ÎNTR-O VIZUINĂ ÎN PĂMÂNT TRĂIA ODATĂ UN HOBBIT…

hobbitul

TITLU: Hobbitul

AUTOR: J.R.R. Tolkien

PUBLICAT DE: Editura Rao

DESCRIERE: Aceasta este povestea despre cum un Baggins a avut o aventură şi s-a trezit că face şi zice lucruri cu totul şi cu totul neaşteptate…  Bilbo Baggins este un hobbit care se bucură de o viaţă confortabilă, lipsită de mari ambiţii şi care arareori face drumuri mai lungi decât cele până în cămara lui. Viaţa lui calmă este deranjată de apariţia vrăjitorului Gandalf şi a treisprezece gnomi. Aceştia vor să-l ia cu ei într-o aventură „într-acolo şi din nou înapoi”, căci au un plan cum să fure comoara lui Smaug, un dragon uriaş şi extrem de periculos…  Preludiu la trilogia Stăpânul Inelelor, Hobbitul s-a vândut în milioane de exemplare de la publicarea sa în 1937, devenind una dintre cele mai îndrăgite şi iubite cărţi ale secolului XX.

RECENZIE:

Hobbitul este una dintre acele povești fără vârstă, de care se pot bucura atât copiii, cât și adulții. Lumea extraordinar de complexă imaginată de Tolkien are, cu siguranță, un farmec al ei care va face deliciul generațiilor viitoare și va menține viu interesul pentru literatura fantasy de calitate. Mulțumesc librăriei online Libris pentru acest roman cu adevărat deosebit.

Cred că toată lumea e familiarizată cu povestea lui Bilbo Baggins, mai ales că trilogia de filme inspirată din mititelul roman al lui Tolkien doar ce s-a terminat la finalul anului trecut. La începutul cărții, îl întâlnim pe Bilbo: un hobbit comod, pentru care micul dejun se ia de două ori pe zi, iar din vocabular îi lipsesc termeni precum „peripeție” sau „nechibzuință”. Totul se va schimba odată cu apariția vrăjitorului Gandalf și a 13 gnomi care îi propun lui Bilbo să se înhame la o aventură ce-i va da viața peste cap.

Mărturisesc că trilogia Stăpânul Inelelor mă așteaptă să o citesc de… 5 ani. Am încercat să parcurg primul volum de 3 ori până acum și de fiecare dată mă poticneam undeva pe la jumătate. Poate că de vină e faptul că, până să-mi iau cărțile, am văzut fiecare film al trilogiei inspirate din ele de cel puțin 4 ori și aveam o imagine mai mult decât clară asupra poveștii. Dar, în aceeași măsură, a fost vinovat și stilul autorului, pentru că de nenumărate ori se insita pe anumite detalii pe care le consideram inutile și, inevitabil, sfârșea prim a mă plictisi enorm. M-am gândit că, după o pauză de 3 ani în care nu am mai încercat să revin asupra scrierilor lui, a venit momentul să-i mai acord o șansă lui Tolkien.

Hobbitul mi s-a părut un amestec destul de neomogen, o adunătură de secvențe memorabile și simpatice și unele mai puțin reușite, aproape plictisitoare. Primul capitol al cărții l-am citit cu zâmbetul pe buze și o minunată stare de bună dispoziție, la fel s-a întâmplat și cu momentele în care Bilbo a interacționat cu Gollum (personajul meu preferat din carte și din filmele LOTR) și Smaug, dragonul. Hobbitul titular, Domnul Bilbo Baggins, mi s-a părut cel mai bine conturat personaj al cărții, iar dezvoltarea lui de-a lungul romanului este mai mult decât vizibilă; Bilbo de la sfârșitul Hobbitului nu e același Bilbo de la început.

Așa cum am spus și în introducere, lumea născocită de Tolkien este incredibil de complexă, iar acest lucru se vede chiar și într-un roman scurt cum este Hobbitul (cu toate că strălucește cu adevărat abia în Stăpânul Inelelor). Atenția pe care autorul o acordă fiecărui detaliu, cum ar fi cântece specifice fiecărui popor (gnomi, hobbiți sau elfi) sau povești și legende autentice, este pur și simplu excepțională. Cu toate că de multe ori tinde spre extrema… negativă și (cel puțin așa a fost în cazul meu) să plictisească, acest lucru nu știrbește din meritele și laudele pe care Tolkien le merită. Am apreciat, de asemenea, modul în care naratorul interacționează mai mereu cu cititorul. După ce am terminat de citit romanul și m-am documentat puțin în legăură cu el, am aflat că Tolkien l-a scris ca pe o poveste pe care să le-o citească seara copiilor săi, iar acest lucru se simte din plin în fiecare cuvințel al poveștii.

Ce nu mi-a plăcut a fost senzația că acțiunea a fost grăbită și episodică, dar poate că am rămas cu impresia asta după cele 3 filme de mai mult de 2 ore fiecare, inspirate din Hobbitul. Gnomii nu au avut parte de portrete suficient de detaliate astfel încât să pară 13 personaje distincte, iar din această cauză nu m-am putut atașa de ei chiar deloc și nu mi-a păsat dacă vor reuși în misiunea lor sau nu. Filmele s-au descurcat mult mai bine la acest capitol, înzestrând fiecare gnom cu propria-i personalitate. Un alt aspect pe care nu l-am apreciat au fost disparițiile constante ale lui Gandalf, doar pentru a reapărea taman când prietenii lui se aflau în încurcătură și a-i salva.

Cu bune, cu rele, Hobbitul mi se pare genul acela de carte numai bună de citit înainte de culcare, alături de membrii mai mici ai familiei sau în compania unui ceai fierbinte. Cu siguranță o să vă bine dispună.

Mulțumesc librărieri online Libris pentru roman! Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit!

Reclame

ACELEAȘI MĂRII, CU ALTE PĂLĂRII

orase-de-hartie

TITLU: Orașe de hârtie

AUTOR: John Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Lumea se răstoarnă cu doar câteva săptămâni înainte de terminarea liceului: Margo reapare în viaţa lui Quentin. În toiul nopţii, îmbrăcată în costum de ninja, gata pentru o nouă aventură. Extravagantă, frumoasă, imprevizibilă şi independentă, Margo l-a fascinat dintotdeauna pe Quentin. Îndrăgostit iremediabil de ea, o urmează orbeşte, încântat să ia parte la planurile jucăuşe şi vindicative ale ingenioasei Margo. Numai că fata dispare iar. De data aceasta definitiv. Margo, fata visurilor care a fost întotdeauna o enigmă, acum devine un mister. Pentru Quentin. Care nu mai găseşte nimic altceva decât indicii… lăsate de ea pentru el. De aceea, decide să le urmeze.

RECENZIE:

Țin minte cât de entuziasmat eram, în urmă cu doar câteva luni, să citesc toate cărțile scrise de John Green. De vină au fost Sub aceeași stea și Căutând-o pe Alaska, cărțile mele preferate de la autorul atât de îndrăgit de adolescenții din toată lumea. Mi s-a părut că stilul lui e suficient de simplu și direct cât să fie atrăgător chiar și pentru cei mai încăpățânați „non-cititori”, mereu reușea să-mi smulgă un zâmbet sau un suspin printr-o replică amuzantă ori tristă, dar inteligent plasată și, mai presus de toate, personajele sale au părut reale.

Puțin din acel entuziasm s-a mai risipit după ce am citit De 19 ori Katherine, deoarece am avut impresia că personajele din Alaska au „migrat” într-un alt context, și-au schimbat identitățile și au pornit într-o nouă călătorie, dar urmând aceleași poteci presărate cu firimituri de băieți inteligenți și neînțeleși, cu pasiuni ciudate, prieteni atât de exagerați în ale lor încercări de a fi amuzanți încât deveneau enervanți și, bineînțeles, fata misterioasă și incredibilă care joacă rolul principal în filmul vieții protagonistului.

Quentin este elev în ultimul an la liceu și se gândește ce o să facă mai departe cu viața sa. Liniștea îi este tulburată într-o noapte când, pe neașteptate, vecina lui îi face o vizită la fereastră și îi propune o aventură cum nu a mai trăit până atunci. Bineînțeles că el acceptă, mai mult pentru că Margo Roth Spiegleman nu este o vecină obișnuită, ci regina școlii, prietena din copilărie a eroului (prietenie care, suprinzător sau nu, s-a răcit de-a lungul anilor) și cea de care Quentin este îndrăgostit nebunește. Împreună, cei doi trec prin mai multe situații, unele amuzante și altele la limita decenței, care fac din prima parte a cărții să fie și cea mai bună. Pentru că după acea noapte „nebună”, Margo dispare și totul devine doar o căutare constantă a fetei și nenumărate încercări de a o înțelege. Ce-i rezervă destinul lui Margo? Asta rămâne să descoperiți singuri, dar vă asigur că veți fi surprinși de finalul romanului.

Cel de-al doilea roman scris de John Green, Orașe de hârtie este o lectură ușoară, potrivită pentru o zi de relaxare, plină de situații amuzante și câteva răsturnări de situație impredictibile. Prima parte a romanului, numită „Corzile”, mi s-a părut a fi cea mai reușită, asta pentru că autorul surprinde excelent cum e să fii în situația lui Quentin: un elev model, scos din zona lui de confort de către cea mai populară tipă din școală și pus față în față cu situații care mai de care mai nebunatice și mai comice. După această parte, Green s-a folosit de foarte multă introspecție, din cauza căreia am simțit că lectura începe să încetinească. Doar că acțiunea a fost punctul forte al cărții, pentru că…

Personajele au fost copii aproape identice ale celor din restul cărților scrise de John Green! Quentin = Miles din Căutând-o pe Alaska = Colin din De 19 ori Katherine = Augustus din Sub aceeași stea. Margo = Alaska = Katherine = Hazel. Ben = Chip, alias „Colonelul” = Hassan = Isaac. Și lista poate continua. Da, fiecare personaj are unele calități distincte, dar, privind totul mai atent, acestea pălesc în fața asemănărilor mult prea evidente. Sper ca pe viitor, Green să renunțe la acest obicei al său și să îndrăznească să-și testeze limitele în ceea ce privește cărțile sale și să nu rămână la aceeași formulă clișeică pe care a folosit-o până la epuizare.

Orașe de hârtie avea potențialul să fie o carte specială, dar e construit pe același schelet ca și celelalte cărți ale autorului, e condimentat cu o acțiune puțin mai diferită și, îndrăznesc să spun, are un personaj feminin lipsit de farmec (cum a fost cel nebunesc al Alaskăi Young, al cărei copie nereușită și este). Per total, în ciuda faptului că a fost o lectură amuzantă și lejeră, Orașe de hârtie a reprezentat o dezamăgire considerabilă pentru mine, asta numai din cauza tiparului după care John Green pare să își construiască fiecare personaj, tipar care a devenit obositor după 4 cărți.

Mulțumesc Editurii Trei pentru această carte!

RATING: 6/10