APOCALIPSA ADUSĂ DE… ÎNGERI – recenzie ÎNGERI CĂZUȚI, de Susan Ee

TITLU: Îngeri căzuți (Penryn și Sfârșitul lumii #1)

AUTOR: Susan Ee

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Au trecut șase săptămâni de când Îngerii Apocalipsei au coborât pe Pământ pentru a distruge lumea modernă. Bandele de răufăcători sunt stăpânii zilei, iar spaima și superstițiile cei ai nopții. Când îngerii războinici răpesc o fetiță neajutorată, sora ei Penryn, în vârstă de șaptesprezece ani, e hotărâtă să facă orice să o salveze. Orice, în afară de a încheia un pact cu un înger inamic. Împreună cu Raffe, un luptător rănit și fără aripi, pe care îl salvează, Penryn pornește într-o călătorie plină de pericole pentru a-și regăsi sora și în timpul căreia cei doi protagoniști trebuie să se sprijine unul pe celălalt ca să poată supraviețui.

RECENZIE:

După ce moda cărților pentru adolescenți care aveau ca protagoniști vampiri frământați de fel de fel de drame adolescentine a apus, un nou fel de ființe supranaturale pare să fi atras atenția scriitorilor. Îngerii, acei oameni înaripați despre care se spune că și-ar face veacul în Rai sau că ar fi mesagerii cuvântului lui Dumnezeu. Nu sunt sigur de asta și vă rog să mă corectați dacă greșesc, dar cred (cu accent pe „cred”) că îngerii au fost introduși în literatura YA de către Cassandra Clare prin intermediul cunoscutelor sale serii Instrumente mortale și Dispozitive infernale, apoi au fost „preluați” și de alți autori, rezultând serii precum Hush, hush sau Penryn și Sfârșitul lumii, aici de față.

Despre cartea lui Susan Ee nu știam mare lucru înainte să apară și la noi, doar că e incredibil de populară în SUA și că apărea cam în fiecare videoclip al booktuber-ilor din străinătate pe care-i urmăresc ocazional. Iar asta a fost un lucru foarte, foarte bun, pentru că mi-am permis să fiu surprins de poveste, personaje și lumea post-apocaliptică imaginată de autoare.

Au trecut câteva luni de când îngerii s-au pogorât din ceruri, aducând cu ei cutremure și valuri tsunami, moarte și distrugere. Lumea nu mai e cum a fost odinioară, oamenii sunt dezbinați și fiecare luptă pentru a supraviețui de pe-o zi pe alta. Penryn, o adolescentă aparent obișnuită, împreună cu mama ei instabilă psihic și Paige, sora ei mai mică, imobilizată într-un scaun cu rotile colindă ruinele Statelor Unite căutând mâncarea – care a devenit un lux – și un acoperiș sub care să doarmă. Într-o seară, însă, acestea se întâlnesc cu un grup de îngeri vicioși care par hotărâți să-l desfigureze pe… unul de-al lor. Penryn intervine, îi salvează viața lui Raffe – îngerul agresat, care rămâne fără aripi în urma confruntării cu semenii săi – și, drept „răsplată”, unul dintre îngeri o răpește pe sora sa. Urmează o cursă contra cronometru, Penryn și Raffe aliindu-se pentru a ajunge la sălașul îngerilor, acolo unde ea crede că este ținută Paige, iar el e aproape convins că poate găsi pe cineva care să-i prindă la loc aripile.

Una dintre cele mai alerte și imprevizibile cărți pe care le-am citit în ultima vreme, Îngeri căzuți dă pe dinafară de awesomeness la capitolul acțiune și cred că unii autori ar avea câte ceva de învățat de la Susan Ee despre cum se scrie un roman YA fantasy care să-l facă pe cititor să-și țină răsuflarea la fiecare pagină. Mi-a plăcut la nebunie twist-ul cu îngerii mai puțin prietenoși, deși mi-a amintit puțin de nu-prea-reușitul serial Dominion (pe care l-am și abandonat dupa 2-3 episoade), dezastrul care s-a abătut asupra Pământului după apariția lor a fost redat exemplar, iar planul secret al înaripaților m-a luat total pe nepregătite.

Aproape lipsită de clișeele atât de comune în cadrul cărților ultra-mega-giga populare (încă le mulțumesc sfinților că nu am avut parte de un triunghi amoros și sper că lucrurile vor rămâne așa pe tot parcursul trilogiei), cartea nu plictisește nicio secundă și mereu, dar mereu ai impresia că pagina pe care o citești e mai încărcată de acțiune decât precedenta și că următoarea va fi și mai și. Ultima parte, aș zice că începând cu pagina 200, e genială. De-a dreptul uluitoare și mindblowing și tot ce mai vreți. Înainte să ajung la acel punct, mă gândeam că finalul volumului nu are cum să se ridice la înălțimea primelor două treimi, că autoarea și-a epuizat toate ideile bune și că voi avea parte de un deznodământ deloc satisfăcător. Și m-am înșelat! Finalul pe care Susan Ee l-a ales pentru Îngeri căzuți e perfect: are acțiune cât cuprinde, întorsături neașteptate de situație, răspunde la o parte din întrebări și lasă loc unora noi, care să fie dezbătute în următoarele volume, e un cliffhanger, dar nu unul într-atât de nasol încât să vrei să-ți vinzi sufletul Diavolului pentru a face rost cât mai repede de traducerea la World After. Dacă ar fi să o judec doar din acest punct de vedere, probabil că i-aș acorda cărții ratingul maxim (și un + pe lângă), dar trebuie să iau în considerare și personajele care mi-au plăcut… și nu prea.

Încep cu Penryn, doar e protagonista 😀 Ei bine, la început m-a cam scos din sărite atitudinea ei de adolescentă înțepată și faptul că părea să aibă mereu pregătit un răspuns sarcastic. Dar, în timp, am ajuns să mă obișnuiesc cu aceste trăsături mai puțin măgulitoare ale fetei și am observat că în spatele măștii pe care se chinuie să o păstreze de dragul surorii ei și, mai târziu, pentru a nu părea o idioată în ochii lui Raffe, care și așa o considera o ființă inferioară, se ascunde ceva mai mult. Penryn e, în primul rând, al naibii de curajoasă, aș spune că la fel de curajoasă precum Katniss, cea care a înfruntat Capitoliul pentru a-și salva sora de la teribilele Jocuri. Sincer, nu m-am așteptat ca Penryn să intervină în răfuiala dintre Raffe și îngerii care voiau să-l omoare; m-am gândit că o să profite de situație și o să-i tragă și ea câteva lovituri, după ce bătăușii înaripați aveau să-și ia zborul de la fața locului și vor fi lăsat cadavrul nefericitului să putrezească într-o baltă de sânge. Asta mi-a dovedit două lucruri: că Penryn acționează mai întâi și judecă la urmă și că are un extraordinar simț al dreptății, ceva ce rar mai întâlnești într-o lume distrusă aproape din temelii. Ah, și așa cum îi stă bine oricărei eroine YA, mai e și foarte, foarte încăpățânată și are o tendință aproape sinucigașă de a ignora ordinele, dar asta nu m-a deranjat deloc. (P.S: mama lui Penryn e înfiorătoare.)

Partea mai puțin plăcută a cărții a fost Raffe. În primul rând, nu am putut lua în serios un înger care își spune Raffe (și da, știu că e o prescurtare a numelui Rafael, dar nu e de ajuns). Apoi, trebuie să spun că acțiunile lui și felul în care vorbește îl fac să semene prea mult cu un adolescent care se vrea bad boy, însă nu-i reușește, și nu mi-a transmis absolut nimic prin care să mă convingă că ar fi ceva mai mult de atât; pe scurt, comportamentul lui a fost straniu, deloc asemănător cu ceea ce te-ai aștepta de la un înger, iar asta a distrus puțin din farmecul romanului pentru mine.

Îngeri căzuți m-a luat prin surprindere în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu mă așteptam să-mi placă atât de mult. Am citit-o pe nerăsuflate, m-a intrigat și îmi doresc să aflu mai multe, fiindcă sunt sigur că lumea lui Penryn mai are câteva surprize care abia așteaptă să fie descoperite.

Mulțumesc editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman incredibil de alert.

RATING

O ALTFEL DE POVESTE CU ZOMBI

TITLU: Războiul Z

AUTOR: Max Brooks

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Un medic chinez asistă la primele cazuri ale unei epidemii inexplicabile, care cuprinde treptat întreaga lume. În mai puțin de un an, populația Americii își găsește adăpost în lagărele pentru refugiați din Cuba, europenii se baricadează în castele medievale, iar Pakistanul abate asupra planetei iarna nucleară… „Pacientul zero” al pandemiei apare în China, al cărei guvern încearcă să restricționeze infecția și inventează o criză ce implică Taiwanul pentru a-și masca activitățile. Epidemia se răspândește însă în alte țări prin intermediul comerțului cu organe de pe piața neagră și al refugiaților, înainte ca răbufnirea ei în Africa de Sud să o aducă în atenția publicului… Peste zece ani, peisajul geopolitic al planetei este transformat pentru totdeauna. „Omenirea s-a clătinat în pragul extincției…”

RECENZIE:

Recunosc că am avut unele dubii legate de carea aceasta, în special pentru că poveștile cu zombi par trase la indigo și prea puține vin cu elemente originale, care să le diferențieze de restul. Până și filmul „bazat” pe romanul lui Max Brooks nu este mai mult decât o poveste tipic hollywoodiană despre zombie apocalypse (sau, după cum i-au spus cei de la Screen Junkies, „Brad Pitt zombie movie”). Așa că imaginați-vă surpriza mea când am descoperit, imediat după introducere, că Războiul Z nu seamănă deloc cu ideile mele preconcepute despre cum avea să fie cartea.

Construit sub forma unor mărturii ale supraviețuitorilor unei epidemii ce transforma persoanele infectate în „morți vii”, Războiul Z ne poartă de-a lungul lumii și prin diverse stadii ale răspândirii bolii – de la primele cazuri și până la terifiantul său apogeu. Ce face ca această realtare a războiului cu nemorții să fie unică este faptul că nu urmăm un anumit personaj sau grup de personaje de-a lungul cărții, ci perspectiva prin care vedem totul se schimbă constant, pe măsură ce apar tot mai multe persoane dornice să povestească prin ce au trecut cât timp s-au confruntat cu invazia zombiilor. Astfel, acțiunea nu se limitează doar la o zonă de interes, ci se extinde la nivel global.

Primul lucru care mi-a confirmat faptul că aveam în față o carte cu adevărat deosebită și că autorul și-a dat tot interesul pentru a ne servi o poveste unică, plus o interpretare proaspătă a scenariului deja mult prea folosit „oameni vs. zombi”, a fost o notă de subsol în care ni se explica un eveniment din timpul Războiului Z. Astfel de note de subsol au continuat să apară, din ce în ce mai des, pe tot parcursul cărții și au ajutat să facă relatările persoanelor intervievate să pară și mai reale.

De fapt, întregul roman „suferă” de un grad uriaș de realism, absolut fiecare eveniment fiind prezentat în așa manieră încât să nu pară imposibil sau prea științifico-fantastic. Scenariul imaginat de Max Brooks pare să poată evada în orice clipă din închisoarea paginilor și să devină realitate, ceea ce e deopotrivă înfiorător și awesome.

Mi-a plăcut, de asemenea, că autorul a decis să nu ne facă martori doar la povestea cuiva și să-l urmărim pe respectivul de-a lungul întregii cărți. Cred că, în cazul în care povestea ar fi fost una clasică (protagonist, grup de prieteni, câteva întâmplări șocante, o eventuală moarte, fugă, refugiu, un final fericit), impactul romanului nu ar mai fi fost la fel de puternic. Așa, fiind martori la greutățile întâmpinate de un grup de necunoscuți, din toate colțurile lumii, unii dintre ei fiind doar niște persoane obișnuite, complet nepregătite pentru ce avea să se întâmple, am putut relaționa mult mai bine cu evenimentele prezentate și m-am putut imagina mai ușor în pielea celui care povestea.

Max Brooks vine cu o viziune originală asupra Apocalipsei Zombi și a încercărilor umanității de a o depăși, aduce câteva elemente nemaiîntâlnite în alte povești ce abordează același subiect (cel mai mult m-a fascinat conceptul de quisling, oameni care, într-o bizară adaptare psihologică la ceea ce se întâmpla în jurul lor, au început să se comporte ca niște nemorți, mergând atât de departe încât atacă orice mișcă, inclusiv oameni) și ne pune față în față cu un scenariu catastrofal atât de real încât, involuntar, începi să te gândești dacă posibilitatea ca o astfel de epidemie să răbufnească poate fi reală.

În cazul în care sunteți fani ai filmelor/serialelor cu morți-vii (în special The walking dead, pe care îl urmăresc și eu), Războiul Z este un must read. Nu veți regreta!

Mulțumesc Editurii Trei pentru acest roman care mi-a întrecut toate așteptările!

ÎNCEPUTUL SFÂRȘITULUI

TITLU: ENDGAME. Jocul Final: Convocarea

AUTORI: James Frey și Nils Johnson-Shelton

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Jocul Final e real. Jocul Final are loc acum.

Pământ. Acum. Astăzi. Mâine.

Jocul Final e real, Jocul Final a început.

Viitorul e nescris.

Ce va fi va fi.

12 Jucători. Tineri, dar din seminţii străvechi. Din care se trage toată omenirea. Şi care au fost create şi alese cu mii de ani în urmă.

De atunci jucătorii se pregătesc neîncetat. Nu au puteri supranaturale.

Niciunul nu poate să zboare, să transforme plumbul în aur sau să-şi vindece rănile. Când le sună ceasul, Jucătorii mor. Mor ei, murim şi noi.

Jucătorii sunt moştenitorii Pământului şi ei trebuie să rezolve Marea Enigmă a Salvării. Unul dintre ei trebuie să reuşească, altminteri vom pieri cu toţii.

Citeşte cartea.

Găseşte indiciile. Descifrează enigma.

Există un singur câştigător.

Jocul Final e real.

Jocul Final a început.

RECENZIE:

Jocul Final: Convocarea a avut parte de o campanie de promovare ingenioasă și extrem de eficientă. Premiile puse la bătaie, misterul care învăluie povestea, enigmele ascunse în paginile volumului… Totul a contribuit la transformarea cărții într-un adevărat fenomen mondial. Apariția romanului la editura Trei, la câteva săptămâni după lansarea la nivel mondial, nu a făcut decât să-mi sporească interesul în legătură cu acesta.

După ce piața a fost luată cu asalt de romane distopice și post apocaliptice, o carte în care sunt descrise evenimentele care preced Sfârșitul mi s-a părut o idee foarte bună. La început, din descriere, am crezut că este vorba despre un fantasy cu elemente SF, o carte în genul Moștenirilor Lorien (James Frey este co-autorul ambelor serii), asta din cauza acelor „seminții” pe care, după Stăpânul inelelor (bine, cât am reușit să citesc din ele) și seria Moștenirea de Cristopher Paolini, am ajuns să le asociez automat cu genul fantasy. Totuși, restul descrierii părea mai apropiată de o distopie, așa că am devenit tot mai curios. Încă de la început, Jocul Final: Convocarea s-a dovedit a fi o enigmă!

Povestea începe când 12 meteoriți lovesc Pământul, provocând distrugeri de neimaginat în micile comunități „vizate”. Lumea este uimită de acest eveniment rar, dar 12 adolescenți știu că acesta este un semn. Jocul Final a început. O cursă contra cronometru începe imediat după Convocare, când cei 12 Jucători sunt nevoiți să deslușească înțelesurile indiciilor primite de la o ființă ciudată și să găsească prima Cheie: cea a Pământului. Aventurile prin care trec personajele se dovedesc a fi atât uimitoare, cât și incredibil de dure.

Am devorat Jocul final: Convocarea în doar două zile, în ciuda numărului destul de mare de pagini. Pur și simplu nu m-am putut opri din citit! Stilul e cât se poate de antrenant, se întâmplau atât de multe lucruri în doar câteva pagini încât cu greu îmi găseam dorința să fac și altceva, iar faptul că nu am putut să-mi dau seama încotro avea să se îndrepte acțiunea a fost enervant, dar atât de bine-venit. Acesta aș spune că e cel mai mare atu al cărții: felul în care a fost scrisă. Cu toate că la început am avut impresia că se ia prea mult în serios, pe parcurs cartea a devenit acea lectură ușoară și relaxantă de care fiecare dintre noi are nevoie la un moment dat. Acțiunea e prezentă din plin, iar acest lucru nu face decât să alimenteze „nevoia” de a citi cartea cât mai repede, pentru a afla cum se va sfârși această primă rundă a Jocului. Firește că totul se termină când ți-e lumea mai dragă, cu un cliffhanger cât se poate de enervant, însă, fiind anunțate și celelalte două volume din serie, e de înțeles de ce autorii au ales această variantă. Foarte multe fire narative au fost lăsate „libere”, soarta personajelor și a lumii este mai nesigură ca niciodată după evenimentele de la final, iar ultima dezvăluire nu face altceva decât să sporească sentimentul de frustrare că prima parte a Jocului s-a terminat.

Totuși, am avut și unele probleme cu romanul. Personajele sunt cel mai slab punct al cărții, asta pentru că sunt 12 oameni din perspectivele cărora ne este povestit Jocul Final. O decizie ambițioasă și riscantă din partea autorilor, această alegere s-a dovedit a nu fi chiar atât de inspirată. Da, e interesant să privim evenimentele din punctele de vedere ale tuturor participanților, însă asta vine la pachet cu niște personaje destul de vag conturate care, la un moment dat, mi s-au părut a fi doar un singur mare personaj colectiv. Au existat și unele clișee care m-au scos din minți, pentru că povestea nu ar fi suferit în absența lor, cum ar fi eternul triunghi amoros și eroul inferior în fața celorlalți, dar care se dovedește mai bun decât restul. Un alt aspect pe care trebuie neapărat să-l menționez este obsesia autorilor pentru detaliile tehnice neimportante. Serios, nu era nevoie să mi se spună, de exemplu, că X a dormit 10,45 ore sau ca Y a alergat pentru 15,978 minute.

Jocul Final: Convocarea este cartea perfectă pentru câteva ore de evadare într-o realitate alternativă, plină de adrenalină și mister. Paginile cărții ascund mai mult decât o poveste, ele dețin secretul unei hărți către o comoară adevărată, pe care fiecare cititor este invitat să o descopere. Un concept unic, îmbinând lectura cu diverse platforme digitale, ENDGAME reprezintă o experiență care merită încercată.

Mulțumesc Editurii Trei pentru șansa de a citi acest roman foarte interesant.

RATING: 8/10