TITLU: Obsidian (Lux #1)
AUTOR: Jennifer L. Armentrout
PUBLICAT DE: Editura Leda
DESCRIERE: Începuturile sunt întotdeauna dificile.
Când ne-am mutat în Virginia de Vest, chiar înaintea ultimului meu an de liceu, mă resemnasem să am de-a face cu accente ciudate, acces intermitent la internet şi teribil de multă plictiseală… până când am dat cu ochii de vecinul meu sexy, înalt şi cu ochii de un verde straniu. Lucrurile păreau deja să meargă mai bine.
Şi pe urmă a deschis gura.
Daemon este enervant. Arogant. Îmi vine să-l omor. Nu ne în ţelegem deloc. Absolut deloc. Dar când un străin mă atacă şi Daemon efectiv face timpul să încremenească doar cu o simplă mişcare a mâinii, ei bine, ceva… neaşteptat se întâmplă.
Vecinul meu extraterestru sexy a lăsat o urmă pe mine.
Da, aţi auzit bine. Extraterestru. Se pare că Daemon şi sora lui Dee au o galaxie de inamici care vor să le fure abilităţile, iar atingerea lui Daemon mă face să strălucesc asemenea luminilor din Las Vegas.
Singurul fel în care pot rămâne în viaţă în toată povestea asta este să stau cât mai aproape de Daemon, până când amprenta vrăjii extraterestre dispare de pe mine.
Asta dacă nu-l omor mai întâi.
RECENZIE:
Zilele trecute stăteam și mă gândeam dacă mai există vreun cititor pasionat de cărți YA care să nu fi auzit, în treacăt măcar, de seria Lux și, mai ales, de protagonistul său cu limba ascuțită, Daemon Black. Mda, nici eu nu prea cred. Romanele cu extratereștrii ale lui Jennifer L. Armentrout sunt extrem de populare, câte un citat din ele făcându-și apariția pe grupurile de lectură cam o dată pe săptămână (asta în perioada când nebunia Lux încă era în toi, acum s-au mai domolit lucrurile, dar parcă văd că o să ne întoarcem la asta când editura Leda va publica al cincilea și ultimul volum al seriei). Țin să-ii felicit pe oamenii minunați de la editura Leda, pentru că au reușit să publice 4/5 romane într-un interval uluitor de scurt de timp și să le mulțumesc frumos pentru exemplarele oferite spre recenzie.
Povestea o știm cu toții, în mare, pentru că este atât de familiară în acest punct, după ce am bifat nenumărate cărți YA pe lista de lectură: fata se mută într-un oraș nou –> fata întâlnește băiatul –> băiatul e incredibil de sexy –> mai încolo îi dezvăluie fetei că nu e tocmai uman –> cei doi se îndrăgostesc –> trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți. Doar că autoarea s-a îndepărtat puțin de „standardele” fenomenului literar care a inspirat-o să scrie mai întâi Obsidian, apoi restul cărților despre luxeni, și anume seria Amurg, și a făcut-o chiar foarte bine.
Katy, protagonista, nu este o inadaptată care nu-și poate vedea singură de grijă și are nevoie ca masculul alfa (a se citi Daemon) să fie lângă ea la orice pas pentru a o scoate din situații nasoale. Nope. Am fost surprins să descopăr cât de… dată naibii e Katy. Îmi cer scuze, dar nu am găsit o expresie mai potrivită pentru a o descrie. Pe lângă faptul că am adorat că e o bookaholică, asemeni multora dintre noi, și că deține un blog pe care postează recenzii ale cărților care au impresionat-o (hmmm, oare cu cine seamănă?) – a fost și o fază în care un clip de tip bookhaul s-a strcurat în poveste, iar eu mi-am ieșit din fire de încântare – Katy nu se lasă mai prejos și, de cele mai multe ori, îi răspunde lui Daemon cu aceeași monedă. Mi se pare nedrept că Daemon primește atât de multe laude pentru felul lui de a fi, iar Katy rămâne oarecum în umbra lui. Pentru mine, cel puțin, ea a fost vedeta cărții. Deși la început nu m-am putut abține să nu o compar cu insipida Bella Swan, pe măsură ce povestea avansa am ajuns să o apreciez din ce în ce mai mult și să-i descopăr noi laturi ale personalității care o diferențiau de fata amorezată de un vampir sclipicios. În primul rând, Katy e în stare să-și poarte singură de grijă (asta atunci când situația nu implică vreun extraterestru pus pe rele) și nu are nevoie de un bărbat care să-i spună ce poate și ce nu poate să facă. Iar asta ne aduce la punctul cu numărul doi: Katy știe când să pună piciorul în prag și când să rămână în banca ei: nu e seacă sau plictisitoare, dar nici iresponsabilă; e independentă și, cel mai important, cu capul pe umeri. Totuși, există câteva momente în care acționează fără să gândească prea mult, dar zău dacă m-au deranjat în vreun fel. Dimpotrivă, parcă au subliniat doar ce personaj mișto e Katy.
Daemon (doar o literă îl salvează de la a fi confundat pe vecie cu unul dintre frații Salvatore) mi s-a părut o copie ceva mai sarcastică și cu mai mult tupeu a lui Edward Cullen, mai sus numitul vampir sclipicios. Mda, înțeleg de ce majoritatea cititoarelor sunt înnebunite după el (doar are trupul perfect sculptat, ochi de un verde ireal și o atitudine perfectă de bad boy), însă pe mine nu m-a dat pe spate. Sorry, team Daemon! Au fost câteva momente în care m-a făcut să râd prin intermediul unor replici savuroase, iar puterile lui de extraterestru mi s-au părut foarte mișto, dar o să aștept să citesc și celelalte romane ale seriei înainte să mă declar fan cu acte în regulă.
Relația dintre Katy și Daemon este una diferită față de ce mă așteptam să fie. Cei doi se află într-un continuu joc de-a șoarecele și pisica (pun intended), iar momentele fierbinți dintre ei… well, cred că e suficient să spun că le pot număra pe degete. Am fost surprins să văd că autoarea și-a asumat riscul ăsta și că nu a făcut toată cartea despre relația amoroasă dintre un om și un extraterestru, ci s-a axat mai mult pe dezvoltarea altor tipuri de relații: de prietenie, ură, dispreț, milă și așa mai departe. Există o foarte puternică atracție fizică (și nu numai) între Katy și Daemon, dar, cel puțin deocamdată, sunt bucuros să spun că povestea de dragoste a cedat locul acțiunii și dezvoltării fiecărui personaj în parte.
Obsidian este un amestec destul de reușit ale unor serii YA pe care eu le îndrăgesc: Amurg și Moștenirile Lorien (nu aruncați cu roșii stricate în mine, dar Amurg – oricât de cheesy și clișeică și prost scrisă ar fi – a fost seria care a umplut golul lăsat de Harry Potter pentru mine și a reaprins scânteia pasiunii… pentru citit). Luxenii sunt niște alienși – ce-mi place cuvântul ăsta! – dintr-un colț îndepărtat al galaxiei, vânați de alți extratereștrii care vor să le fure puterile, cam în același mod în care mogadorienii sunt pe urmele ultimilor supraviețuitori de pe Lorien. Puterile luxenilor sunt strâns legate de lumină, lucru la care nu m-am așteptat deloc și mi s-a părut super cool, și, una peste alta, pot străluci… asemeni vampirilor din Amurg. Apoi ar mai fi momentul când Daemon o salvează pe Katy de un camion și, astfel, este obligat să-i dezvălui adevărul. Sună cunoscut? Daaar (și e un mare DAAAR) în Obsidian nu avem nici insta love, nici triunghiuri amoroase patetice – so much win! –, iar finalul mi s-a părut surprinzător de non-clișeic.
Una peste alta, mi-a plăcut Obsidian, chiar mai mult decât îmi place să recunosc. A fost o lectură ușoară, amuzantă și înțesată de acțiune și replici acide, perfectă pentru o zi de relaxare. Cele câteva nemulțumiri pe care le am vizavi de carte pălesc în fața punctelor forte ale acesteia, iar acum abia aștept să prind câteva zile mai libere ca să pot citi continuarea! Nu credeam că o să spun asta, dar vă recomand Obsidian; cu siguranță nu veți regreta 😀
RATING:
răzvan's bookshelf 