ACELEAȘI MĂRII, ALT… INSTITUT – recenzie DOAMNA DE LA MIEZUL NOPȚII, de Cassandra Clare

doamna_de_la_miezul_noptii

TITLU: Doamna de la Miezul Nopții (Uneltiri întunecate #1)

AUTOR: Cassandra Clare

PUBLICAT DE: Editura Leda (colecția Leda Edge)

DESCRIERE: Lâng-o mare cu ape argintii…

Într-o lume tainică, unde războinici pe jumătate îngeri sunt legață prin jurământ să lupte împotriva demonilor, parabatai e un cuvânt sacru.

Un parabatai e partenerul tău în luptă. Un parabatai e cel mai bun prieten al tău. Doi parabatai pot reprezenta totul unul pentru celălalt – dar nu au voie să se îndrăgostească.

Emma Carstairs este o războinică, un vânător de umbre, cel mai bun din generaţia sa. Ea trăieşte doar pentru a lupta. Umăr la umăr cu parabatai-ul ei, Julian Blackthorn, patrulează pe străzile din Los Angeles, unde vampirii îşi fac de cap pe Sunset Strip, iar spiritele naturii – cele mai puternice dintre creaturile supranaturale – sunt în pragul unui război deschis cu vânătorii de umbre. Când încep să apară trupurile unor oameni şi elfi omorâţi la fel cum fuseseră ucişi şi părinţii Emmei când ea era copil, este creată o alianţă nesigură.

Aceasta este şansa Emmei de a se răzbuna – şi şansa lui Julian de a-l recăpăta pe fratele său Mark, ţinut prizonier la Curţile Elfilor. Tot ce au de făcut Emma, Julian şi Mark este să rezolve misterul crimelor în două săptămâni… şi înainte să fie luaţi în vizor de către asasin. Căutările lor o poartă pe Emma de la o peşteră de lângă mare, plină de magie, până la o loterie întunecată, unde ceea ce se câştigă este moartea. Şi fiecare indiciu pe care îl descoperă duce la alte secrete. Ce i-a ascuns Julian în toţi aceşti ani? De ce Legea vânătorilor de umbre le interzice parabatailor să se îndrăgostească unul de altul? Cine este asasinul real al părinţilor ei – şi poate Emma să accepte adevărul?

RECENZIE:

Ah, Cassandra Clare. Unul dintre autorii cu care am o relație intensă de dragoste-ură, celălalt fiind Stephen King. Înainte de Orașul focului ceresc mi-am promis că nu voi mai citi nicio carte de-a ei, fiind sătul aproape până peste cap de lumea vânătorilor de umbre, dar a reușit cumva să mă facă să-mi pese de protagoniștii Uneltirilor Întunecate, Emma și Julian, așa că nu am putut rezista tentației de a pune mâna pe Doamna de la Miezul Nopții, curios de ce aventuri vor avea parte cei doi parabatai acum că au ajuns la vârsta adolescenței. Și… it’s the same Cassandra Clare bullshit all over again. Shame, shame, shame!

Emma Carstairs și Julian Blackthorn au devenit parabatai imediat după ce Războiul Întunecat a luat sfârșit. Au trecut 5 ani de atunci, iar pe străzile liniștite – bine, câte de liniștite pot fi atunci când creaturi supranaturale umblă pe ele la orice oră din zi și din noapte – din Los Angeles încep să apară trupuri, de mundani și spirite ale naturii deopotrivă, ce poartă aceleași însemne ca ale părinților Emmei, despre care se crede că ar fi fost uciși în haosul provocat de Sebastian. Emma, Julian, restul familiei Blackthorn și Cristina, un nefilim venit tocmai din Mexic pentru a locui la Institutul din L.A. o perioadă, primesc o propunere din partea elfilor, propunere pe care nu o pot refuza, și pornesc în căutarea indiciilor care să-i ajute să dezlege misterul morților.

Nici nu știu de unde să încep… Cartea nu e un dezastru total, nu mă înțelegeți greșit; au fost câteva momente care mi-au plăcut destul de mult, dar pe care nu le voi aduce în discuție pentru că sunt spoilere destul de mari, iar stilul Cassandrei Clare s-a îmbunătățit semnificativ față de Orașul oaselor, doar că 90% din cele aproape 700 de pagini ale romanului sunt pline de dramă adolescentină plictisitoare și inutilă, de care eu m-am săturat. M-au scos din sărite gândurile și frământările Emmei și ale lui Julian, nenumăratele momente în care se întrebau de ce, pentru numele Îngerului, simt ceea ce simt unul pentru celălalt și abia după vreo 100+ pagini au realizat ceea ce pentru noi, cititorii, era evident încă de la început: sunt îndrăgostiți unul de altul (se putea altfel?). Și, înainte să scriu un eseu despre cât de mult mă frustrez când văd că majoritatea autorilor de cărți YA fantasy decid să se axeze pe povestea de dragoste și să ignore alte posibilități pe care lumile complexe pe care le-au creat li le pot oferi, o să spun doar atât: e a treia serie a lui Clare care pornește de la ideea unei iubiri imposibile și… mda, pe mine a ajuns deja să mă plictisească modul în care autoarea continuă să recicleze aceleași teme și personaje (oho, o să ajungem și la ele cât de curând, pentru că am destul de multe de spus) la nesfârșit, singurele chestii care diferă fiind locația și perioada în care se desfășoară acțiunea (bine, „acțiunea”).

Doamna de la Miezul Nopții e, în mare parte, o repovestire a Îngerului mecanic care, la rândul lui, e tot o repovestire a Orașului oaselor. Dacă e să fiu răutăcios aș spune că – și acum o să enervez mulți fani – Cassandra Clare scrie fanfiction pentru propriile sale cărți. În toate operele ei avem aceeași eroină curajoasă și rebelă care, de fapt, nu face altceva decât să mă enerveze (până și Tessa a fost așa în primul volum din Dispozitive infernale), the love interest, acel mascul ultra-mega-hiper sexos după care salivează toată suflarea feminină (fictivă și nu numai; urmăriți orice clip de pe Youtube în care se vorbește despre cărțile astea și veți vedea la ce mă refer) și care vrea să pară dur, dar în esență e vulnerabil și clișeic, familia lui care, de cele mai multe ori, ajunge să fie mai interesantă decât el însuși, un triunghi amoros pe care nimeni nu l-a cerut (deși, dacă analizăm totul, s-ar putea ca de data asta Cassandra Clare să fi evoluat și a trecut la forme geometrice puțin mai complicate, cum ar fi un poligon cu un număr nedefinit de laturi) și personajul negativ care la început este un apropiat de-al protagoniștilor, numai pentru a-i trăda spre sfârșit pentru că așa cere plot-ul. Vi se pare cunoscut? Mă gândeam eu. Până să aflu cine e persoana care le pune bețe-n roate nefilimilor din L.A. am zis că nu-i așa mare problema, că pot trăi cu toate asemănările dintre Doamna de la Miezul Nopții și Orașul oaselor/Îngerul mecanic, dar când a fost făcută „marea” dezvăluire… am închis cartea și nu m-am mai apropiat de ea câteva ore. Aș fi aruncat cu ea prin cameră, dar la cat de mult seamănă cu o cărămidă mi-a fost teamă să nu sparg ceva. Și înainte să trec la personaje, trebuie neapărat să vorbesc despre o scenă amărâtă, pe care unii poate că nici nu o vor băga în seamă, dar care m-a făcut să scad automat o stea din rating-ul cărții: minunații noștri eroi sunt într-un restaurant și unul dintre ei îi pomenește pe Răzbunători, moment în care am fost super entuziasmat, daaar nu durează mult până când încep să dezbată care dintre eroi e mai… sexy. But wait, there’s more cringe worthy moments! Emma sau Cristina, nu mai țin minte exact care dintre ele, spune chiar că și-ar dori să-i poată salva sufletul lui Hulk. Ugh. Poate că ar fi mai bine dacă te-ar face una cu pământul, pentru că Hulk e al naibii de bun la asta.

Iar acum personajele. Sincer, cred că aceasta e cea mai slabă adunătură de nefilimi (și nu numai) din toate cărțile Cassandrei Clare. Dispozitive infernale nu a avut probleme la capitolul ăsta (până și Will și Tessa au fost interesanți, chiar și atunci când îmi scoteau peri albi), iar Instrumente mortale îi are pe Issabelle, Simon, Alec și cam toată distribuția „matură”, ca să-i zic așa. Dar Uneltiri întunecate? Meh. Nu mi-a păsat decât de Cristina și de Mark; pe restul ar fi putut să-i arunce într-un cazan cu lavă că nu aș fi dat nici măcar o ceapă degerată pentru ei, ba chiar m-aș fi amuzat citind despre chinurile prin care trec (evil laugh). Emma e Jace… cu țâțe. Plus cel mai enervant lucru de la Clary: atitudinea. La începutul primului capitol a trebuit să mă mint singur că nu citeam ceea ce citeam, că Emma nu e cea mai nefericită combinație între Jace și Clary din câte ar putea exista: arogantă, încăpățânată, descrisă ca fiind „cel mai bun vânător de umbre de la Institut” – deși nu era cazul. Julian e 50% Simon, 25% Clary și 25% adolescent cu înclinații emo. Iar împreună, cei doi formează unul dintre cele mai îngrozitor scrise cupluri din toată literatura. Credeați că poveștile de dragoste din Twilight sau 50 Shades of Grey sunt nașpa? Încă n-ați citit telenovela asta excesiv de clișeică și melodramatică și previzibilă și… și… o insultă la adresa inteligenței oricărui cititor. Apoi îi avem pe copiii Blackthorn care, dacă ar fi fost conturați cum trebuie și ar fi ieșit în evidență prin ceva, cred că ar fi reușit să facă romanul mai interesant. Sunt 7 la număr ș singurii care au fost dezvoltați cum trebuie au fost Julian și Mark; pe restul nici acum nu știu exact cum îi cheamă sau care sunt lucrurile care-l diferențază pe Ty de Tavvy de exemplu. Și a fost o carte luuungă, nu e ca și cum autoarea nu ar fi avut timpul necesar să-i exploreze pe fiecare în parte; pur și simplu s-a axat pe nenorocita aia de poveste de dragoste și… mda, să trecem mai departe. După cum spuneam, Mark și Cristina au fost singurele personaje pe care le-am agreat: Cristina aduce o bine-venită savoare exotică datorită originilor sale, ajută la crearea imaginii unei lumi mult mai mari a vânătorilor de umbre și le oferă celorlalți suportul moral de care au nevoie pentru a reuși să ducă la bun sfârșit misiunea, iar Mark e, într-un fel, noi, cititorii care se reobișnuiesc cu lumea din umbră după o absență îndelungată, lucru care îl face super relatable – asta și faptul că e super haios atunci când o dă-n bară vizavi de îmbrăcăminte, mâncare sau pur și simplu vorbe. Antagonistul mi s-a părut o bătaie de joc: creionat leneș din toate punctele de vedere, destul de ne-impresionant și ne-înspăimântător și cu un plan „diabolic” absolut ridicol. Și penibil. Și să nu uit: personaje din celelalte serii își fac apariția, dar totul e atââât de forțat încât nu m-am putut bucura să citesc din nou despre Tessa, Will și Jem pentru că nu au fost nimic mai mult decât fan service.

Am fost dezamăgit de carte. În cel mai urât mod cu putință. Și dezamăgirea e cu atât mai amară cu cât știu de ce e în stare Cassandra Clare: am adorat Dispozitive infernale și va rămâne pentru multă vreme una dintre trilogiile mele preferate, dar Doamna de la Miezul Nopții e… prea mult din aceeași chestie. Când am auzit, acum câțiva ani, că vor fi cel puțin 7 serii cu și despre vânătorii de umbre mi s-a părut revoltător, dar, până la urmă, lumea pe care Clare a imaginat-o e uriașă și poate fi explorată în nenumărate moduri interesante, unice. Însă ceea ce a făcut cu acest prim volum e aproape o batjocură pentru cititori. Să refolosești aceleași idei a treia oară la rând? Josnic. Știți vorba americanilor, fooled me once, shame on you; fooled me twice, shame on me? Ei bine, se pare că nu e valabilă și pentru Cassandra Clare, pentru că Doamna de la Miezul Nopții a fost votată pe Goodreads drept al doilea cel mai bun roman YA fantasy al anului trecut… Nu pot recomanda cartea decât fanilor înrăiți ai Cassandrei Clare, cei care sunt dispuși să-i ierte micile „scăpări ocazionale” sau celor care nu au citit nimic de la ea. De fapt, mai bine puneți mâna pe Dispozitive infernale și ignorați celelalte cărți cu vânători de umbre.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru exemplarul trimis pentru recenzie.

RATING

Anunțuri

10 gânduri despre „ACELEAȘI MĂRII, ALT… INSTITUT – recenzie DOAMNA DE LA MIEZUL NOPȚII, de Cassandra Clare

  1. Mda, Cassandra Clare e o scriitoare slabă. Are imaginație faină și world building-ul (cel puțin în Dispozitive infernale, că doar atât am citit de la ea) este interesant, dar cam atât. Când vine vorba de chestii amoroase și legături între personaje, nu se pricepe să le sondeze cum trebuie. Totul pare superficial. M-am bucurat de sfârșitul Prințesei mecanice, că a fost așa cum aș fi vrut eu, dar tot triunghiul ăla amoros dintre Tessa, Will și Jem mi s-a părut o glumă proastă. Eu, una, nu l-am înțeles. XD

    • Asta e apogeul clişeelor, crede-mă. Dacă nu aș fi citit Dispozitivele, aş fi zis și eu că e o scriitoare proastă (Instrumentele nu o prea ajută), dar știu „ce-i poate pielea”, așa… Of, nici nu-mi găsesc cuvintele să descriu cât de mult m-a dezamăgit. Legat de triunghiul amoros din DI, mie mi s-a părut printre cele mai bine realizate și tolerabile, iar sfârșitul a fost perfect 😀

  2. Nu am citi nimic de C. Clare, ma gandea sa cumpar cartile pentru ca le-am vazut in librarie. Multumesc mult de recenzie. Nu prea mai am timp sa citesc (deh, bebe de un an) asa ca nu vreau sa pierd noptile si banii (ca sunt destul de scumpe) cu chestii siropoase. Acum am descoperit raftul tau si am sa caut sa vad daca ak recenzat Divergent, ca tocmai am terminat seria.

    • Salut, Daniela! Bun venit pe blog 😀 Dacă nu ai citit nimic de Cassandra Clare, îți recomand cu drag trilogia Dispozitive infernale – e cea mai bună lucrare a ei, din punctul meu de vedere. Divergent nu am citit, am văzut doar primele două filme și nu m-au dat pe spate (plus că am aflat cu mult, mult, mult înainte ca seria să fie terminată la noi cum se sfârșește al treilea volum, așa că mi-a pierit tot cheful). Salută-l pe bebe 🙂

  3. Am sa iau in considerare recomandarea, iar eu o intorc recomandad totusi sa citesti seria Divergent. Eu am vazut doar partial primul film si nu m-a impresionat (nu au reusit sa redea nici 10% din carte, iar actorii sunt sub nivelul personajelor). Nu conteaza finalul seriei, ci mesajul ei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s