VIAȚA NU ESTE UN PARAGRAF

TITLU: Fata din tren

AUTOR: Paula Hawkins

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Rachel merge în fiecare dimineaţă cu acelaşi tren. Ştie că va aştepta la acelaşi semnal defect, timp în care va urmări ritualul de dimineaţă al unui cuplu ce locuieşte într-o casă de lângă calea ferată. I-a botezat „Jess şi Jason” şi viaţa lor i se pare perfectă. Până când într-o zi vede ceva ce o şochează. Totul se schimbă şi Rachel are şansa de a lua parte la vieţile pe care le-a observat doar de pe margine.

RECENZIE:

Nu e un secret că ador thrillerele. Fata dispărută, probabil cel mai cunoscut roman al lui Gillian Flynn, a fost cartea care mi-a deschis apetitul pentru mistere seducătoare, anchete polițiste imposibile și explorarea celor mai întunecate cotloane ale minții umane. Fata din tren mi-a făcut cu ochiul încă de la apariție, fiind catalogată de mulți drept o versiune mai alertă și mult mai creepy a Fetei dispărute. Citind descrierea (destul de sumară, ce-i drept, așa cum îi șade bine oricărui roman care vrea să se joace cu mintea ta) de pe spatele cărții de mai multe ori, mi-am închipuit, asemeni lui Rachel, zeci de scenarii diferite și tot atâtea răsturnări de situație imprevizibile. Fata din tren a fost un mister imposibil de descifrat, de la început până la sfârșit, o călătorie zdruncinătoare în mințile unor persoane cu probleme serioase: alcoolismul, minciuna și adulterul.

Acum, că am terminat cartea, pot spune că are doar trei lucruri în comun cu povestea lui Nick și Amy: ambele romane creează dependență și au tendința de a-ți acapara gândurile; cărțile sunt narate din mai multe perspective, una dintre ele fiind cea a victimei și, ușor, ușor, prin însemnările din jurnalul lui Amy și „jurnalul” lui Megan aflăm ce s-a întâmplat de fapt; iar ultimul, dar nu cel din urmă element pe care îl împart cele două opere este „fata” din titlu 😉

Fata din tren este Rachel: alcoolică, divorțată, șomeră. Doar una din cele trei voci care narează romanul, Rachel mi s-a părut unul dintre protagoniștii cei mai puțin de încredere din câți am întâlnit. Gândurile sale sunt un amestec neomogen de furie, tristețe, neajutorare și dorința de a se face utilă. Din nefericire pentru ea, ele sunt și foarte ușor influențabile de către factorii din exterior, iar acest lucru nu o ajută deloc atunci când se trezește în mijlocul anchetei și, implicit, furtunii mediatice stârnite de dispariția lui Megan. Încă de la început, Rachel mi s-a părut o persoană stranie. Călătorește zi de zi cu trenul doar pentru a păstra aparențele, pentru a-i servi prietenei sale minciuna cum că încă mai lucrează. Iar în timpul acestor călătorii, Rachel trece pe lângă niște case, dintre care una este chiar fosta ei locuință. Doar că nu aceasta îi captează imaginația, ci una aflată puțin mai jos pe stradă, unde un cuplu aparent perfect își vede de viața aparent perfectă. Rachel îi numește Jess și Jason și, de fiecare dată când îi vede, nu se poate abține și își închipuie diverse chestii despre ei. Asta până când, într-o zi ca oricare alta, observă o schimbare care o zdruncină din temelii.

După cum spuneam, Rachel e genul acela de personaj în care nu poți avea încredere oricât de mult ți-ai dori. Episoadele ei de beție sunt la fel de dese precum ciupercile apărute după o ploaie de vară și, din păcate, vin la pachet cu pierderi de memorie. Întâmplarea face ca Rachel să fie martoră la cele întâmplate în seara dispariției lui Megan, dar din cauza stării sale nu a reținut nimic și, simțind din plin efectele neplăcute ale remușcărilor, încearcă să pună cap la cap piesele alunecoase ale unui puzzle imposibil și să rezolve misterul acelei nopți fatidice. Gândurile lui Rachel sunt bolnave, tulburătoare, dătătoare de fiori, dar tocmai datorită acestor defecte am adorat-o. Nu e perfectă și de cele mai multe ori se rușinează din această cauză, încearcă să-și facă ordine în viață și nu reușește, suferă pentru că a fost trădată… ca orice om normal.

Megan și Anna, celelalte naratoare ale cărții, nu ies în evidență chiar atât de mult ca Rachel, dar asta nu înseamnă că poveștile lor sunt mai prejos. Megan este o femeie aparent normală, dar pe care o traumă din trecut a marcat-o profund și nici până în ziua dispariției sale nu și-a putut reveni. Anna, nevasta fostului soț al lui Rachel, are grave probleme cu încrederea și, din cauza suspiciunilor, ajunge să cedeze patimilor alcoolului și devine, treptat, o copie fidelă a femeii pe care o urăște din tot sufletul: își pierde zilele căutând indicii despre presupusa infidelitate a soțului său, își îneacă amarul în băutură și ajunge chiar să gândească precum Rachel.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut la Fata din tren a fost că vocile celor trei protagoniste au fost destul de asemănătoare. Capitolele își păstrează aceeași formă de jurnal indiferent că narează Rachel, Megan sau Anna. Poate ar fi fost o idee mai buna ca doar părțile scrise din perspectiva lui Rachel să fi fost scrise astfel, ca un soi de „jurnal al beției” sau ceva de genul; cu siguranță ar fi adăugat un strop de autenticitate și ar fi sporit farmecul macabru al romanului. Dar asta e doar o nemulțumire personală și nu știrbește aproape deloc din farmecul romanului.

Fata din tren este un thriller psihologic incredibil, care te ține lipit de paginile sale până la sfârșit când, așa cum îi stă bine orăcărei cărți de genul acesta, te lovește în moalele capului și te lasă fără cuvinte. Stilul de scriere mi-a reamintit puțin de cel al lui Flynn: rece, dur, distant, perfect. Un roman excepțional, ale cărui personaje sunt fascinant de bolnave în gândire, Fata din tren te va face să privești cu alți ochi oamenii pe care crezi că îi cunoști.

Mulțumesc editurii Trei pentru acest roman excepțional!

GILLIAN FLYNN ȘI FINALUL PERFECT

TITLU: Obiecte ascuțite

AUTOR: Gillian Flynn

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: După o scurtă internare la un spital de psihiatrie, jurnalista de investigaţii Camille Preaker se confruntă cu o sarcină dificilă: trebuie să se întoarcă în orăşelul unde a copilărit pentru a investiga moartea a două fete. Camille n-a mai vorbit de mult cu mama ei nevrotică şi ipohondră şi cu sora vitregă, pe care aproape că nici n-o cunoaşte: o puberă atrăgătoare, cu o putere ciudată asupra localnicilor. Instalată în fosta ei cameră din vechea casă a familiei, Camille îşi dă seama că se identifică prea mult cu victimele. Bântuită de propriii demoni, trebuie să dezlege puzzle-ul psihologic al trecutului, dacă vrea să afle adevărul şi să supravieţuiască reîntoarcerii acasă.

RECENZIE:

Singura problemă pe care am avut-o cu Fata dispărută și Locuri întunecate, celelalte cărți scrise de Gillian Flynn, a fost că și-au pierdut puțin farmec spre sfârșit. Concluziile ambelor romane mi s-au părut nesatisfăcătoare, dar nu au reușit să știrbească (prea mult) din adorația mea pentru Flynn, pe care încă o consider una dintre cele mai bune autoare de thrillere din toate timpurile.

Când am aflat că Obiecte ascuțite, romanul ei de debut, urmează să apară la editura Trei, am fost în culmea entuziasmului. Ediția inițială, cea de la Tritonic, nu se mai găsește pe nicăieri, iar să o citesc în format electronic nici nu se punea problema; voiam să am toate cărțile ei în bibliotecă. Odată cu acel val de entuziasm, însă, am fost „lovit” și de o curiozitate: va reuși Flynn să scrie o carte cu un final perfect? Răspunsul este… Eh, trebuie să citiți recenzia ca să aflați 😉

Camille Preaker, jurnalistă la un ziar nu tocmai cunoscut din Chicago, este obligată să se întoarcă în orașul natal pentru a investiga dispariția suspectă a unei fetițe, eveniment ce are loc la puțin timp după ce o altă fată a fost găsită moartă. După ce a stat departe de Wind Gap ani la rândul, Camille se vede nevoită să-și înfrunte demonii și să încerce să îngroape amintirile dureroase care amenință să o tragă tot mai mult înspre nebunie.

Nu exagerez când spun că am citit această carte ca în transă. Parcă am fost hipnotizat pe tot parcursul lecturii și am sorbit fiecare pagină, paragraf, propoziție, cuvânt și literă cu o foame cum rar am mai simțit. Am fost fascinat de personaje și de secretele lor bolnave, am încercat să rezolv misterul înaintea lui Camille și, cu toate că am bănuit cam de la jumătate cine era vinovatul, dezvăluirile de la final m-au făcut să exclam „fuck! fuck! FUCK!”. Cred că dejam m-am dat de gol și nu mai e niciun secret că am adorat Obiecte ascuțite și că, în momentul de față, se află în competiție cu Fata dispărută pentru titlul de „cartea mea preferată scrisă de Gillian Flynn”. Da, e atât de bună!

Personajele… Geniale. Fascinant de bolnave, fiecare ascunzând o droaie de secrete care mai de care mai întunecate, sunt un deliciu de urmărit cum evoluează (sau involuează). Atenția pe care autoarea o acordă conturării fiecărui detaliu al personalității acestora este de lăudat. Prin mici detalii atent strecurate în text, Flynn reușește să se joace cu mintea ta și să transforme personaje pe care nu le-ai fi bănuit în veci în prim suspecți. Mi se pare uimitor cum unii autori reușesc să facă asta.

Camille Preaker, protagonista și naratoarea romanului, m-a captivat încetul cu încetul. Încă de la fraza care deschide Obiecte ascuțite am simțit că am de-a face cu un personaj diferit. Rece și distantă, destul de antipatică, mereu cu ochii în patru și văzând doar partea goală a paharului, Camille pare, la prima vedere, o alegere destul de îndrăzneață pentru rolul de protagonist al unui roman. Totuși, în ciuda acestor „neajunsuri”, mi s-a părut că Flynn a luat decizia perfectă, reușind să dea naștere unui personaj complex și complet. Niciun moment nu am bănuit ce mistere întunecate ascunde mintea sa. Moartea surorii ei mai mici, Marian, a rănit-o profund, iar Camille și înecat durerea în automutilare. Zi de zi își scrijelea pe trup diverse cuvinte, însemne care acum, după întoarcerea ei în Wind Gap, încep să o bântuie și să dezvăluie laturi ascunse ale personalității sale.

Apoi ar mai fi Amma, sora vitregă a lui Camille, și unul dintre cei mai creepy și messed up copii peste care am dat în toate cărțile citite. Niciodată nu am știu la ce să mă aștept de la Amma, stările ei fluctuând în permanență între nebunie curată și calm deplin, ea fiind unul dintre motivele pentru care am citit romanul cu sufletul la gură.

Dezvăluirile de la final m-au zguduit din temelii, chiar dacă am bănuit, într-un fel, cine se ascundea în spatele crimelor din Wind Gap. Și, ca să răspund întrebării de la începutul recenziei, DA, Gillian Flynn a nimerit-o de data aceasta, iar finalul cărții mi s-a părut P-E-R-F-E-C-T.

Un thriller de excepție, ale cărui personaje memorabile îți vor bântui visele multă vreme după ce vei fi închis cartea, Obiecte ascuțite este lectură obligatorie pentru toți pasionații de thrillere. Din câte am înțeles, un serial bazat pe romanul de debut al lui Gillian Flynn urmează să apară, dar nu se știu prea multe detalii despre el. În orce caz, o să fie un adevărat festin.

Mulțumesc editurii Trei pentru acest roman incredibil!

GÂNDURI NEGRE

TITLU: Locuri întunecate

AUTOR: Gillian Flynn

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Libby Day avea şapte ani când mama şi surorile ei au fost ucise în „Sacrificiul Satanic” din Kinnakee, Kansas. Ea a scăpat şi a depus mărturie că Ben, fratele său mai mare, a comis crimele. Douăzeci şi cinci de ani mai târziu, Club Omor — o societate secretă pasionată de crime celebre — o contactează pe Libby şi o presează să le ofere detalii despre acea noapte sângeroasă, pledând pentru nevinovăţia lui Ben. Libby se implică în investigaţie, dar pe măsură ce aceasta o poartă din cluburile sordide de striptease din Missouri până în oraşele turistice abandonate din Oklahoma, adevărul inimaginabil iese la iveală. Ajunge, aşadar, în punctul de unde a pornit: fugind din calea unui ucigaş.

RECENZIE:

Am făcut cunoștință cu Gillian Flynn la sfârșitul anului trecut prin intermediul unei anumite Fete dispărute. Nu exagerez când spun că din „vina” ei m-am îndrăgostit de genul thriller, așa că se înțelege de ce am fost cum nu se poate mai entuziasmat să citesc și cealaltă carte a sa publicată la noi, Locuri întunecate. Deși nu s-a ridicat la nivelul încurcatei povești de-a șoarecele și pisica dintre Nick și Amy, istoria familiei Day a menținut acea senzație presantă de „trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat” pe care am avut-o și când am citit Fata dispărută.

Totul începe cu o crimă și cu mărturia lui Libby care îl va arunca pe fratele său, Ben, în spatele gratiilor pentru tot restul vieții. Fiind convinsă că Ben a fost autorul masacrului de la ferma familiei și că el le-a ucis pe mama și cele două surori ale sale, Libby, fiind doar o fetiță de șapte ani, a jucat după cum i-au cântat adulții și, astfel, l-a osândit pe propriul său frate la o viață în pușcărie. Dar, după 25 de ani, se trezește față în față cu o serie de dovezi care susțin nevinovăția lui Ben și îi dau viața peste cap, așa că Libby se decide să ia situația în propriile-i mâini și pornește într-o anchetă la sfârșitul căreia speră că va desluși misterul din spatele nopții care i-a distrus viața.

Stilul lui Gillian Flynn creează dependență, iar asta nu e o exagerare. Poate că unii ar considera scriitura oarecum seacă, dar pe mine m-au impresionat descrierile viscerale, extrem de elaborate ale unor evenimente tragice, șocante sau pur și simplu tulburătoare. Fiecare pagină parcursă are darul de a stârni și mai mult interesul, de a te face să-ți dorești cu și mai multă ardoare să citești în continuare și, uite așa, te trezești la jumătatea cărții fără să știi. Capitolele sunt scurte, încărcate de mister și suspans, iar alternarea continuă între cele 3 perspective (întâmplările din prezent le vedem prin ochii lui Libby, iar trecutul ne dezvăluie mici fărâme de adevăr prin intermediul lui Ben și Patty, mama sa) contribuie la viteza (a se citi „foamea”) cu care se citește cartea.

Personajele sunt construite exemplar, așa cum era de așteptat. Nick și Amy rămân, până în ziua de azi, unul dintre cele mai fascinante cupluri peste care am dat, din fericire, doar în cărți/filme (sper să nu apuc ziua în care să fac cunoștință cu omologii lor în carne și oase). Libby, Ben și Patty urmează același tipar de personaje complexe, cu temeri, incertitudini și gânduri întunecate, care îi bântuie pe fiecare în parte și fac din viețile lor un calvar. Pe Libby o răscolesc numeroasele remușcări pe care le are vizavi de vechea sa mărturie în legătură cu Ben. După ce unele dovezi srânse de membrii sumbrului Club Omor par să încline balanța astfel încât să fie în favoarea nevinovăției fratelui său, Libby încearcă din răsputeri să o dovedească, pentru a-și spăla din păcatele comise fără voia ei. Ben, după 25 de ani în închisoare, pare oarecum resemnat cu sentința lui și încearcă să-și convingă sora să renunțe la ancheta pe cont propriu pe care o întreprinde, doar că nu o face din cauză că se simte vinovat, ci pentru că ascunde un secret, un detaliu crucial în rezolvarea misterului din noaptea de 2 spre 3 ianuarie 1985.

Singurul lucru dezamăgitor la carte a fost, după părerea mea, a fost „marea dezvăluire” de la final. Nu știu de ce, dar m-am așteptat la ceva mult mai… spectaculos. Felul în care autoarea a rezolvat misterul, deși a avut logică și nu a lăsat niciun lucru neclarificat, mi s-a părut destul de nesatisfăcător. Comparativ cu încheierea Fetei dispărute, nu a fost atât de enervant și lipsit de sens, dar parcă a murdărit puțin imaginea perfectă a cărții.

Dacă sunteți în căutarea unei cărți care să vă țină cu sufletul la gură de la început și până la sfârșit, cu personaje complexe și un mister bine gândit, care o să vă facă să treceți prin milioane de ipoteze în legătură cu adevăratul făptaș, Locuri întunecate e lectura pe care o căutați.

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman captivant!

CE SE ASCUNDE ÎN SPATELE UNUI MARIAJ PERFECT?

TITLU: Fata dispărută

AUTOR: Gillian Flynn

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Cine eşti? Cum am ajuns aici? Sunt întrebări care îl frământă pe Nick în ziua când sărbătoreşte cinci ani de căsnicie. Şi tocmai acum, soţia sa dispare pe neaşteptate. Primul suspect este Nick. Deşi îşi susţine nevinovăţia, dovezile împotriva lui nu încetează să apară. Sub presiunea mass-mediei, face paradă de cinism şi de minciuni. Iar jurnalul lui Amy, descoperit de poliţie, dezvăluie că mariajul lor era departe de a fi perfect. Este Nick un ucigaş? Adevărul îţi dă fiori: este mai întunecat decât ţi-ai fi imaginat.

RECENZIE:

Mărturisesc: niciodată nu m-au atras thrillerele. Acum câțiva ani am citit un astfel de roman și țin minte că nu m-a impresionat chiar atât de mult. Așa că, atunci când am câștigat romanul lui Gillian Flynn la un concurs organizat pe pagina Young Fiction Connection, s-a ivit o nouă ocazie de a-i acorda acestui gen dătător de fiori o altă și, posibilă, ultimă șansă.

La început, dimensiunile considerabile ale volumului mi s-au părut de-a dreptul intimidante și, înarmat cu răbdare și un chef nebun de a descoperi misterul din spatele paginilor, am început să citesc. Și nu m-am oprit decât după ce am trecut de primul sfert al cărții, chiar dacă eram foarte obosit după o zi încărcată și îmi doream să mă odihnesc cât mai repede. Fata dispărută m-a prins în plasa ei încă de la primele pagini, datorită poveștii uimitoare și a stilului aproape hipnotic al autoarei. Cu greu m-am putut elibera de farmecul cărții, iar în momentele în care nu citeam mă trezeam gândindu-mă, involuntar, la ce avea să se întâmple în continuare.

Totul începe când soția lui Nick dispare, iar toate semnele îl indică pe el ca fiind ucigașul. Amy pare a fi exact acel tip de femeie invidiată de toată lumea, fie pentru fizicul ei perfect, fie pentru viața idilică pe care o are alături de soțul său. Doar că, în spatele măștilor celor doi, se ascund mai multe secrete întunecate ce abia așteaptă să iasă la iveală. În cursa pentru a-și demonstra nevinovăția, Nick descoperă o latură a soției sale despre care nu avea habar înainte…

Ingenios scris, hipnotizant chiar, capitolele alternând între perspectivele celor doi soți pentru a oferi o imagine cât mai amplă a tabloului, cu întorsături de situație aproape la fiecare pagină, Fata dispărută a reușit să mă facă să mă implic în poveste așa cum nicio altă carte nu a putut înaintea sa. Oh, și s-a jucat cu mintea mea în asemenea hal încât de foarte multe ori a trebuit să mă lupt cu impulsul de a trânti cartea de toți pereți, de a o rupe în mii de bucățele sau de a-i da foc. Totul din cauza unui personaj, pe care l-am detestat cu atâta ardoare încât mi se făcea greață de fiecare dată când numele personajului apărea tipărit pe hârtie (cine să fie, cine să fie?).

Trebuie să recunosc că am avut sentimente amestecate pentru Nick, unul dintre personajele principale. Atitudinea lui lasă de foarte multe ori loc de întrebări, gesturile sale au mai mereu câte o însemnătate ascunsă și chiar e imposibil să nu-l bănuiești, la rândul tău, că a făcut ceva. Mai ales că jurnalul lui Amy îi contrazice de cele mai multe ori faptele și gândurile. Mi-a plăcut de el la început, am crezut cu tărie în nevinovăția lui, după care, pe măsură ce apăreau tot mai multe dovezi împotriva sa, am început să-i contest veridicitatea vorbelor. La un moment dat, am ajuns să-l disprețuiesc, pentru că reflecta exact ceea ce urăsc cel mai mult la o persoană (nu o să le înșir aici, pentru că nu-mi doresc să stric surprizele pe care volumul le rezervă cititorilor). Și-a mai revenit spre sfârșit, dar tot n-am reușit să trec cu vederea peste greșelile comise pe parcursul evenimentelor.

Dacă tot am menționat sfârșitul, trebuie să vă spun acesta mi s-a părut cel mai slab punct al cărții. Aș fi preferat o abordare ceva mai… dramatică din partea autoarei. Finalul conturat de aceasta mi s-a părut oarecum nepotrivit și m-a deranjat poate mai mult decât ar fi fost necesar, mai ales că avea o grămadă de variante din care să aleagă.

Fata dispărută este exemplul perfect de carte despre care nu poți vorbi fără teama de a nu da, accidental, un spoiler. Mi se pare că orice mic detaliu e crucial pentru imaginea de ansamblu, așa că mi-e teamă să spun mai multe. Una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul acesta, Fata dispărută nu trebuie să lipsească de pe lista celor care adoră un thriller bun, dar și a cititorilor care își doresc să-și diversifice „paleta” de lecturi, fiind perfectă pentru începători în ale genului (așa cum am fost și eu). Ca un verdict final, o să las părerea celor de la Financial Times, care mi se pare că se potrivește mănușă cu gândurile mele după ce am terminat romanul:

„Citeşte-l şi rămâi celibatar”

Mulțumesc Editurii Trei pentru șansa de a citi acest volum absolut năucitor.

RATING: 10/10