TRAGI-COMEDIE DE CEA MAI BUNĂ CALITATE – recenzie ÎNNEGURATUL ÎNCEPUT/REFUGIUL REPTILELOR, de Lemony Snicket

O serie de evenimente nefericite I. Înneguratul începutO serie de evenimente nefericite II. Refugiul Reptilelor

TITLU: Înneguratul început/Refugiul reptilelor (O serie de evenimente nefericite #1 și #2)

AUTOR: Lemony Snicket

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Dragă cititorule!

Ții în mâinile tale o poveste care este extrem de neplăcută. Îmi pare rău, dar acesta este adevărul. Cartea aceasta istorisește povestea nefericită a trei copii nespus de ghinioniști. Frații Baudelaire sunt fermecători și inteligenți, dar asta nu-i scutește de nenorociri și de suferință. Dezastrul nu încetează o clipă să-i pândească, de la prima pagină, când sunt pe plajă și primesc o veste îngrozitoare, și până la sfârșit. S-ar putea spune că nenorocirile se țin ca scaiul de ei.

Numai că în această scurtă carte, cei trei frați ajung să locuiască împreună cu un ticălos lacom și dezgustător, primesc haine care îți irită pielea, primesc vestea unui incendiu catastrofal, au parte de terci rece la micul dejun și au de dejucat un plan mârșav prin care se urmărește furarea averii lor.

Este trista mea datorie să aștern pe hârtie aceste povești neplăcute, însă pe voi nimic nu vă împiedică să lăsați cartea deoparte și să vă apucați de ceva mai vesel dacă asta preferați.

Cu deosebit respect,

Lemony Snicket

RECENZIE:

Nu știu care sunt obiceiurile voastre când vine vorba de urmărit seriale, dar eu foarte rar reușesc să văd mai mult de 2-3 episoade într-o zi, oricât de mult mi-ar plăcea show-ul respectiv, și asta pentru că după 2 ore petrecute cu aceleași personaje încep să-mi pierd oarecum interesul pentru ceea ce li se întâmplă și să-mi găsesc altceva de făcut, lăsând episoadele să ruleze ca zgomot de fundal. Bineînțeles că există și excepții – cel mai recent fiind Orphan Black, care tocmai a ajuns la final și pe care vi-l recomand din tot sufletul –, printre ele numărându-se și A Series of Unfortunate Events al celor de la Netflix, bazat pe îndrăgita serie cu același nume scrisă de Lemony Snicket, serial pe care l-am devorat într-o singură zi, atât de mult mi-a plăcut.

După cum probabil știți, există și un film… neinspirat, ca să-i zic așa, apărut undeva prin 2006, care a distrus tot farmecul cărților, combinând primele 3 volume într-un talmeș-balmeș de scene lipsite de suflet, seci și deloc interesante; singurul lucru cât de cât acceptabil la el a fost Jim Carrey, care a părut să se distreze de minune întruchipându-l pe Contele Olaf, dar în rest… Cred că m-am lungit mai mult decât trebuia, însă am ajuns unde voiam: odată cu lansarea filmului, editura Egmont a lansat primele 4 volume ale seriei, doar că, asemeni volumelor „originale” din Harry Potter, acestea au ajuns imposibil de găsit, așa că nu pot decât să mă bucur că drepturile pentru ediția în limba română au fost reachiziționate de cei de la editura Arthur, care s-au mișcat foarte repede și au scos pe piață Înneguratul început și Refugiul Reptilelor, pe care le-am citit cu aceeași plăcere cu care am vizionat serialul.

Povestea e destul de simplă, dat fiind că seria se adresează în principal cititorilor mici: frații Violet, Kalus și Sunny Baudelaire rămân orfani după ce părinții lor mor, tragic, într-un incendiu devastator și misterios. Astfel, cei trei ajung să locuiască cu cea mai apropiată rudă a lor, Contele Olaf, o persoană îngrozitoare și un actor la fel de teribil, despre care află în foarte scurt timp că nu urmărește decât să pună ghearele pe averea familiei Baudelaire, de care nu se poate atinge decât după ce Violet va fi împlinit 18 ani. Astfel, orfanii trec printr-o serie de aventuri deloc plăcute, încercând să scape de Olaf și să-și găsească o familie iubitoare.

Deși titlul seriei poate speria la început, prevestind o lectură încărcată de momente tragice, tonul este unul mai degrabă comic. Da, sunt momente în care lucrurile iau o turnură tragică, însă acestea sunt urmate aproape imediat de secvențe pline de un umor inteligent, sec, ușor macabru, care creează dependență. Intervențiile naratorului, pe care poate că nu le-aș fi agreeat dacă era vorba de altă carte, mi s-au părut o adevărată mană cerească, debordând de ironie și aciditate. Pe lângă acestea, trebuie să recunosc că partea mea preferată la cele două cărți – și, sunt convins, și la următoarele volume – a fost Contele Olaf care, deși o persoană absolut îngrozitoare, pe care nu m-aș supăra să o lovească un asteroid sau ceva asemănător, a reușit mereu să mă facă să râd până la lacrimi prin purtarea sa exagerată, planurile „diabolice” și „fără cusur”, talentul (sau lipsa acestuia) în arta dramatică și multe, multe altele; totuși, Olaf nu e un personaj comic relief, așa cum i-ar sugera numele, ci se prezintă ca o amenințare reală pentru orfani, un antagonist veritabil, deși ușor hăbăuc.

Cât despre orfani, Violet, Klaus și Sunny, mi-au plăcut foarte mult toți trei din diferite motive. Violet e inteligentă, curajoasă și, ignorând cu desăvârșire toate stereotipurile, o inventatoare genială și stâlpul familiei care i-a mai rămas. Klaus, pe de altă parte, adoră să-și petreacă timpul cu nasul în cărți și pare a cunoaște răspunsul la aproape orice întrebare, fiind, în același timp, și ceva mai firav decât sora lui. Iar Sunny… oh, cred că e suficient să spun că îmi doresc să rămână un bebeluș pe tot parcursul seriei! În ceea ce privește personajele secundare, și acestea sunt un deliciu, în special unchiul Monty și domnul Poe. Dar vă las pe voi să descoperiți de ce 😉

Primele două volume din O serie de evenimente nefericite sunt niște mici bijuterii, pe care vi le recomand cu drag. Pline de umor negru de cea mai bună calitate, cu întâmplări atât de exagerate încât par mai degrabă desprinse dintr-o parodie de primă clasă și cu un trio fabulos de protagoniști, la care se adaugă probabil cel mai ridicol de exagerat antagonist din toate timpurile, Înneguratul început și Refugiul reptilelor vă vor ține cu nasul între paginile lor mititele și vă vor face să vă doriți cu disperare să aveți la îndemânăt și următoarea carte. Și următoarea. Și următoarea…

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarele oferite pentru recenzie!

RATING

Reclame

BUN VENIT ÎN WALHALLA! – recenzie SABIA VERII, de Rick Riordan

magnus-chase-si-zeii-din-asgard-1-sabia-verii-cover_big

TITLU: Sabia verii (Magnus Chase și zeii din Asgard #1)

AUTOR: Rick Riordan

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Dacă trăiești pe străzi, ai niște rude urâcioase și crezi că soarta te-a pus deja în fața celor mai grele încercări, nu-ți pierde speranța: poți afla oricând că ești odrasla unui zeu nordic. De fapt, chiar dacă ai o viață absolut obișnuită, poți afla că tatăl tău își trăiește veșnicia în Asgard și că tu ai șanse bunicele să mănânci la masa războinicilor din Walhalla. Cam așa a fost și viața lui Magnus Chase după ce a rămas orfan. Adaugă la asta un uriaș al focului și Nouă Lumi prin care te aventurezi însoțit de un pitic, un elf și o walkirie renegată și ai în față una dintre cele mai captivante aventuri semnate de Rick Riordan.

RECENZIE:

Cunoscut pentru seriile sale în care zei și tot felul de creaturi ciudate și înspăimântătoare din mitologia greco-romană, dar și din cea egipteană, sunt aduși în atenția publicului tânăr cu ajutorul unor eroi atipici și de cele mai multe ori sarcastici, Rick Riordan a decis că a venit momentul să se aventureze pe tărâmuri ceva mai… friguroase, astfel încât noua sa trilogie se învârte în jurul ființelor cu puteri inimaginabile din folclorul scandinav. Thor, Loki, Odin, valkirii, elfi și spiriduși, țapi vorbitori și lupi care aduc sfârșitul lumii – celebrul Ragnarok, partide periculoase de pescuit și expediții pe tărâmuri fabuloase, toate acestea și multe altele le veți întâlni în Sabia verii, primul volum din Magnus Chase și zeii din Asgard.

După ce și-a petrecut ultimii doi ani pe străzi ca urmare a morții brutale a mamei sale, Magnus Chase se trezește prins în inima unei furtuni de neînțeles: află de la unchiul său de existența unei comori ascunse pe fundul râului Boston și că el este singurul care o poate recupera, luptă împotriva unei arătări de foc și reușește să o omoare, murind la rândul lui în proces și ajungând în Hotelul Walhalla, renăscut sub forma unui einherjar, un soi de războinic strigoi, care se va pregăti zi și noapte pentru venirea Ragnarokului. Odată ajuns acolo, Magnus află că tatăl său este nimeni altul decât Frey, zeul verii și al prosperității, și că destinul lui este legat de o profeție care prevestește eliberarea lupului Fenris din închisoarea ce l-a ținut captiv timp de nenumărate secole și stârnirea Apocalipsei vikinge.

Romanele lui Rick Riordan nu contenesc să mă surprindă prin complexitatea subiectelor abordate, chiar dacă la o primă privire nu par chiar atât de impresionante, și prin modalitățile ingenioase prin care autorul se folosește de diferite povești și legende din toate colțurile lumii pentru a da naștere unui univers ingenios, unic și extrem de ofertant, despre care am convingerea că ar fi interconectat, în special acum că am citit ultimul volum din Cronicile familiei Kane la sfârșitul căruia ne-a fost oferit un indiciu foarte promițător din acest punct de vedere – sper că, atunci când se va hotărî să „abandoneze” poveștile middle-grade ce se învârt în jurul zeilor, Riordan își va aduna toți eroii într-un singur roman gigantic, de 700-800 de pagini. Dar să ne întoarcem la valkiriile noastre 😀 Sabia verii mi s-a părut o nouă reușită din acest punct de vedere, de-a lungul cărții, pe lângă nenumărate „lecții” de mitologie nordcă absolut fascinante, fiind atinse mai multe subiecte considerate delicate, poate chiar prea mature pentru publicul țintă al romanului, cum ar fi căsătoriile aranjate sau familiile tradiționaliste și impactul pe care modul învechit de a gândi al acestora îl au asupra viitorului copiilor.

Acțiunea e un alt atuu de-al lui Riordan, autorul știind cum să o dozeze la milimetru astfel încât niciodată să nu lase impresia că narațiunea ar bate pasul pe loc. Din acest motiv, Sabia verii se citește foarte ușor, iar interesul în legătură cu ce urmează să se întâmple este mereu la cote alarmant de mari. Iar modurile în care mitologia specifică fiecărei regiuni este întrețesută cu un peisaj modern va fi întotdeauna minunat de descoperit. A fost un deliciu să descopăr cele câteva referințe la filmele Marvel cu Thor care, spre deosebire de momentul… grețos din Doamna de la Miezul Nopții când personajele au o discuție înflăcărată despre care membru al Răzbunătorilor este cel mai arătos, s-au potrivit de minune contextului și m-au făcut să râd cu lacrimi. Imprevizibilitatea acțiunii, dar și numeroasele scene grafice și destul de violente, au fost și ele niște adiții binevenite, fiindcă au făcut întregul roman să pară ceva mai mult decât o carte middle-grade.

Personajele, deși extrem de simpatice și bine conturate, au reprezentat pentru mine cea mai mare bilă neagră a romanului. Magnus, Blitz, Hearth, Sam și restul și-au jucat foarte bine rolurile, făcându-mă să-mi pese de ei aproape instant, dar au fost mult prea asemănători cu protagoniștii din Cronicile familiei Kane (și din Percy Jackson și Olimpienii, dacă e să mă iau după recenziile de pe Goodreads ale seriei): Magnus e același erou incredibil de sarcastic, a cărui familie are o relație mai mult decât specială cu o anumită adunătură de zei; Blitz și Hearth sunt aghiotanții non-umani care îl ajută pe erou cu o droaie de informații utile despre noua lume în care s-a trezit transportat, iar Sam e tipa care ascunde un secret rușinos, privită cu dispreț de restul comunității. Până și zeii asgardieni mi s-au părut doar niște copii ale divinităților egiptene pe care le-am întâlnit în trilogia narată din perspectivele fraților Kane. Din nou, nu spun că nu mi-ar fi plăcut personajele cărții, dar cred că Sabia verii ar fi fost mult, mult mai bună dacă autorul și-ar fi dat puțin silința să se îndepărteze de aceleași tipuri de personalități pe care le-a folosit deja de atâtea ori. Singurul personaj care mi s-a părut cu adevărat unic a fost Jack, dar nu pot vorbi despre el fără să dau câteva spoilere masive.

Dacă sunteți fani ai mitologiei scandinave și v-ați dorit de ani de zile să citiți o poveste care să o prezinte în toată gloria ei, Magnus Chase și zeii din Asgard e seria pe care o căutați. Are de toate, de la glume extrem de bine gândite și până la momente care-ți taie răsuflarea. Tot ce mai rămâne de făcut acum e să așteptăm volumul următor, Ciocanul lui Thor, care se anunță explosiv.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis!

RATING

MICUȚUL, TICĂLOSUL GRINCH – recenzie CUM A FURAT GRINCH CRĂCIUNUL, de Dr. Seuss

cum-a-furat-grinch-craciunul-cover_big

TITLU: Cum a furat Grinch Crăciunul

AUTOR: Dr. Seuss

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Grinch, ţâfnosul monstruleţ, trăieşte izolat într-o peşteră din vârful muntelui, departe de oamenii cumsecade din Cineşti. Fără alt prieten în afară de câinele Max, Grinch urmăreşte an de an, înciudat, pregătirile celor din vale pentru marea sărbătoare a Crăciunului. Dar sătul de-atâta „tărăboi“, morocănosul e hotărât să-i vină de hac sărbătorii. Însă oricât „se opune“, Crăciunul vine, iar monstruleţul cu inima din piept „două numere prea mică“ înţelege până la urmă că nu doar cadourile aduc fericirea şi că bucuria poate veni de unde te aştepţi mai puţin.

RECENZIE:

Puține personaje se pot bucura de același nivel de popularitate precum Grinch, personajul țâfnos și răutăcios din povestioara lui Dr. Seuss. Filmul, cu Jim Carrey în rolul anti-eroului despre care se spune că ar avea inima de două, trei ori mai mică decât cea a unui om obișnuit, a fost și el de ajutor – deși, personal, îl consider puțin cam prea dubios, motiv pentru care nu am reușit să văd mai mult de 20 de minute. Dar când vine vorba de materialul original, oh, pregătiți-vă pentru ceva adorabil!

slide_328778_3200860_free

Grinch locuiește singur-singurel în apropierea orășelului Cinești. Urăște orice și pe oricine, dar cel mai mult în calcă pe coadă Crăciunul și entuziasmul care îi cuprinde pe cineștii din Cinești în preajma lui. Așa că născocește un plan obraznic și haios, prin care speră să anuleze definitiv această sărbătoare sâcâitoare, și fură totul din casele cineștilor: brazi, cadouri, decorațiuni de Crăciun. Totul merge ca pe roate până când Grinch realizează ceva important.

4f85cd14ab57fa6e8cf9f2743f740dc0e17cc446_hq

Cum a furat Grinch Crăciunul e o cărticică plină de învățăminte pentru cei mici, cu ilustrații hazlii și o poveste minunat redată în versuri caraghioase. Am citit-o și am recitit-o și de fiecare dată am simțit cum copilul din mine tremură de emoție, fiindcă am redobândit, pentru scurt timp, o fărâmă din inocența de pe atunci, când mă minunam la aproape orice și credeam că lumea e un loc plin de magie. Grinch e genul de personaj pe care nu ai cum să nu-l îndrăgești, chiar și atunci când acțiunile lui sunt însăși definiția ticăloșeniei, iar la sfârșit… mi-a venit să-l strâng în brațe. Știu că pare ciudat să vorbesc despre evoluția unui personaj într-o carte care, dacă ar fi fost tipărită înntr-un format universal acceptat, ca de exemplu 13X20 cm, cu un font mult mai mic și fără desenele amuzante, ar avea în jur de 8-9 pagini, dar Grinch își schimbă radical comportamentul spre final, devenind un erou în toată regula. Și unul foarte, foarte drăgălaș. Cel mai mult m-a surprins mesajul cărții despre adevărata însemnătate a Crăciunului – mesaj pe care nu-l voi divulga aici –, care mi se pare extrem de important în această eră în care totul, inclusiv (și mai ales) sărbătorile religioase, a devenit extrem de comercial. Și, doar ca să mă asigur, am mai zis că ilustrațiile sunt minunate, nu?

landscape-comics-how-the-grinch-stole-christmas

Deși Crăciunul a trecut de mult, cred că toți ne dorim să ne putem întoarce în acea perioadă fermecată a anului, iar cărticica lui Dr. Seuss e perfectă pentru a resimți spiritul sărbătorilor. Copiii vor râde la fiecare vers, descoperind treptat planul „malefic” al lui Grinch, iar adulții vor fi suprinși de lecțiile de viață frumos ambalate într-o povestioară încântătoare.

grinch

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis!

RATING

SPRE LAPONIA, PE SPINAREA UNUI GÂSCAN – recenzie MINUNATA CĂLĂTORIE A LUI NILS HOLGERSSON PRIN SUEDIA, de Selma Lagerlöf

minunata-calatorie-a-lui-nils-holgersson-prin-suedia098-cover_big

TITLU: Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia

AUTOR: Selma Lagerlöf

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Nils Holgersson, un băiețel leneș și neastâmpărat, este pedepsit pentru purtarea lui nesăbuită – un pitic îl transformă într-un prichindel de-o șchioapă. Agățat de grumazul gâscanului Martin, micul Nils pornește într-o lungă călătorie spre miazăzi, împreună cu un stol de gâște sălbatice. În drumul lui, năzdrăvanul care înainte nu iubea și nu respecta pe nimeni și nimic pe lume trece prin aventuri uimitoare, vede locuri la care nici nu visase și își face prieteni pe care ajunge să-i îndrăgească.

RECENZIE:

Printre cele mai mari regrete ale copilăriei mele a fost că nu am reușit niciodată să aflu cum se încheie povestea lui Nils Holgersson și a cârdului de gâște alături de care a călătorit spre Laponia. Tragic, știu, dar animația difuzată pe Minimax mi-a plăcut la nebunie, fiind o minunată și binevenită schimbare față de animeurile kid friendly care m-au marcat pe atunci. Anul trecut, editura Arthur a publicat celebra poveste într-o nouă ediție, superb ilustrată, care nu trebuie să lipsească din nicio bibliotecă și, prin amabilitatea lor, am reușit în sfârșit să descopăr ce s-a ales de mititelul Nils și de gâscanul Martin.

După ce își bate joc de un spiriduș, Nils Holgersson, un băiat neastâmpărat și fără urmă de respect pentru… orice sau oricine, este redus la dimensiunile unui degețel și pornește într-o călătorie fabuloasă prin Suedia, alături de gâscanul familiei sale care vrea să le dovedească suratelor sălbatice că și o gâscă de curte poate zbura până în Laponia. Nenumărate aventuri îl așteaptă pe prichindel pe măsură ce gâștele străbat țara; își va face prieteni și dușmani, va fi martorul unor evenimente uimitoare și, la sfâșit, va ajunge un om mai bun.

Încă de la primele rânduri ale cărții am simțit că sunt transportat înapoi în timp, pe când eram și eu de-o șchioapă, și descopeream farmecul poveștilor. Atmosfera creată de Selma Lagerlöf este de-a dreptul magică, extrem de apropiată de cea a unui basm vechi de când timpul, dar păstrând totodată un strop de realism care să o ancoreze în lumea pe care o cunoaștem. Povestea lui Nils Holgersson are ingredientele unui clasic ce va rezista de-a lungul anilor, fiind o minunată lecție despre bunătate, prietenie, curaj și respect pentru toate generațiile; pe lângă cele enumerate mai devreme, ce mi-a plăcut enorm la Minunata călătorie e că te trece prin toate stările, te face să râzi în cele mai neașteptate momente și să țâțâi a dezaprobare atunci când personajele iau câte o decizie neinspirată, te emoționează profund și te face să vrei o continuare, fie și de numai câteva pagini, pentru a mai petrece o zi, hai două, alături de personajele pe care ai ajuns să le îndrăgești atât de mult și să mai vezi, poate pentru ultima dată, splendorile Suediei prin ochii năzdrăvanului Nils.

Acțiunea și povestea în sine sunt destul de simple, dacă stai să le analizezi, dar extrem de bine gândite și excelent puse pe hârtie. Stilul autoarei e suficient de direct pentru a nu cauza probleme de înțelegere pentru cei mici, iar pentru cei mari, dacă își acordă timpul necesar pentru a citi… Personajele pot părea niște stereotipuri acum, fiind de cele mai multe ori reprezentate printr-o singură trăsătură de caracter (Nils e puștiul neobrăzat, Martin e prietenul încăpățânat, Akka e mentorul înțelept etc.), dar mi-e imposibil să consider asta un punct slab al cărții pentru că, până la urmă, autoarea a trebuit să-și impună niște limite astfel încât povestea să poată rezona, într-adevăr, cu toată lumea. Personal, mi-a plăcut tare mult de Nils și am apreciat evoluția lui de-a lungul cărții, ca să nu mai spun că m-am identificat (mai mult decât ar trebui) în descrierea lui de la început.

Recomand Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia – neapărat ediția de la Arthur Gold, o mică bijuterie ilustrată – tutror celor care își doresc să evadeze într-o lume magică, superb prezentată, alături de un băiat neastâmpărat care va afla destul de repede că acțiunile sale au fost greșite.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis!

RATING

LUCRURILE SE SCHIMBĂ LA HOGWARTS – recenzie HARRY POTTER ȘI PRIZONIERUL DIN AZKABAN, de J.K. Rowling

harry-potter-si-prizonierul-din-azkaban

TITLU: Harry Potter și prizonierul din Azkaban (Harry Potter #3)

AUTOR: J.K. Rowling

PUBLICAT DE: Editura Arthur

DESCRIERE: Când Cavalerobuzul opreşte brusc în faţa lui, răsărind din întuneric, pentru Harry Potter începe un nou an şcolar care nu e nici pe departe unul obişnuit.

Sirius Black, criminal în serie şi discipol al Lordului Voldemort, a evadat de la Azkaban, închisoarea vrăjitorilor, şi toată lumea spune că ar fi pe urmele lui Harry. La prima oră de divinaţie, profesoara Trelawney vede în frunzele de ceai din ceaşca lui Harry un semn prevestitor de moarte… Dar mai înfricoşător decât orice e că în jurul şcolii patrulează dementori, care pot sorbi suflete cu Sărutul lor mortal.

RECENZIE:

Dacă urmăriți blogul de ceva vreme, probabil știți deja că Harry Potter este una dintre seriile „vinovate” pentru pasiunea mea vizavi de tot ce ține de cărți. Prizonierul din Azkaban, deși al treilea volum al seriei, a fost primul pe care l-am citit (înainte de asta am văzut doar Piatra filosofală, care a fost difuzat într-o duminică pe ProTV și am ajuns cam somnoros la școală luni, fiindcă nu am vrut nici în ruptul capului să mă pun la culcare până nu aflam cum se termină primul an la Hogwarts pentru Harry, Ron și Hermione) și a fost dragoste la prima lectură, cu toate că majoritatea referirilor la evenimentele din cărțile anterioare au reprezentat niște concepte cât se poate de abstracte. Nu a durat mult până să „ajung la zi” cu seria – cel puțin cu volumele publicate până în acel moment –, iar ce a urmat mai apoi… Dar deja devin nostalgic, ceea ce nu e prea bine, așa că să ne întoarcem la recenzie. Totuși, vă avertizez de pe-acum că s-ar putea să-mi fie imposibil să fiu imparțial vizavi de Prizonier, având în vedere că e o carte atât de importantă pentru mine.

Al treilea an la Hogwarts se anunță unul diferit pentru Harry încă dinainte ca acesta să înceapă. După ce și-a umflat mătușa fără să vrea, eroul nostru pleacă din casa groaznicei familii Dursley și ajunge să-și petreacă restul vacanței de vară la Cazanu’ Găurit, unul dintre cele mai faimoase localuri printre vrăjitorii din Londra. În tot acest timp, află despre un anume Sirius Black – cel mai loial discipol al Lordului Voldemort – care, cu foarte puțin timp în urmă, a reușit imposibilul și a evadat din închisoarea Azkaban, având un singur gând în minte: să-și răzbune stăpânul decăzut și să-l ucidă pe Harry. Pentru a evita o posibilă tragedie, domeniile castelului Hogwarts sunt păzite de înspăimântătorii Dementori, unele dintre cele mai mârșave creaturi de pe fața pământului, care se hrănesc cu fericirea oamenilor și, dintr-un oarecare motiv, par să fie atrași de Harry ca un magnet. Secrete peste care s-a așternut praful de-a lungul anilor vor ieși la iveală și prietenii vechi vor fi puse la grea încercare în al treilea volum al seriei care a vrăjit milioane de oameni.

Cred că e a cincea oară când citesc Prizonierul din Azkaban și… parcă a fost o experiență la fel de genială ca prima dată. Poate că ăsta e farmecul cărților lui Rowling: sunt atât de complexe, de bogate în detalii și worldbuilding încât descoperi câte ceva nou la fiecare lectură, fie că vrei, fie că nu. De această dată m-am jucat puțin de-a detectivul și am căutat indicii referitoare la ce urma să se întâmple spre sfârșitul romanului și nu numai – am găsit o grămadă, unele nu chiar atât de subtile, care m-au făcut să zâmbesc mulțumit. Sunt foarte, foarte puține lucruri care mi-au displăcut la carte – ca să le dezvolt ar trebui să intru în teritoriul spoilerelor și nu mă încumet să fac asta; să spunem doar că există unele probleme de… logică vrăjitorească și că totul are legătură cu Hermione 😀 În rest, chiar nu am ce să-i reproșez lui Rowling. Cu acest volum a reușit să ridice ușor ștacheta și să ofere seriei o notă distinctă de maturitate profundă, fără să piardă farmecul aproape copilăresc al primelor cărți, reușind astfel să echilibreze perfect nu doar tonul poveștii, ci să și împace uriașa bază de fani pe care a strâns-o de-a lungul anilor: Prizonierul din Azkaban e suficient de dark și serioasă astfel încât să fie pe placul cititorilor „mari”, dar e plină de umorul și magia care sunt atât de apreciate de cei „mici”.

Personal, am ajuns să-l consider unul dintre cele mai importante volume ale seriei, alături de 5 și 7, în special datorită evoluției persoanjelor. Dintr-un oarecare motiv, Harry mi s-a părut destul de… sec în primele cărți și poate că a fost intenționat creionat astfel, pentru ca noi să putem relaționa mai ușor cu el; ei bine, în această parte Harry începe în sfârșit să ia atitudine și să se ridice la înălțimea renumelui său, fie că e vorba de victorii aproape imposibile în timpul meciurilor de Quidditch sau de stăpânirea unei vrăji care le dă bătăi de cap până și celor mai experimentați vrăjitori. Relația dintre Ron și Hermione va atinge apogeul ceva mai târziu, dar a fost tare amuzant să-i văd certându-se din pricina animalelor lor de companie. Snape și Malfoy sunt în continuare insuportabili. Fără să intru prea mult în detalii, noii cititori îl vor adora pe Lupin de la început, fiind exact genul de profesor pe care oricine și l-ar fi dorit (e greșit să spun că mi-a plăcut și mai mult de el după ce i-am aflat secretul?). Despre Sirius Black aș prefera să nu vorbesc pentru că, din nou, spoilere. Restul profesorilor de la Hogwarts rămân oarecum în fundal și nu au chiar atât de multe de făcut (până și excentricul Dumbledore e ceva mai rezervat de această dată), numai Hagrid pare să fi scăpat de acest „blestem”, fiind unul dintre personajele cheie ale cărții, datorită hipogrifului Buckbeak. Că tot veni vorba de hipogrifi… mi-a plăcut la nebunie cât de mult a extins Rowling lumea vrăjitorilor prin simpla adiție a unor creaturi magice nemaivăzute, printre care înșelătorul bogart și Dementorii, personificări ale fricii, creaturi dezgustătoare ce au luat naștere în timpul unei perioade nefaste din viața autoarei.

Această nouă ediție a Prizonierului din Azkaban nu numai că arată minunat, dar este și o „adaptare” mult mai fidelă a originalului, atmosfera de basm vechi de la Hogwarts și din împrejurimi fiind păstrată cu sfințenie. Poate că unii termeni li se vor părea ciudați fanilor vechi ai seriei, care au crescut cu traducerea inițială, dar nu sunt chiar atât de bizari încât să nu te obișnuiești cu ei după câteva pagini. Iar pentru cei care abia acum fac cunoștință cu Harry și gașca e perfectă.

Deși e ceva mai lent decât Piatra filosoflă și Camera secretelor, Prizonierul din Azkaban plusează prin introducerea unor personaje memorabile, de o importanță crucială pentru viitorul seriei, dar și prin dezvoltarea relației dintre cei trei protagoniști aflați în pragul adolescenței. A fost o experiență minunată să pot retrăi povestea destul de încâlcită din acest volum și să (re)descopăr micile indicii presărate de Rowling de-a lungul romanului, care prevestesc ce se va întâmpla în viitor.

Mulțumesc grupului editorial Art pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING