MÂNDRIE, PREJUDECATĂ ȘI FOARTE PUȚINI ZOMBI – recenzie MÂNDRIE + PREJUDECATĂ + ZOMBI, de Jane Austen și Seth Grahame-Smith

TITLU: Mândrie + prejudecată + zombi

AUTOR: Jane Austen și Seth Grahame-Smith

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Este un adevăr universal cunoscut că un zombi care a apucat să mănânce un creier va simti nevoia să mănânce şi mai mult creier.

Aceasta este prima frază din Mândrie + prejudecată + zombi, o ediţie extinsă a îndrăgitului roman de Jane Austen, în care apar scene noi-nouţe de măceluri cu zombi şi oase sfărâmate. Povestea începe cu o molimă misterioasă care s-a abătut asupra liniştitului sătuc englezesc Meryton – şi morţii revin la viaţă! Brava eroină Elizabeth Bennet este hotărâtă să înlăture definitiv ameninţarea zombilor, dar curând este distrasă de sosirea în sat a trufaşului şi arogantului domn Darcy. Ceea ce urmează este o delicioasă comedie de moravuri, cu multe dueluri verbale între cei doi tineri îndrăgostiţi – şi cu înfruntări şi mai violente pe câmpul de luptă scăldat în sânge. Va putea Elizabeth să nimicească odraslele lui Satan? Şi să depăşească prejudecăţile sociale ale moşierilor cu conştiinţă de clasă? Plină de poveşti de dragoste şi inimi sfărâmate, confruntări cu săbiile, canibalism şi mii de cadavre în putrefacţie, Mândrie + prejudecată + zombi transformă o capodoperă a literaturii universale într-o lectură captivantă pe care nu o mai poţi lăsa din mână.

RECENZIE:

Mărturisesc că, dat fiind faptul că nu am descoperit plăcerea lecturii decât foarte târziu în viață (deja mă simt bătrân 😀 ), până acum nu am reușit să bifez pe lista de lecturi Mândrie și prejudecată. Dar asta nu m-a împiedicat să citesc această variantă actualizată, „ultraviolentă”, în care, ocazional, își face apariția câte un zombi pentru că, sincer să fiu, ideea mi s-a părut de-a dreptul genială. Adică… se ia una bucată roman universal recunoscut și la fel de îndrăgit și condimentezi totul cu o Apocalipsă a morților vii; ce nu-i de iubit la asta? Vă spun eu ce…

Acțiunea din Mândrie + prejudecată + zombi are loc într-o lume în care, după ce o molimă misterioasă – despre care se crede că ar fi lucrul lui Satan însuși – a reușit cumva să reanime cadavrele celor trecuți în neființă, zombi înfometați își fac apariția din străfundurile pământului, omorând pe oricine le iese în cale și infectându-i pe cei mai puțin norocoși cu boala diavolească. Cei rămași în viață au căutat moduri de a le veni de hac nenumiților (ugh, ăsta cred că e cel mai ridicol nume dat zombiilor după „walkers” în The Walking Dead), astfel ajungându-se ca majoritatea familiilor să aibă cel puțin un membru care să poată folosi arme gen săbii sau muschete, să fie expert în artele marțiale – de preferat să fie antrenat într-o țară asiatică – sau chiar să dispună de armate de… ninja pentru protecție. Daaar, în loc să se concentreze pe ceea ce promite, adică lupte sângeroase cu zombalăi dezgustători, suntem nevoiți să le urmărim pe… mirificele surori Bennet, în special pe Elizabeth, făcând ceea ce făceau doamnele din epoca respectivă, adică mai nimic interesant.

Primele, să zicem, 50 de pagini mi s-au părut chiar amuzante. Stilul nu m-a impresionat, fiind de cele mai multe ori foarte copilăresc și repetitiv, dar am fost cucerit de ridicolul situației și de promisiunea unor măceluri meorabile care nu aveau să-și mai facă apariția. Cred că izul acela de parodie exagerată m-a cucerit, pentru că am fost nerăbdător să continui lectura după ce am trecut de acea „piatră de hotar”. Din păcate, ceea ce a urmat m-a dezamăgit cumplit și am ajuns să privesc romanul lui Seth Grahame-Smith – care, până atunci, mi-a făcut o impresie destul de bună – ca pe o corvoadă; nu mai aveam răbdare să-l termin, dar nu pentru că eram curios să aflu cum se termină povestea, ci pentru că voiam să scap de chinul de a citi acea idioțenie. Cum am spus la începutul recenziei, nu am citit Mândrie și prejudecată, dar pun pariu că Jane Austen se răsucește în mormânt chiar în acest moment și sunt convins că, dacă ar fi să revină la viață ca un zombi hămesit, creierul lui Seth Grahame-Smith ar deveni micul ei dejun.

Ce mi-a plăcut la carte? Începutul, care mi-a lăsat impresia unei parodii cu potențial, ceva în genul primelor două Scary Movie. Cât de ridicole erau majoritatea personajelor, în special domnul Bennet și fiicele lui. Domnul Darcy, care a părut să fie genul de personaj sarcastic care trebuie să suporte greutatea întregii acțiuni pe umerii săi. Aparițiile neașteptate ale nemorților și descrierile lor.

Ce nu mi-a plăcut? Personajele foarte prost creionate și incredibil de cretine; ca să dau un exemplu: la un moment dat, Elizabeth traversează o zonă infestată de zombi pentru a ajunge la sora ei, se luptă cu nenumițiii și îi ucide pe majoritatea, apoi ajunge la casa familiei care o găzduiește pe Jane (cred că era vorba de Jane), iar gazdele o privesc cu dezgust din cauza felului în care arată. WTF??? Tipa tocmai a scăpat dintr-un măcel de cadavre reanimate, iar voi vă îngrijorați din cauză că are rochia pătată? Acțiunea sau, mai bine zis, lipsa ei acută. Faptul că zombii nu au fost vedetele cărții, aceștia fiind pomeniți în treacăt de niște personaje plictisite sau, atunci când apăreau, nu rezistau mai mult de trei paragrafe – trei paragrafe extrem de interesante, recunosc – și reflectoarele se întorceau la discuții insuportabile despre… chestii.

Ca să rezum cartea în câteva cuvinte, aș spune că a avut prea multă mândrie și prejudecată și prea puțini zombi. Ideea de la care s-a pornit a fost genială, dar execuția ei a lăsat foarte mult de dorit. Mândrie + prejudecată + zombi mi s-a părut o carte plictisitoare, care mai bine ar fi rămas în stadiul de fanfiction pe Wattpad sau alt site similar. Totuși, am văzut că foarte multă lume s-a declarat încântată de roman, așa că poate că de această dată este numai vina mea; fiind obișnuit cu romanele alerte, toată pălăvrăgeala și lipsa acută a acțiunii din acest roman m-a plictisit de moarte. Și am impresia că, deoarece nu cunosc deloc opera lui Jane Austen, am pierdut câteva remarci sau glume care, pentru fanii Mândrie și prejudecată, ar putea fi cel puțin savuroase. Așa că, dacă vă încadrați în ultima categorie, eu zic să-i dați o șansă cărții. Poate o să vă prindă. Poate! Eu aștept filmul, care sper să se țină de promisiune și să fie „o versiune ultraviolentă cu zombi” a romanului lui Austen și să mai fi redus din interminabilele conversații de doi lei.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru acest roman.

RATING:

A DOUA STRIGARE PENTRU HELEN GRACE

TITLU: Ghici ce-i în cutie (Helen Grace #2)

AUTOR: M.J. Arlidge

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Cadavrul unui bărbat este găsit într-o casă goală. Inima i-a fost scoasă din piept şi trimisă soţiei şi copiilor lui. E prima victimă, iar inspectoarea Helen Grace ştie că nu va fi ultima. Dar de ce s-ar afla un bărbat cu o viaţă împlinită departe de casă în toiul nopţii? Presa îl numeşte Jack Spintecătorul în sens invers: un criminal în serie, vânând bărbaţi însuraţi care duc vieţi duble. Helen simte furia din spatele crimelor. Dar ceea ce nu poate ea să prevadă este cât de schimbător e criminalul – sau ce o aşteaptă la capătul cursei.

RECENZIE:

De obicei, continuările nu reușesc să se ridice la nivelul primului volum dintr-o serie; darămită să-l depășească din toate punctele de vedere. Ghici cine moare primul a fost una dintre cele mai surprinzătoare noi apariții ale acestui an, în special pentru că nu am auzit mare lucru despre carte înainte ca aceasta să fie publicată și la noi. Cu toate că am avut unele mici nemulțumiri legate de ea, prima carte din seria Helen Grace mi-a stârnit interesul suficient de mult încât să țip de bucurie atunci când am văzut coperta pentru ediția în limba română a celui de-al doilea volum. ȘI CE MAI COPERTĂ! Cei de la editura Trei s-au întrecut pe ei de data asta, nu glumesc. Cred că m-am holbat cel puțin un sfert de oră la acea imagine perfectă și am numărat zilele până am putut, în sfârșit, să citesc Ghici ce-i în cutie.

După întâmplările din Ghici cine moare primul, Helen și Charlie au rămas fiecare cu propriile fantome pe care trebuie să le izgonească pentru a-și putea continua viețile. Atunci când un psihopat începe să ucidă bărbați infideli și să le trimită inimile frumos ambalate persoanelor dragi, Helen și restul echipei sale sunt puși față în față cu un caz aparent de nerezolvat. Singura pistă pe care o au este o fărâmă insignifiantă din identitatea criminalului: ucigașul este o prostituată pe nume Îngeraș. Dar un simplu nume de stradă nu este suficient pentru a-i da de urmă, iar cruzimea lui Îngeraș pare să nu cunoască limite.

Continuarea perfectă. Punct. Ghici ce-i în cutie mi-a întrecut toate așteptările și l-au propulsat pe M.J. Arlidge în topul scriitorilor mei preferați, alături de J.K. Rowling/Robert Galbraith, Gillian Flynn, Robin Hobb, Garth Nix, Leigh Bardugo și încă o mână de „privilegiați”. Omul ăsta e un geniu și mă bucur nespus că avem ocazia să-i citim cărțile (din câte am înțeles, Arlidge are un ritm amețitor de a publica: două romane pe an) și nu pot decât să sper că seria Helen Grace va continua să ne încânte mulți, mulți ani de acum încolo.

Cu ce să încep? Pesupun că, așa cum stă treaba cu mai toate romanele polițiste, cel mai „fierbinte” subiect de discuție este cazul pe care inspectoarea Helen Grace trebuie să-l rezolve. Sincer, nu mă așteptam la ceva atât de macabru, dezgustător, bolnav… Adică, da, cazul din Ghici cine moare primul a fost și el destul de tulburător, dar parcă acesta a fost și mai și. Autorul nu s-a sfiit și a dat naștere la ceva cu totul și cu totul unic, un caz aparte, straniu, hipnotizant, încărcat de tensiune și dramatism, care m-a ținut lipit de paginile cărții și nu mi-a dat pace până nu am ajuns la finalul romanului.

Personajele? Oh, Doamne! Am adorat imperfecțiunile protagonistelor (Helen și Charlie), faptul că evenimentele prin care au trecut în prima carte au lăsat urme adânci atât în sufletele, cât și pe trupurile lor. Schimbările prin care cele două au trecut în perioada de timp dintre Ghici cine moare primul și Ghici ce-i în cutie sunt uimitoare.

Helen, cu toate că a rămas la fel de secretoasă ca întotdeauna, încearcă să îndepărteze barierele pe care le-a ridicat de una singură între ea și cei din jurul său. Drama pierderii singurului membru al familiei sale a făcut-o să realizeze că, uneori, e bine să ai pe cineva căruia să-i poți spune ce te apasă, iar Helen își dă silința să devină o persoană mai ușor de abordat de către persoanele din exterior. Dar, după cum spuneam, rămâne la fel de secretoasă și suspicioasă, iar faptul că presa e mereu pe urmele ei nu o ajută prea mult. Emilia Garanita, reporterița… ambițioasă cu care Helen a mai avut unele conflicte în trecut, continuă să-i pună bețe-n roate, iar confruntările dintre cele două sunt de-a dreptul spectaculoase. Helen Grace este un personaj remarcabil, construit cu deosebită atenție la detaliu, pe care nu poți să nu-l îndrăgești.

Charlie mi s-a părut cea mai afectată de evenimentele de la sfârșitul cărții precedente. După ce a pierdut sarcina în urma torturilor la care a fost supusă și a trecut, cu chiu, cu vai, peste perioada de recuperare, ea primește un ultimatum din partea soțului său: trebuie să decidă ce este mai important, familia sau cariera? O alegere imposibilă pentru Charlie, care se trezește sfâșiată între cele mai de preț lucruri pentru ea, dragostea pe care i-o poartă lui Steve și loialitatea de nestrămutat față de tot ce înseamnă „poliție”. Dacă va lua sau nu decizia corectă (și, până la urmă, ce înseamnă „decizia corectă”?) rămâne să descoperiți singuri.

Apoi, ar mai fi personajele secundare, dintre care se remarcă trei. Tony, noul sergent al secției unde lucrează Helen, care ascunde o poveste sfâșietoare, probabil una dintre cele mai emoționante din întreaga carte; Emilia Garanita, jurnalista fără scrupule despre care am mai pomenit și personajul pe care îl detest cel mai mult din serie (sper ca în unul din următoarele volume, autorul să-i pregătească o ieșire… mortală) și Harwood, superiorul lui Helen, o femeie de gheață, care pare să nu o aibă la suflet pe eroina noastră.

N-o mai lungesc mult, promit. Ghici ce-i în cutie este una dintre cărțile mele preferate de anul acesta, cu siguranță printre cele mai bune romane polițiste din câte am citit, și aștept cu nerăbdare publicarea următorului volum al seriei. Dacă sunteți în căutarea unor cărți care să vă țină cu sufletul la gură, ușor de citit (încă un plus al cărții este că, datorită capitolelor scurte și schimbării continue a personajului din perspectva căruia vedem ce se întâmplă, nici nu simți când dai gata 400 de pagini) și de care să vă îndrăgostiți iremediabil, seria Helen Grace este perfectă. Garantez că nu o să regretați!

Muțumesc editurii Trei pentru acest roman care m-a lăsat fără cuvinte!

VIAȚĂ DE CAL

TITLU: Black Beauty

AUTOR: Anna Sewell

PUBLICAT DE: Editura Rao

DESCRIERE: Autoarea Anna Sewell a scris povestea frumosului armăsar negru în ultimii ani ai vieţii şi a murit la cinci luni de la publicarea acesteia. Cu toate astea, a apucat să vadă succesul de care s-a bucurat povestea lui Black Beauty încă de la publicare. Astăzi, cu cinci milioane de exemplare vândute, Black Beauty este una dintre cele mai de succes cărţi din toate timpurile.

RECENZIE:

Luna aceasta am hotărât că e timpul să citesc niște clasici și, după ce mi-am încheiat socotelile cu De veghe în lanul de secară (interesantă, dar nu wow), Lolita (singurul lucru pe care l-am urât la cartea asta a fost fontul minuscul), …să ucizi o pasăre cântătoare (din nou, nu m-a impresionat) și Maestrul și Margareta (după un început extrem de promițător a devenit o îngrămădeală de lucruri lipsite de sens), m-am oprit asupra unei cărți pe care îmi doream de foarte multă vreme să o citesc: Black Beauty. Mulțumesc librăriei online Libris pentru surpriza deosebită de luna aceasta!

Romanul Annei Sewell spune povestea unui armăsar deosebit de frumos, Black Beauty, și a diverșilor oameni cu care fac cunoștință de-a lungul vieții sale agitate. Încă din tinerețe, el a învățat cât de nedreaptă poate fi soarta, atunci când a fost vândut pentru prima oară și s-a văzut nevoit să părăsească tot ceea ce știa și iubea doar pentru a se trezi în grija unor persoane nepăsătoare. Totuș, nu totul a fost deprimant în viața lui Black Beauty, dar acest lucru trebuie să-l aflați singuri, citind cartea.

Primul lucru care-mi vine în minte atunci când mă gândesc la Black Beauty este senzația aceea plăcută, de confort, pe care am avut-o în timp ce treceam de la un capitol la altul. Cartea se citește foarte repede și cred că este una dintre acele povești ptrivite atât pentru adulți, cât și pentru cei mici. Cititorii mai neexperimentați vor aprecia, cu siguranță, atât stilul deloc complicat și ușor de înțeles al autoarei, cât și povestea în sine, pe când cei mari își vor aduce aminte de copilărie și vor descoperi cu plăcere mesajele ascunse despre bunătate, onestitate și corectitudine.

Mi s-a părut foarte interesantă abordarea autoarei, de a nara cartea la persoana I, din perspectiva unui… cal. Astfel, experiențele prin care trece Black Beauty de-a lungul romanului au avut un impact mult mai puternic decât dacă ar fi fost povestite de către un narator omniscient și a fost mai ușor pentru mine să mă implic emoțional în poveste. Ca să nu mai spun că vocea lui Black Beauty mi s-a părut extrem de autentică, esența firii sale blânde fiind captată cu deosebită grijă de către Anna Sewell.

Deși de foarte multe ori a jucat rolul ascultătorului sau al martorului tăcut, iar personajele secundare/episodice au ieșit, uneori, mai mult în evidență decât el, Black Beauty mi s-a părut un personaj fermecător, inocent și sincer; l-am îndrăgit încă din prima clipă și aproape că i-am simțit durerea de fiecare dată când trecea prin situații nu tocmai plăcute, dar m-am și bucurat alături de el atunci când întâlnea câte o persoană demnă să-i fie stăpân. Viața lui Black Beauty este una complicată, cu bune și rele, dar el mereu reușește să-și mențină optimismul la cote ridicate, indiferent de greutățile pe care trebuie să le depășească.

Un roman pe care-l recomand tuturor, indiferent de vârstă sau de pregătirea în ale cititului. O lectură încântătoare, care cu siguranță vă va smulge câteva zâmbete. Una dintre acele cărți clasice fără vârstă.

Mulțumesc librăriei online Libris pentru șansa de a citti această carte minunată. Vă invit și pe voi să descoperiți multitudinea de cărți – atât în română, cât și în engleză – care se află la doar un click distanță de bibliotecile voastre. Ca bonus, pe site găsiți zilnic fel de fel de oferte și reduceri, iar transportul este gratuit!

CĂLĂTORIE SPRE CHINA… CU DRAGONI

TITLU: Tronul de jad (Temeraire #2)

AUTOR: Naomi Novik

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Când britanicii capturează o navă franceză care transporta un prețios ou de dragon, căpitanul Will Laurence de pe nava Reliant, aflată în serviciul regal, devine peste noapte comandantul unui nobil dragon pe care îl va numi Temeraire. În calitatea lor de noi membri ai Forțelor Aeriene Britanice, cei doi, om și dragon, își dovedesc curând cutezanță în lupta curajoasă împotrivă forțelor invadatoare ale lui Napoleon Bonaparte. China descoperă acum că prețioasă ofrandă destinată lui Napoleon a căzut în mâinile britanicilor, astfel că o înverșunată delegație chineză se leagă să revendice remarcabilul animal. Însă căpitanul Laurence refuză să coopereze. Amenințat cu spânzurătoarea pentru nesupunere, căpitanul nu are de ales decât să-l însoțească pe Temeraire în Orientul Îndepărtat – o călătorie lungă, plină de primejdii, de intrigi și amenințările colosale ale adâncurilor. Dar odată ajunși la curtea împăratului Chinei, îi așteaptă descoperiri uluitoare și pericole dintre cele mai întunecate.

RECENZIE:

Au trecut câteva luni bune de când am citit primul volum al seriei, e adevărat, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Dragonul maiestății sale m-a dezamăgit puțin (cam mult), nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor (uriașe, ce-i drept) și mi s-a părut destul de plictisitor (de foarte multe ori m-am gândit să renunț, pur și simplu, la carte), așa că nu m-am grăbit să citesc continuarea. Prima mea mare greșeală, pentru că Tronul de jad s-a dovedit a fi un roman mult mai bun decât predecesorul său, iar acum sunt cum nu se poate mai entuziasmat să continui cu seria, mai ales că volumul 4 urmează să apară și la noi anul acesta.

După ce englezii au aflat din ce specie face parte Temeraire, o delegație chineză își face apariția în Anglia pentru a-l revendica și repatria. Laurence, în schimb, nu este de acord să fie despărțit de prietenul său și, după îndelungi discuții, chinezii sunt de acord ca el să-i însoțească în lunga călătorie pentru a descoperi originile lui Temeraire.

După ce am stat departe de cărțile fantasy pentru o perioadă, am simțit nevoia să mă întorc la  ele și am ales Tronul de jad pentru această „sarcină”. Spre marea mea încântare, am fost pe deplin acaparat de lumea descrisă de Naomi Novik încă de la primul capitol al cărții. A ajutat și faptul că, de această dată, Laurence și Temeraire nu mai sunt limitați la Anglia și împrejurimile… banale ale acestei țări, ci ajung să traverseze oceanul tocmai până în China, pe drum întâmpinând o droaie de probleme solicitante și încărcate de suspans. Deși, uneori, călătoria protagoniștilor a părut ceva mai lungă decât trebuia, toate neplăcerile au fost șterse cu buretele imediat după ce echipajul de pe Allegiance a ajuns în China.

Naomi Novik a făcut o treabă a naibii de bună cu ultima parte a romanului, iar descrierile Chinei, dragonilor nativi și obiceiurilor de acolo mi s-au părut de-a dreptul superbe. Diferența dintre felul în care sunt tratați dragonii în Anglia și modul în care aceștia trăiesc în China este ca de la cer la pământ și am simțit cu tărie impactul pe care l-a avut asupra lui Temeraire. Cu toate că a trecut mai bine de jumătate de an de când am citit primul volum al seriei, mi-am adus aminte instant de toate antrenamentele inumane pe care Laurence și Temeraire au fost nevoiți să le suporte la începuturile carierei lor în aviație și cum unii oameni îl tratau pe dragon aproape cu repulsie. Așa că nu e de mirare schimbarea de comportament prin care Temeraire trece odată cu descoperirea unui nou mod de viață. Dragonul începe să pună sub semnul întrebării tot ce a cunoscut până acum alături de Laurence și se gândește serios să înceapă o schimbare a felului în care uriașele reptile sunt tratate în Anglia.

Un aspect pe care l-am apreciat la roman a fost felul în care autoarea s-a „jucat” cu relația dintre Laurence și Temeraire. Pentru că, odată cu apariția chinezilor, prietenia ce-i leagă începe să dea semne de uzură și mereu pare în pericol să dispară în neant. Mi-a plăcut și că Laurence a părut, de cele mai multe ori, conștient că viața în China ar putea fi mai pe placul lui Temeraire decât luptele obositoare împotriva armatelor lui Napoleon și că s-a gândit serios să rămână într-o țară străină de dragul prietenului său.

Temeraire, așa cum am fost obișnuit din primul volum, a reprezentat sarea și piperul romanului. Inocența și curiozitatea lui sunt de-a dreptul adorabile și au făcut deliciul paragrafelor în care apărea. Din nefericire, mi s-a părut că dragonul nu a fost chiar atât de prezent în carte, iar atunci când ne onora cu prezența, în 50% din cazuri, era mai mult un soi de… recuzită și își făcea de lucru undeva pe fundal. Dar, chiar și cu apariții destul de puține, Temeraire a avut parte de o dezvoltare interesantă a personalității, iar povestea lui a luat o întorsătură extrem de interesantă odată cu noile descoperiri făcute în China. Despre Laurence nu am ce să spun în afară de faptul că, din nou, m-a lăsat rece atunci când nu se afla în prezența lui Temeraire și mi s-a părut o alegere foarte neinsprată pentru protagonistul unei serii.

Tronul de jad mi s-a părut o carte mult mai reușită decât Dragonul maiestății sale prin felul în care a reușit să ridice ștacheta și să jongleze cu relația dintre Temeraire și Laurence. Aștept cu nerăbdare să citesc următorul volum și să văd ce vor mai avea de înfruntat cei doi.

CE E BINE, CE E RĂU?

TITLU: Jumătatea sălbatică (Half life #2)

AUTOR: Sally Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: După ce şi-a întâlnit tatăl, pe Marcus, temutul Vrăjitor Negru, şi a primit de la acesta cele trei daruri, semnul devenirii unui Vrăjitor cu drepturi depline, Nathan luptă pentru supravieţuire, hăituit de Vânătorii Consiliului şi mânat constant de dorinţa de a-l regăsi pe Gabriel şi de-a o salva pe Annalise. Adevărata provocare însă este să înveţe să-şi controleze Darul proaspăt descoperit, latura sălbatică a sinelui, sursa unei puteri ce ameninţă să spulbere totul în calea ei. Iar miza nu e numai propriul său destin, ci destinul întregii lumi a Vrăjitorilor.

RECENZIE:

Primul volum al trilogiei Half life a fost o surpriză plăcută pentru mine. Atmosfera sumbră, punctul de vedere unic al protagonistului și personajele frumos conturate din Jumătatea rea au făcut ca Jumătatea sălbatică să devină una dintre cele mai așteptate cărți ale anului 2015 pentru mine. Continuarea aventurilor lui Nathan nu dezamăgește, autoarea reușind să păstreze elementele care au contribuit la unicitatea primei cărți și, uneori, să le eleveze. Însă au existat și câteva lucruri care nu mi-au plăcut chiar atât de mult. Voi discuta mai în amănunt despre ce am apreciat și ce nu am apreciat la carte imediat.

Vânat de Vrăjitorii Albi, urât de Vrăjitorii Negri, Nathan se află într-o continuă fugă. Doar că de acestă dată se confruntă cu o nouă problemă: Darul primit de la tatăl său la sfârșitul volumului anterior îl face să se transforme într-o creatură căreia nu-i poate controla latura sălbatică. Atunci când îi întâlnește pe Nesbitt, un Semipur Negru, și pe Van, o Vrăjitoare Neagră specializată în poțiuni, Nathan află și de existența unei Alianțe care își propune să lupte pentru egalitatea între Vrăjitorii Negri și cei Albi, dar acest lucru nu se poate realiza decât prin bătălii crunte.

Mi-a plăcut enorm acțiunea alertă a romanului. Nu am avut timp să mă plictisesc, fiecare capitol parcă se evapora sub ochii mei și mă lăsa cu o singură dorință: mai mult! Față de Jumătatea rea, elementul magic este mult mai prezent în acest volum. Fie că vorbim despre poțiuni stranii care permit Vrăjitorilor Negri să doarmă înăuntru fără nicio problemă, despre scurtături fermecate către diverse locuri izolate, sau momentele în care Nathan se lasă pradă firii sale animalice, tot ce ține de supranatural a fost tratat cu mai multă atenție din partea autoarei și acest lucru nu face decât să mă bucure. Să spun că acțiunea e surprinzătoare ar fi o defavoare adusă cărții. Și, dacă vă imaginați că Jumătatea rea a avut un final chinuitor, stați să citiți Jumătatea sălbatică! Așteptarea până când ultimul volum, Half lost (Jumătatea pierdută???), își va face apariția pe rafturile librăriilor pare la un milion de ani distanță.

Evoluția lui Nathan nu e una surprinzătoare, pe alocuri se simte că stagnează, însă rămâne la fel de fascinant ca și în primul volum. Ura pe care acesta o simte față de cei care i-au greșit și care îl alimentează constant îi conferă motivație și îl împinge spre cele mai nebănuite decizii. Acest sentiment continuu de nesiguranță te acaparează și pe tine, cititorul, te pune în papucii protagonistului și face imposibil să-ți dai seama de ce se va întâmpla în continuare.

Și, așa cum îi stă bine unei continuări care se respectă, avem parte de o nouă suită de personaje. Nesbitt și Van, cei mai noi aliați ai lui Nathan, sunt de-a dreptul fascinanți și o adiție excelentă pentru trilogie. Nesbitt aduce un strop (necesar, aș spune eu) de comic în tot acest ocean de negură și sentimente sumbre, replicile sale reușind să-l enerveze la culme pe Nathan și, în același timp, să-mi smulgă câteva zâmbete. Van, pe de altă parte, e opusul lui Nesbitt: fascinantă și misterioasă, cu abilități de strateg înnăscute, ea este una dintre cele mai de preț adiții ale cărții. Descrierea pe care Nathan i-o face la început stârnește interesul și te face să realizezi că această Vrăjitoare Neagră ascunde mai multe secrete decât ți-ai putea închipui.

Reîntâlnim și o parte din personajele din Jumătatea rea, cel mai mult ieșind în evidență Gabriel. Acesta are parte de un portret chiar mai bun decât al protagonistului, unul mai complet, dar nici el nu evoluează decât foarte puțin de-a lungul cărții. Sentimentele pe care Gabriel le nutrește pentru Nathan nu sunt deloc explicate și par un fel de fan service făcut de autoare. Marcus, tatăl lui Nathan și cel mai periculos Vrăjitor Negru, apare incredibil de puțin în carte (chiar dacă fiul său spune că au petrecut suficient timp împreună și a ajuns să-l cunoască extrem de bine), la fel ca și Mercury, una dintre antagoniste, sau frații lui Nathan: Arran și Jessica.

Aici apare una dintre problemele cărții: în mare parte, se concentrează pe o expediție inutilă a protagonistului și acoliților săi și nu are suficient timp încât să-și dezvolte personajele secundare (pe cele interesante, cel puțin) așa cum trebuie. La sfârșit își fac apariția niște întorsături de situație foarte faine, dar nu au impactul necesar din cauza acestei dezvoltări insuficiente a unor personaje.

Iar acum, partea cea mai frustrantă la Jumătatea sălbatică: Annalise. Mai mult de jumătate din carte este dedicată găsirii și salvării ei, deoarece Nathan crede că ea este sufletul său pereche și așa mai departe. Dar nu asta e partea proastă. Scenele dintre Nathan și Annalise sunt chinuitoare, nu există niciun fel de chimie între cei doi, iar Annalise lasă mai mereu impresia că locul ei nu e în lumea aceea, că e în plus. Ceea ce înseamnă că am pierdut degeaba 200 de pagini, când am fi putut să le petrecem cu unele personaje mai interesante.

Una peste alta, cu tot cu puncte tari și puncte slabe, Jumătatea sălbatică merită citită. Cartea lui Sally Green e un amalgam de senzații tari, acțiune alertă și turnuri impredictibile aproape la fiecare pas. Mulțumesc Editurii Trei pentru șansa de a citi această continuare extrem de entertaining!