcă să îndepărteze barierele pe care le-a ridicat de una singură între ea și cei din jurul său. Drama pierderii singurului membru al familiei sale a făcut-o să realizeze că, uneori, e bine să ai pe cineva căruia să-i poți spune ce te apasă, iar Helen își dă silința să devină o persoană mai ușor de abordat de către persoanele din exterior. Dar, după cum spuneam, rămâne la fel de secretoasă și suspicioasă, iar faptul că presa e mereu pe urmele ei nu o ajută prea mult. Emilia Garanita, reporterița… ambițioasă cu care Helen a mai avut unele conflicte în trecut, continuă să-i pună bețe-n roate, iar confruntările dintre cele două sunt de-a dreptul spectaculoase. Helen Grace este un personaj remarcabil, construit cu deosebită atenție la detaliu, pe care nu poți să nu-l îndrăgești.

Charlie mi s-a părut cea mai afectată de evenimentele de la sfârșitul cărții precedente. După ce a pierdut sarcina în urma torturilor la care a fost supusă și a trecut, cu chiu, cu vai, peste perioada de recuperare, ea primește un ultimatum din partea soțului său: trebuie să decidă ce este mai important, familia sau cariera? O alegere imposibilă pentru Charlie, care se trezește sfâșiată între cele mai de preț lucruri pentru ea, dragostea pe care i-o poartă lui Steve și loialitatea de nestrămutat față de tot ce înseamnă „poliție”. Dacă va lua sau nu decizia corectă (și, până la urmă, ce înseamnă „decizia corectă”?) rămâne să descoperiți singuri.

Apoi, ar mai fi personajele secundare, dintre care se remarcă trei. Tony, noul sergent al secției unde lucrează Helen, care ascunde o poveste sfâșietoare, probabil una dintre cele mai emoționante din întreaga carte; Emilia Garanita, jurnalista fără scrupule despre care am mai pomenit și personajul pe care îl detest cel mai mult din serie (sper ca în unul din următoarele volume, autorul să-i pregătească o ieșire… mortală) și Harwood, superiorul lui Helen, o femeie de gheață, care pare să nu o aibă la suflet pe eroina noastră.

N-o mai lungesc mult, promit. Ghici ce-i în cutie este una dintre cărțile mele preferate de anul acesta, cu siguranță printre cele mai bune romane polițiste din câte am citit, și aștept cu nerăbdare publicarea următorului volum al seriei. Dacă sunteți în căutarea unor cărți care să vă țină cu sufletul la gură, ușor de citit (încă un plus al cărții este că, datorită capitolelor scurte și schimbării continue a personajului din perspectva căruia vedem ce se întâmplă, nici nu simți când dai gata 400 de pagini) și de care să vă îndrăgostiți iremediabil, seria Helen Grace este perfectă. Garantez că nu o să regretați!

Muțumesc editurii Trei pentru acest roman care m-a lăsat fără cuvinte!

FIECARE OM ARE O LIMITĂ

TITLU: Ghici cine moare primul (Helen Grace #1)

AUTOR: M.J: Arlidge

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Doi ostatici. Un singur glonţ. Doar unul va supravieţui. Sunt suflete-pereche. Vor să-şi petreacă restul vieţii împreună. Însă când se trezesc singuri şi dezorientaţi într-un subsol părăsit, groaza îi copleşeşte. Nu au la dispoziţie decât o armă încărcată cu un singur glonţ şi însoţită de următorul mesaj: „Când unul dintre voi îl va ucide pe celălalt, supravieţuitorul va fi liber”. Cine a putut concepe un astfel de scenariu sinistru, în care victimele înseşi comit crima? Torturaţi de spaimă, disperare, sete şi inaniţie, pentru ostatici nu există decât o singură cale de a pune capăt acestui supliciu: unul dintre ei trebuie să moară.

RECENZIE:

Am prins gustul romanelor polițiste/thriller la sfârșitul anului trecut, după ce am citit Fata dispărută, de Gillian Flynn – una dintre cărțile mele preferate din toate timpurile (nu cred că e un secret pentru nimeni că filmul e la fel de bun și merită din plin să „pierdeți” 2 ore și jumătate din viață pentru a-l viziona) și am continuat anul acesta cu încă două romane fantastice: Chemarea cucului și Viermele de mătase, ale lui Robert Galbraith (a.k.a J.K. Rowling) primele volume din seria Cormoran Strike (cărți pe care le recomand oricui, cu mare drag). Atunci când am văzut coperta superbă a cărții Ghici cine moare primul, am știut că trebuia neapărat să o citesc, iar titlul mi s-a părut o alegere deosebit de inspirată, fiind suficient de misterios încât să-mi stârnească și mai mult interesul în legătură cu romanul lui M.J. Arlidge.

Trebuie să vă avertizez că descrierea de pe spatele cărții reprezintă doar o foarte mică parte a intrigii, care este mult mai complexă de atât. Înainte să-l citesc, aveam impresia că romanul va spune povestea unui cuplu răpit de către un psihopat și care este pus față în față cu o decizie imposibilă: unul dintre ei trebuie să moară și, astfel, celălalt supraviețuiește. Ei bine, acesta este abia începutul Iadului prin care detectivul inspector Helen Grace va trece de-a lungul celor 400 de pagini pline de adrenalină și suspans ale romanului.

Din start am fost fascinat de acțiune și de misterul conturat în jurul crimelor. Zeci de întrebări îmi zburdau prin minte: cum își alege monstrul acela victimele?, de ce face asta?, OMG, oare unul dintre persoanele în care Helen are încredere a trădat-o?, cine va supraviețui de data asta?, există vreo legătură între victime? și așa mai departe. Cu fiecare capitol, deveneam din ce în ce mai dornic să aflu cine se ascundea în spatele misterioasei figuri feminine ce apărea negrești în relatările supraviețuitorilor și să deslușesc ițele acestui joc inuman. Dezvăluirile de la final m-au lovit în moalele capului pentru că nu m-am așteptat nici într-un milion de ani la așa o turnură a evenimentelor, și îl aplaud pe autor pentru felul în care a reușit să descâlcească încurcăturile țesute cu atâta migală chiar de către el.

Personajele și capitolele scurte au făcut ca lectura să curgă ușor și plăcut. M-am atașat aproape instantaneu de Mark, unul dintre ajutoarele lui Helen Grace, asta din cauză că autorul a avut grijă să-l contureze cât mai realist cu putință, oferindu-i atât calități, cât și o droaie de defecte. Mark a trecut printr-un divorț urât, își îneacă tristețile în alcool, dar, totuși, încearcă să dea tot ce are mai bun în cazurile extrem de dificile ce par să apară încontinuu. Relația dintre el și Helen se dezvoltă ușor, aproape timid la început, și, trepatat, se transformă într-o furtună, cu bune și cu rele. Helen Grace, pe de altă parte, mi s-a părut ceva mai distantă, ca și cum un zid s-ar fi aflat în mod constant între mine, cititorul, și ea, personajul pentru care trebuia să ovaționez. Acest lucru nu este neapărat ceva rău, am apreciat enorm felul în care a fost conturată: ca un joc de puzzle al cărui piese ți se arată câte una odată. Secretele trecutului său rămân adânc îngropate până la final, uneori m-am întrebat de ce naiba făcea unele lucruri, acțiunile și reacțiile sale păreau uneori reci și lipsite de sentiment, și tocmai din această cauză am găsit-o fascinantă și, poate, unul dintre cele mai intrigante personaje nu doar ale genului polițist. Ce am apreciat foarte mult au fost acele „pagini de jurnal” scrise la persoana I, din perspectiva criminalei în serie, care au făcut ca acțiunile acesteia să aibă sens (bine, cât de mult sens ar avea o serie de jocuri macabre cum au fost cele descrise în carte) și am simpatizat oarecum cu ea. Oricât de mult am detestat-o pe misterioasa femeie, m-am simțit prost pentru tot ce i s-a întâmplat în trecut și nu am fost chiar atât de împotriva sa, cu toate că o merita cu vârf și-ndesat. Iar acesta este semnul distinctiv al unui antagonist remarcabil!

Singurul defect pe care i l-am găsit cărții a fost faptul că se trece foarte rapid de la o perspectivă la alta și, ca rezultat, de multe ori m-am trezit întrebându-mă cine e personajul X sau uitând cu desăvârșire story line-ul său până în acel moment. Aceeași problemă am avut-o și cu Moarte subită a lui J.K. Rowling sau seria Cântec de gheață și foc a lui George R.R. Martin – cărți care mi-au plăcut foarte mult, dar care au suferit puțin din cauza numărului mare de personaje și a schimbării continue a punctelor de vedere.

Ghici cine moare primul este un roman cu o intrigă ingenioasă ce ridică unele semne de întrebare despre natura umană și moralitate, cu o distribuție fantastică și care urlă „CONTINUARE!!!” din toți rărunchii. Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman hipnotizant și abia aștept să citesc volumul următor al seriei, care va apărea în curând și la noi.