CAMERA SECRETELOR A FOST DESCHISĂ – recenzie HARRY POTTER ȘI CAMERA SECRETELOR, de J.K. Rowling

harry-potter-si-camera-secretelor

TITLU: Harry Potter și Camera Secretelor (Harry Potter #2)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Harry Potter are o vară plină: petrece o zi de naștere groaznică, primește avertizări sinistre de la un elf de casă pe nume Dobby și fuge de la familia Dursley cu mașina zburătoare a prietenului său Ron. La Hogwarts începe un nou an școlar, iar Harry aude niște șoapte ciudate pe coridoarele goale. Apoi au loc mai multe atacuri misterioase – previziunile sumbre ale lui Dobby par să se adeverească…

RECENZIE:

Ieri seară am realizat o coincidență destul de amuzantă: am terminat de recitit al doilea volum din serie fix în ziua când începe noul an școlar la Hogwarts! Dar să ne întoarcem la oile noastre 😀 Harry Potter și Camera Secretelor a fost pentru foarte multă vreme preferata mea dintre poveștile cu micul vrăjitor, apoi am citit Ordinul Phoenix și a căzut pe locul secund, numai pentru a se mulțumi cu bronzul odată cu apariția Talismanelor morții.

Harry, Ron și Hermione se întorc pentru un nou an plin de provocări și magie la Hogwarts. Întâlniri neașteptate cu elfi de casă, meciuri periculoase de Quidditch, mesaje misterioase scrise cu sânge pe pereții școlii, atacuri ale unei creaturi necunoscute care își lasă victimele stană de piatră, un nou profesor nu-tocmai-calificat de tehnici de apărare împotriva magiei negre… Acestea sunt doar o parte din aventurile prin care vor trece cei trei prieteni încercând să descopere ce se ascunde în spatele misterioasei Camere a Secretelor.

Harry Potter Camera Secretelor este, probabil, cea mai puțin apreciată carte din serie și zău că nu înțeleg de ce. Am intrat pe Goodreads și am citit niște recenzii, în special cele care începeau cu „I love the Harry Potter series, but this is my least favorite” și am dat peste niște motive… hai să le spunem neașteptat de tâmpite. De exemplu, cineva se plângea că Lockhart e o pramatie (Ummm, cred că asta a și fost intenția lui Rowling, lucru destul de evident în special către sfârșitul cărții, dar cine sunt eu să spun asta?) sau că petrecerea de Ziua Morții a lui Nick a fost prea înfricoșătoare (La ce te așteptai frate? Până la urmă vorbim despre o petrecere organizată de o fantomă pentru alte fantome. Ce, voiai unicorni pufoși care să râgâie curcubeie și zâne în rochițe creponate care să împrăștie peste tot praf sclipicios? Zău așa…), că nu-i plac șerpii și nici păianjenii și altele la fel de valide. Ugh! Pentru mine, Camera Secretelor e aproape perfectă. Dezvoltă lumea vrăjitorilor într-o manieră unică și neașteptată, fără să recicleze formula folosită în primul volum, ne oferă detalii prețioase legate de trecutul câtorva personaje importante și introduce o nouă suită de jucători care vor avea multă, multă treabă în următoarele cărți.

Poate că o să sune ciudat și, credeți-mă, nici mie nu îmi vine să cred că spun asta, dar Harry nu mi-a lăsat o impresie tocmai bună de această dată. Da, în mare a rămas același băiețel simplu, care se minunează la fiecare pas nou pe care-l face în lumea vrăjitorilor, cu suflet mare și curaj berechet, însă de câteva ori am putut vedea cum deasupra sa plutește un nor întunecat. Au existat unele momente când atitudinea lui m-a deranjat puțin, faptul că ținea secrete importante față de prietenii săi cei mai buni și chiar față de Dumbledore mi s-a părut o mișcare nu tocmai inteligentă din partea lui, majoritatea replicilor sale au părut ușor agresive, de parcă era nervos tot timpul pe ceva și nu mai știa cum să-și reverse nervii pe cei din jur… Nu știu de ce, dar înainte nu am observat aceste mici detalii, dar de această dată am fost atent și le-am „prins” – totuși, am impresia că nu au fost întâmplătoare și că Rowling a început de pe-acum să pună bazele fundației pentru acel Harry ceva mai dark pe care-l vom întâlni în Ordinul Phoenix. Ron și Hermione, din nou, au fost absolut minunați. Mi-a plăcut la nebunie să văd că relația dintre cei doi a evoluat puțin și că sunt mult mai prietenoși unul față de celălalt, dar în același timp m-am bucurat că micile șicane și replicile acide (venite în special din partea lui Ron și mai ales atunci când era adusă în discuție școala și un anumit profesor) nu au dispărut din peisaj.

Din nou, Rowling strălucește prin prisma personajelor secundare. Dumbledore, McGonagall, Snape, Hagrid, Fred și George, Neville, Malfoy și gașca lui insuportabilă au fiecare parte de momente absolut minunate, care cu siguranță vă va face să-i iubiți/urâți și mai mult, dar noile adiții ale universului HP fură spectacolul. Vorbesc, bineînțeles, despre Dobby (unul dintre personajele mele preferate din întreaga serie, adorabil în încercările lui de a-i „salva” viața lui Harry), domnul și doamna Wasley (absolut încântători, chiar și în momentele în care îl muștruluiesc pe Ron), Lucius Malfoy (delicios de malefic) și ultimul, dar nu cel din urmă, Gilderoy Lockhart (excentric, enervant, exagerat și fabulos de narcisist).

Mă simt puțin obligat să-mi dau verdictul vizavi de noua traducere, fiindcă știu că acest aspect îi interesează cel mai mult pe fanii care au crescut cu seria (cum sunt și eu, de altfel). Pe scurt: e foarte bună. Cel mai mult m-am temut că, având alt traducător față de Piatra filosofală, o să existe un moment în care cele două „abordări”, ca să le spun așa, se vor bate cap în cap. Din fericire nu a fost cazul. Tatiana Dragomir îi calcă foarte atent pe urme lui Florin Bican și ne oferă o traducere în ton cu prima, la fel de magică și de poznașă pe alocuri (mi-a plăcut la nebunie alegerea denumirii pentru vechiul „polen zvrrr”: „pudră flu flu”!), fără să piardă din vedere elementele mai întunecate, mai mature pe care Camera Secretelor le aduce în poveste.

Noua ediție a Camerei Secretelor mi-a reamintit de ce ador universul creat de J.K. Rowling și abia aștept să redescopăr cum vor continua aventurile lui Harry, Ron și Hermione în cel de-al treilea an petrecut la Școala pentru Vrăjitoare și Vrăjitori Hogwarts. Sunt mai mult decât pregătit să fac din nou cunoștință cu Prizonierul din Azkaban!

Mulțumesc grupului editorial Art pentru ocazia de a revizita una dintre cărțile mele preferate din serie!

RATING

ISTORIA SE REPETĂ

harry_potter_camera_secretelor

TITLU: Harry Potter și camera secretelor (Harry Potter #2)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Egmont

DESCRIERE: Harry Potter este al doilea an la Hogwarts, Școala de Magie, Farmece și Vrăjitorii. Habar nu are că și anul acesta va fi la fel de plin de evenimente neașteptate… „Cel de-al doilea roman a lui Joanne Rowling este la fel de amuzant, înspăimântător și neașteptat, ca și primul.”

RECENZIE:

Harry Potter și camera secretelor a fost prima carte pentru care m-am trezit dis de dimineață într-o vacanță doar ca să o termin. Pentru multă vreme a fost cartea mea preferată, asta pentru că reușește să-și întreacă predecesorul prin și mai multă acțiune, doze mai mari de suspans și umorul caracteristic școlii Hogwarts.

Dacă primul volum a fost o indroducere uimitoare în lumea magică imaginată de Rowling, Camera secretelor surprinde prin felul în care povestea se complică și apar unele elemente extrem de importante pentru restul seriei.

Harry Potter și camera secretelor începe cu cea de-a douăsprezecea aniversare a lui Harry, aniversare ignorată de unchii săi din cauza unei întâlniri foarte importante (nu că i-ar fi acordat o prea mare importanță în alte situații). Harry primește niște avertismente cel puțin ciudate din partea lui Dobby, un spiriduș de casă (și personajul meu preferat din serie), care îl imploră să nu se întoarcă la Hogwarts. O serie de evenimente neobișnute au loc, vina cade asupra micului vrăjitor, iar lui Harry i se interzice să meargă la școală. Este salvat în ultima clipă de Ron și frații lui, iar împreună își petrec restul vacanței acasă la familia Weasley. Al doilea an la Hogwarts se dovedește la fel de magic și neprevăzut ca și primul, doar că pericolul este mai palpabil și nici chiar personajele principale nu sunt în siguranță. După ce pe un perete apare mesajul „Camera secretelor a fost deschisă! Dușmani ai moștenitorului, feriți-vă!”, unii elevi ai școlii sunt ținte sigure ale creaturii care bântuie pe coridoarele luminate de torțe ale Hogwarts-ului, iar Harry este învinuit pentru toate.

Nu am iubit cartea asta de la început, a durat ceva până am fost în stare să diger toate lucrurile care se întâplau și la sfârșit am întors ultima pagină cu un zâmbet enorm pe chip și mulțumit de mine că am reușit să mai citesc o carte (aveam 11 sau 12 ani pe atunci, așa că până și o carte de 200 de pagini mi se părea o realizare incredibilă). Despre acțiune spun doar că e uimitoare, iar felul în care Rowling leagă piesele între ele la sfârșit astfel încât să creeze o imagine completă, dar în același timp fragmentată, din care simți că lipsește ceva, merită toate laudele.

Ca de obicei, personajele sunt o plăcere de urmărit. Curajul nebun al lui Harry amestecat cu inteligența lui Hermione și comportamenul ușor naiv și glumeț al lui Ron sunt atracțiile seriei, dar în acest volum și-a făcut apariția cineva special, care a furat spectacolul. Dobby, spiridușul de casă, este și în ziua de azi personajul meu preferat din serie, daorită firii sale generoase, amuzante și a modului în care, deși mai mult i-a îngreunat viața, l-a ajutat pe Harry și a vrut să-l știe în siguranță. Exact ca un părinte iubitor.

Singurul mare defect pe care i l-am găsit cărții este faptul că are prea puține pagini. Cred că aș fi putut citi încă un volum numai despre Lockhart și născocirile sale, fără să mă plictisesc. Foarte important în contextul seriei, deși am impresia că multă lume tinde să-l ignore, al doilea roman al serei Harry Potter primește din partea mea un 9/10.