THE WITCHER 2.0 – recenzie SABIA DESTINULUI, de Andrzej Sapkowski

andrzej-sapkowski-sabia-destinului-c1

TITLU: Sabia destinului (Witcher #2)

AUTOR: Andrzej Sapkowski

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Geralt este un vânător, un om ale cărui puteri magice, obținute prin antrenamente lungi și cu ajutorul unui elixir misterios, l-au transformat într-un luptător genial și într-un asasin fără milă. Dar nu este un ucigaș ca oricare altul: țintele lui sunt monștrii întunecați care bântuie pământurile și îi atacă pe cei inocenți. Așa că el cutreieră ținutul în căutarea lor, până când își dă seama că nu toți monștrii sunt la fel: unii sunt răi până în măduva oaselor, grotesc de malefici, dar alții sunt doar victime ale păcatului, ale răului sau ale naivității.

RECENZIE:

Am citit Ultima dorință, prima parte din seria Witcher, la scurt timp după ce a fost publicată la noi, entuziasmat de ideea unei cărți fantasy cu un puternic iz european. Și… am fost dezamăgit de carte din mai multe puncte de vedere, principalele motive fiind protagonistul destul de rece și antipatic și structurile repetitive ale povestirilor; practic, de fiecare dată când Geralt, temutul vânător de monștri, avea de dus la bun sfârșit câte o misiune se dovedea că, de fapt, creatura înfiorătoare care stârnea haos printre săteni nu era decât un om blestemat, așa că mai toate poveștile erau previzibile din cale-afară și se încheiau cu bine. Când am primit coletul surpriză de la editura Nemira la sfârșitul lunii noiembrie, în care s-a strecurat și Sabia destinului, nu am fost prea entuziasmat de ideea revizitării universului Witcher, dar la sfârșitul săptămânii trecute mi-am adunat tot curajul și am luat cartea de pe rafturile bibliotecii, pătrunzând încă o dată în lumea magică a lui Sapkowski.

Cartea este formată din șase povestiri, unele mai lungi și altele mai scurte, și, așa cum e cazul fiecărei antologii de nuvele, nu toate au fost egale din punct de vedere calitativ. Trei dintre ele mi-au plăcut la nebunie: Limitele posibilului, în care avem parte de o vânătoare de dragoni și de puțin conflict între Geralt și vrăjitoarea Yennefer – conflict care îl face pe vânător să pară ceva mai uman –; Focul cel veșnic, o povestioară care la început mi s-a părut puțin cam ridicolă, dar care m-a cucerit prin umor și câteva răsturnări de situație la care nu mă așteptam și Sabia destinului, care m-a fascinat prin mitologia complexă și lumea minuțios descrisă a driadelor și prin noul personaj introdus în lumea aceasta, despre care am înțeles că va juca un rol important în viitor, Ciri. Celelalte trei: Sloiuri de gheață, Un mic sacrificiu și Ceva mai mult mi s-au părut inutile, plictisitoare și seci.

Deși am apreciat doar jumătate dintre poveștile din carte, Sabia destinului mi s-a părut mult mai bună decât Ultima dorință. Încă am impresia că, între cărți, autorul a ajuns să cunoască mai bine lumea lui Geralt și a decis să-și asume unele riscuri în ceea ce privește acțiunea și profunzimea personajelor sale, astfel încât șabloanele pe care le-a folosit (de prea multe ori) în volumul precedent au fost date uitării. De această dată monstruozitățile pe care vânătorul le întâlnește în călătoriile sale sunt monștri în adevăratul sens al cuvântului, unul mai interesant decât celălalt, care încearcă să-și găsească locul într-o lume cândva sălbatică, acum stăpânită de om. În acest volum, Geralt a fost mult mai bine conturat și, cu toate că își menține atitudinea ușor sfidătoare și rămâne aproape la fel de tăcut precum l-am cunoscut, mi-a fost mai ușor să relaționez cu el atunci când îl vedeam încercând să o împace pe Yennefer după ce a călcat strâmb sau discutând tot felul de chestii cu micuța Ciri. Și persoanjele secundare au fost mult mai interesant construite, în special arțăgoasa vrăjitoare Yennefer, care e yin-ul pentru yang-ul lui Geralt, întregindu-l într-o oarecare măsură pe temutul vânător; Ciri, fetița cu o personalitate invers proporțională dimensiunilor sale și Jaskier, poet renumit în tot tărâmul și un materialist cum rar am mai întâlnit.

Marea mea nemulțumire legată de Sabia destinului a fost că, dacă în primul volum am apreciat inventivitatea autorului și modul ingenios prin care a răstălmăcit basme și povești cunoscute de toată lumea, de această dată mi s-a părut că nenea Sapkowski nici măcar nu s-a mai obosit să facă asta și pur și simplu le-a trântit printre paginile cărții, fără să-i pese de ele, în varianta lor originală, sperând probabil că totul va fi trecut cu vederea. Ce nu mi-a mai plăcut la această a doua parte din serie a fost că mai bine de 70% din povestiri erau formate din dialoguri, dar nu unele care să te țină în priză sau să te facă să-ți pese de personaje și să le înțelegi mai bine, ci varietatea aceea de dialoguri care se întind la nesfârșit și nu par a ajunge nicăieri, repetitive și enervante.

Seria Witcher va începe cu adevărat abia de la volumul următor, care e și primul roman propriu-zis, Sângele elfilor, aflat în curs de apariție la Nemira. Ultima dorință și Sabia destinului au fost concepute ca un fel de introducere în acest univers, astfel încât cititorii să aibă timp să se obișnuiască cu lumea și personajele. Și-au făcut treaba, zic eu, deși se putea mai bine și sunt curios cum vor continua aventurile lui Geralt.

Mulțumesc editurii Nemira pentru exemplarul trimis pentru recenzie!

RATING           

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s