ȘAPTE ZILE NEBUNE

aici-ne-despartim

TITLU: Aici ne despărțim

AUTOR: Jonathan Tropper

PUBLICAT DE: Editura Litera

DESCRIERE: În intervalul a doar câteva săptămâni, Judd Foxman află că soția lui are o aventură de peste un an cu șeful lui, realizatorul unei emisiuni radio, macho și misogin – dar numai pentru că a dat peste ei în timp ce făceau sex în dormitorul conjugal –, iar tatăl lui, demult bolnav de cancer în fază terminală, a trecut în neființă. Iar acum Judd descoperă că trebuie să țină shiva și să jelească conform tradiției evreiești șapte zile neîntrerupte alături de ceilalți membri ai familiei sale, total disfuncționale. Este o vreme a reamintirii și a reluării unor vechi și nu mereu calme relații între membrii familiei. De fratele mai mare, Paul, îl leagă amintirea unui conflict tragic și resentimente îndelung suprimate, cumnata lui, o fostă iubire de liceu, revarsă isteriile legate de propria ei infertilitate, fratele mai mic traversează tumultuos o criză de maturitate, soțul sardonicei lui surorii mai mari își plimbă bădăran lipsa de compasiune și preocupare; mama lor, mereu nepotrivit îmbrăcată pentru vârsta ei. În tot acest amestec de sentimente și trăiri, Judd abia dacă are răgazul să se concentreze asupra propriilor dezastre – mariajul pe cale de disoluție și lipsa evidentă a unui viitor distinct și promițător. O face totuși, mai ales după ce viitoarea lui fostă nevastă își face apariția și anunță că este însărcinată, iar copilul nu poate fi decât al lui. Zilele de shiva trec una după alta, familia Foxman dezvăluie ani de sentimente reprimate – amărăciune, confuzie, furie și, în final, iubire unii față de ceilalți. Amestec de tristețe și umor debordant, uneori licențios, de ireverență provocată de religiozitatea impusă cu forța unor personaje fundamental atee.

RECENZIE:

Pe la începutul lui februarie, am făcut „greșeala” de a urmări filmul This is where I leave you, fără să am habar că există și un roman cu același nume. Cum am adorat comedia cu Jason Bateman și Tina Fey, nu am stat pe gânduri și în următoarea mea comandă de pe elefant.ro s-a strecurat și cartea lui Jonathan Tropper. Deși titlul și coperta ar putea lăsa impresia unui roman greoi și plictisitor, Aici ne despărțim este o comedie spumoasă și, în același timp, o dramă despre familie și felul în care ne modelează relațiile cu alte persoane.

Judd Foxman pare că trece prin cea mai nasoală perioadă a vieții sale: află (într-un mod nu tocmai plăcut) că soția îl înșală de ceva vreme cu șeful lui, iar tatăl său pierde lupta cu cancerul și ultima lui dorință este ca întreaga familie să țină shiva – șapte zile în care să fie jelit de către rudele apropiate. Săptămâna ce urmează se dovedește plină de evenimente neașteptate, asta pentru că familia lui Judd este chiar definiția din dicționar pentru „înstrăinat”.

Cum am văzut filmul înainte să citesc cartea, știam, în mare, cam la ce să mă aștept. Dar, cu toate că aveam o imagine destul de clară a persoanjelor și evenimentelor ce urmau să se desfășoare în roman, multe dintre ele s-au dovedit a fi niște surprize extrem de plăcute. Așa cum e normal, filmul nu se poate ridica niciodată la nivelul cărții, iar în cazul de față din peliculă au fost omise unele scene dramatice în favoarea umorului, lucru pe care îl înțeleg într-o oarecare măsură (de obicei, comediile vând mai multe bilete decât dramele).

Principalul atu al cărții este stilul în care a fost scrisă. Fără înflorituri, cu descrieri vii și dialoguri de-a dreptul nebune. Jonathan Tropper scrie cu o lejeritate aparte despre situații neobișnuite și reușește să le învăluie într-un strat de normalitate, astfel încât să nu te apuci să spui că un eveniment descris în carte nu este deloc veridic. Ce m-a surprins în mod deosebit a fost abilitatea autorului de a introduce câte o scenă emoționantă fără să „pregătească terenul” înainte. De câteva ori citeam și mă amuzam de replicile delicioase pe care și le aruncă personajele principale, numai ca să mă trezesc în mijlocul unei relatări sau amintiri cu un puternic impact emoțional.

Dar ce ar fi un roman bun fără niște personaje pe măsură? Familia Foxman este atât de disfuncțională și de înstrăinată, încât să-i privești interacționând înseamnă să te pregătești cu o pungă mare de popcorn și un pachet de șervețele (pentru inevitabilele lacrimi de râs). La crearea atmosferei comice ajută și faptul că fiecare dintre membrii familiei lui Judd sunt diferiți, cu preocupări diferite și aflați într-un stadiu diferit al vieții (personale și profesionale), iar în momentele când ideile și concepțiile lor despre viață se ciocnesc cap în cap ies scântei. Dacă ar fi să aleg un preferat dintre Judd, Wendy, Paul, Phillip și restul personajelor, nu ar exista un „învingător”, pentru că toată lumea, fără nicio excepție, mi-a intrat la suflet.

Am adorat fiecare pagină din Aici ne despărțim; nu i-am găsit niciun punct slab, oricât de mult am încercat; am citit-o cu zâmbetul pe buze, iar la sfârșit am rămas cu senzația că sunt nevoit să-mi iau rămas bun de la niște prieteni dragi, fiind una dintre acele cărți de care te atașezi instant și nu mai vrei să-i dai drumul. O carte pe care, imediat după ce o termini, îți vei dori să o recitești.

CU TOȚII MINȚIM, NU-I AȘA?

mincinosii

TITLU: Mincinoșii

AUTOR: E. Lockhart

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: O familie frumoasă şi distinsă.

O insulă privată.

O fată vulnerabilă şi îndrăgostită.

Un băiat curajos, plin de pasiune.

Un grup de patru prieteni, Mincinoşii, a căror prietenie se dovedeşte a fi distructivă.

O revoltă. Un accident. Un secret.

Minciună după minciună.

Dragoste adevărată.

Adevărul.

Citeşte Mincinoşii. Şi dacă te întreabă cineva cum se sfârşeşte, minte, pur şi simplu!

RECENZIE:

A trecut o săptămână de când am terminat romanul și nici acum nu-mi pot exprima cum se cuvine avalanșa de sentimente care mai de care mai puternice prin care m-a trecut Mincinoșii.

Continuarea vă așteaptă la un simplu click pe imaginea de mai jos  😀

bookblog.ro

DESTINUL E SCRIS ÎN STELE

2542

TITLU: Sub aceeași stea

AUTOR: John Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Îşi vor aminti oamenii de mine? Ce sens are viaţa mea? Ce vreau să las în urmă? Deşi un medicament miraculos i-a prelungit viaţa, Hazel Grace Lancaster, în vârstă de 16 ani, are impresia că de când se ştie a fost „în fază terminală”. Însă atunci când fermecătorul Augustus Waters, suferind şi el de aceeaşi boală cumplită, apare la întâlnirile unui grup de suport unde merge Hazel, povestea fetei va fi complet rescrisă. Spirite înrudite, împărţind acelaşi farmec şi acelaşi simţ al umorului, Hazel şi Gus încep o cursă contra cronometru în care învaţă ce înseamnă să iubeşti.

RECENZIE: 

Am auzit foarte multe lucruri bune despre această carte, dar nu m-am decis cu adevărat să o citesc decât în urmă cu 2 săptămâni, după ce internetul a explodat din cauza filmului bazat pe romanul lui John Green. Nu cred că a fost zi în care să intru pe Facebook și să nu dau măcar peste un articol, un citat din carte sau o imagine din film. Așa că, folosind o parte din economiile pentru facultate, mi-am cumpărat Sub aceeași stea (împreună cu alte 3 cărți, vin recenziile cât de curând) și am citit-o într-o zi.

Trebuie să recunosc că am fost fascinat de stilul lui John Green încă de la primele pagini. Totul era atât de simplu, și incredibil de profund în același timp, de nicăieri apăreau rânduri superb scrise, încărcate de metafore unice și, totuși, nu mi-a fost greu să le diger.

Povestea cărții cred că e cunoscută de toată lumea. Avem 2 adolescenți care se luptă cu un dușman nemilos, cancerul, și în același timp încearcă să se bucure de viață pe cât de mult posibil, fiind conștienți că orice moment ar putea fi ultimul pentru ei.

Nu mă dau în vânt după povești de dragoste, recunosc, dar cea dintre Hazel și Augustus a fost cu adevărat deosebită. Am apreciat că autorul a ales să lase relația să se dezvolte natural, frumos, fără să o repezească doar de dragul de a avea cât mai multe scene fierbinți sau săruturi pasionale, cum am observat că e tendința în majoritatea cărților YA. Dar, și există un mare „dar”, după acel prim sărut, mi s-a părut că totul a fost puțin cam grăbit. Adică, am avut parte de acele în jur de 200 de pagini în care Hazel îl cunoștea cu adevărat pe Augustus și invers și se îndrăgosteau, puțin câte puțin în fiecare zi, iar apoi a înghesuit și o scenă de dragoste imediat după acel sărut. Not cool, Green. Not cool.

Lăsând acest detaliu minor la o parte, ultima treime a cărții a fost un adevărat uragan de emoții și trăiri intense pentru că, oricât de mult ne-am fi dorit să fie altfel, cancerul nu e o boală care să ierte. Autorul ar fi putut foarte bine să încheie romanul cu un happy-end care să-i bucure cititorii, dar atunci ar fi pierdut un element important al poveștii: realismul. Pentru că, în viața reală, nu există minuni decât foarte rar, și de multe ori suntem nevoiți să înfruntăm adevărul dureros, acela că nu suntem atât de invincibili pe cât ne-ar face plăcere să credem. Ultimele pagini taie în carne vie, aruncă ulei încins peste sufletul tău și te fac să realizezi că așa e și viața, dură, nemiloasă și neiertătoare.

Aș fi adorat un final fericit pentru personaje, fiindcă îl meritau cu adevărat, și am această idee fixată în minte: dacă viața e nașpa, nu ar trebui să fie la fel și în cărți. Cred în happy-end cu tărie și iubesc când poveștile au parte de asemenea concluzii, însă nu toată lumea gândește la fel și un astfel de duș cu apă rece este oarecum bine-venit, o trezire la realitate.

Personajele principale mi s-au părut bine realizate, dar am câteva plângeri și la acest capitol. Hazel a fost departe de eroina perfectă din alte romane. Cu picioarele pe pământ, realistă și obsedată de acea carte pe care a citit-o de atâtea ori, trăsături care i-au conturat caracterul puternic. Mi-a plăcut de Hazel pentru că avea unele momente în care gândea și se comporta ca un adult, dar mai ales datorită înțelepciunii cu care privea boala și modul în care a acceptat inevitabila întâlnire cu moartea. Augustus, pe de altă parte, mi s-a părut prea perfect. Mereu avea cuvintele la el (și ce mai cuvinte, nu e de mirare că toate fetele și-l doresc pe post de iubit) și se comporta parcă ireal. Nu spun că nu l-am îndrăgit, doar că în contextul acestei povești dureros de realistă, el ieșea în evidență ca neoanele unei firme în toiul nopții. Despre celelalte personaje nu prea am ce să spun, și-au jucat rolul și cam atât. Nu au ieșit în evidență, nu au deraiat de la șablonul clasic impus (părinte, prieten), fără ele povestea nu ar prea fi avut de suferit (cel puțin asta cred eu). Totul s-a învârtit în jurul celor doi, fără prea mare atenție acordată personajelor secundare.

Deși la început priveam Sub aceeași stea cu scepticism și aveam impresia că este overrated, după ce am citit-o am ajuns la concluzia că își merită laudele primite. John Green devine, încetul cu încetul, unul din autorii mei preferați asta datorită simplității cu care învăluie temele serioase. Îi dau cărții un 9/10, asta pentru că a avut unele mici… imperfecțiuni. Ah, și să nu uit, dacă decideți să citiți cartea, să aveți pregătite câteva pachete de șervețele!