ONOARE ȘI SUPRAVIEȚUIRE – recenzie PECETEA MORȚII, de Veronica Roth

pecetea_morti

TITLU: Pecetea morții (Pecetea morții #1)

AUTOR: Veronica Roth

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Pe o planetă stăpânită de violență și răzbunare, într-o galaxie unde unii sunt favorizați de soartă, toată lumea posedă un har, o putere unică menită să dea formă viitorului. În vreme ce majoritatea are de câștigat de pe urma acestui har, unii nu au aceeași soartă, abilitățile lor făcându-i vulnerabili în fața controlului celorlalți. Își vor putea aceștia recăpăta darurile, soarta și viețile? Vor fi ei capabili să întoarcă balanța de putere în această lume?

RECENZIE:

Cunoscută în toată lumea pentru seria distopică Divergent, Veronica Roth revine în atenția publicului cu o nouă poveste, de această dată un SF cu tente de fantasy (sau invers?), despre două națiuni de pe o planetă înghețată, aflate în război de sute de ani. Nu am citit Divergent și, după ce am văzut primele două filme (groaznice) și am aflat deznodământul seriei (interesant), nici nu mă simt presat să o fac, dar Pecetea morții mi s-a părut din start mult mai interesantă – faptul că nu e inspirată de o altă trilogie de succes a fost unul dintre factorii care au ajutat-o cel mai mult – și am avut norocul să o citesc la foarte scurt timp după apariția ei nu doar pe piața de carte de la noi, ci de la nivel mondial.

Într-o galaxie străbătută de un curent misterios, numit Flux, care îi binecuvântează pe oameni cu haruri deosebite, shoteții și thuvesiții se află în război pentru planeta ostilă pe care o numesc casă. La început dușmani, privindu-se unul pe celălalt cu neîncredere, Akos – fiul oracolului de pe Thuvhe – și Cyra – sora tiranicului conducător al poporului Shotet – vor învăța împreună că dragostea și prietenia sunt mai presus de legăturile de sânge.

Nefiind familiarizat cu stilul autoarei, nu am avut habar la ce să mă aștept nici de la poveste, nici de la personaje, iar la finalul lecturii m-am găsit într-o zonă neutră: nu mi-a plăcut la nebunie, dar nici nu am considerat-o o pierdere de vreme. O să încep cu lucrurile pe care le-am apreciat, chiar foarte mult, la Pecetea morții, și anume protagoniștii și lumea în care aceștia își fac veacul. Mi-a fost foarte ușor să mă atașez de Akos, acesta fiind o fire mai retrasă și nu foarte comunicativă, ca și mine. De altfel, prima parte a romanului, scrisă în totalitate din perspectiva lui, mi s-a părut și cea mai reușită: nu numai că a jucat excelent rolul de introducere în această lume nemaivăzută, dar, prezentându-l pe Akos de-a lungul anilor, în momentele cheie ale formării sale ca persoană, practic m-a „obligat” să-l accept mult mai ușor ca protagonist și, totodată, să-l simpatizez (lucru care, de obicei, mi se întâmplă abia după jumătatea cărții). Ce mi-a plăcut foarte mult la Akos a fost cât de mult au vorbit acțiunile sale pentru el și că, în loc să aflăm de la alte personaje, cât e de inteligent, curajos, sensibil, etc., am văzut că întrunește toate aceste calități, și nu numai, de-a lungul cărții, prin intermediul deciziilor sale, fie ele îndelung planificate sau de moment. Cyra e altă mâncare de pește: crescută într-o familie îngrozitoare și înzestrată cu un har la fel de teribil, a fost practic obligată să evite orice contact cu o altă ființă umană, singurele dăți când îi este permis să iasă în societate fiind atunci când fratele ei consideră că ar fi în favoarea lui să o facă. Astfel, Cyra și-a călit un strat de armură pe care-l poartă constant în jurul ei și e nevoie de multă muncă și dedicație pentru a-l putea înlătura. Lucru pe care Akos îl reușește – interacțiunile dintre ei sunt absolut minunate – nu dintr-odată, ci lent, pas cu pas; iar acesta e un alt aspect al cărții pe care l-am apreciat: e evident nu de la prima pagină, ci de când citești descrierea, că Akos și Cyra vor ajunge să se îndrăgostească unul de celălalt, numai că sentimentele apar și ele în timp, permițând relației dintre cei doi eroi să respire și să evolueze treptat, de la neîncredere, la prietenie și abia spre sfârșitul romanului transformându-se în dragoste. Pe lângă protagoniști, mi-a plăcut foarte mult și lumea creată de autoare: e unică, foarte bine conturată, bogată în tradiții și obiceiuri transpuse minunat pe pagină.

Totuși, au fost unele chestii care nu mi-au plăcut. Romanul e lent, chiar dureros de lent aș putea adăuga, în primele trei părți; acțiunea își intră în ritm spre sfârșit, dar mi s-a părut prea târziu pentru că, până să ajung la momentele tensionate, mi-am pierdut orice urmă de interes vizavi de poveste ori de soarta personajelor, așa că întorsăturile de situație de la sfârșit au devenit nule. Buuun… Al doilea lucru care m-a scos din sărite a fost felul în care autoarea s-a folosit de perspectiva dublă: povestea văzută prin ochii Cyrei era spusă la persoana întâi, pe când cea a lui Akos la persoana a treia. Nu am înțeles de ce Veronica Roth a recurs la această metodă, fiindcă nu a adus nimic în plus poveștii – ba chiar a făcut-o mai greu de urmărit –, dar am o teorie conspirativă: am auzit că multă lume s-a plâns că în Experiment, atunci când povestea a fost relatată din perspectivele lui Tris și Patru (nu, n-o să-i spun Four), vocile celor doi nu au fost suficient de distincte și o grămadă de cititori au avut probleme în a diferenția un capitol în care Tris povestea ce se întâmplă cu unul în care naratorul era Domnul Numeral, așa că, pentru a scăpa de un nou val de critici și miștouri, Roth s-a decis să facă… asta. Dar nu i-a ieșit nici acum. Ca să nu uit, o ultimă plângere: celelalte personaje, în afară de protagoniști, sunt atât de prost conturate încât ar putea fi înlocuite cu niște bucăți de carton și nimeni nu și-ar da seama că s-a schimbat ceva.

Pecetea morții a fost un roman ok-ish, cu o lume interesantă și foarte promițătoare și niște protagoniști charismatici, dar care ar fi avut nevoie de ceva mai mult – un antagonist mai bun, câteva explicații despre cum funcționează Fluxul și Harurile, etc. Pentru fanii Divergent va fi o supriză plăcută, având în vedere cât de diferită e față de mult prea cunoscuta serie distopică, însă restul cititorilor vor trebui să se înarmeze cu o răbdare de fier pentru a putea parcurge primele trei părți ale poveștii, atunci când nu se întâmplă mai nimic interesant.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING

Anunțuri

3 gânduri despre „ONOARE ȘI SUPRAVIEȚUIRE – recenzie PECETEA MORȚII, de Veronica Roth

  1. Eu am citit Divergent, nu pot spune ca m-a dat pe spate, dar nici ca mi-a displacut complet. Sincer, filmul a fost praf, cartea e ceva mai ok.
    Revenind, imi place recenzia ta si nu stiu daca special ai facut, insa m-ai facut foarte curioasa cu ceva, despre care n-ai mentionat nimic: care sunt harurile? Ce fel de haruri au personajele? N-ai dat deloc exemple si asa ma faci sa vreau sa citesc cartea :))

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s