MÂNDRIE, PREJUDECATĂ ȘI FOARTE PUȚINI ZOMBI – recenzie MÂNDRIE + PREJUDECATĂ + ZOMBI, de Jane Austen și Seth Grahame-Smith

mandrie-prejudecata-zombi

TITLU: Mândrie + prejudecată + zombi

AUTOR: Jane Austen și Seth Grahame-Smith

PUBLICAT DE: Editura Leda

DESCRIERE: Este un adevăr universal cunoscut că un zombi care a apucat să mănânce un creier va simti nevoia să mănânce şi mai mult creier.

Aceasta este prima frază din Mândrie + prejudecată + zombi, o ediţie extinsă a îndrăgitului roman de Jane Austen, în care apar scene noi-nouţe de măceluri cu zombi şi oase sfărâmate. Povestea începe cu o molimă misterioasă care s-a abătut asupra liniştitului sătuc englezesc Meryton – şi morţii revin la viaţă! Brava eroină Elizabeth Bennet este hotărâtă să înlăture definitiv ameninţarea zombilor, dar curând este distrasă de sosirea în sat a trufaşului şi arogantului domn Darcy. Ceea ce urmează este o delicioasă comedie de moravuri, cu multe dueluri verbale între cei doi tineri îndrăgostiţi – şi cu înfruntări şi mai violente pe câmpul de luptă scăldat în sânge. Va putea Elizabeth să nimicească odraslele lui Satan? Şi să depăşească prejudecăţile sociale ale moşierilor cu conştiinţă de clasă? Plină de poveşti de dragoste şi inimi sfărâmate, confruntări cu săbiile, canibalism şi mii de cadavre în putrefacţie, Mândrie + prejudecată + zombi transformă o capodoperă a literaturii universale într-o lectură captivantă pe care nu o mai poţi lăsa din mână.

RECENZIE:

Mărturisesc că, dat fiind faptul că nu am descoperit plăcerea lecturii decât foarte târziu în viață (deja mă simt bătrân 😀 ), până acum nu am reușit să bifez pe lista de lecturi Mândrie și prejudecată. Dar asta nu m-a împiedicat să citesc această variantă actualizată, „ultraviolentă”, în care, ocazional, își face apariția câte un zombi pentru că, sincer să fiu, ideea mi s-a părut de-a dreptul genială. Adică… se ia una bucată roman universal recunoscut și la fel de îndrăgit și condimentezi totul cu o Apocalipsă a morților vii; ce nu-i de iubit la asta? Vă spun eu ce…

Acțiunea din Mândrie + prejudecată + zombi are loc într-o lume în care, după ce o molimă misterioasă – despre care se crede că ar fi lucrul lui Satan însuși – a reușit cumva să reanime cadavrele celor trecuți în neființă, zombi înfometați își fac apariția din străfundurile pământului, omorând pe oricine le iese în cale și infectându-i pe cei mai puțin norocoși cu boala diavolească. Cei rămași în viață au căutat moduri de a le veni de hac nenumiților (ugh, ăsta cred că e cel mai ridicol nume dat zombiilor după „walkers” în The Walking Dead), astfel ajungându-se ca majoritatea familiilor să aibă cel puțin un membru care să poată folosi arme gen săbii sau muschete, să fie expert în artele marțiale – de preferat să fie antrenat într-o țară asiatică – sau chiar să dispună de armate de… ninja pentru protecție. Daaar, în loc să se concentreze pe ceea ce promite, adică lupte sângeroase cu zombalăi dezgustători, suntem nevoiți să le urmărim pe… mirificele surori Bennet, în special pe Elizabeth, făcând ceea ce făceau doamnele din epoca respectivă, adică mai nimic interesant.

Primele, să zicem, 50 de pagini mi s-au părut chiar amuzante. Stilul nu m-a impresionat, fiind de cele mai multe ori foarte copilăresc și repetitiv, dar am fost cucerit de ridicolul situației și de promisiunea unor măceluri meorabile care nu aveau să-și mai facă apariția. Cred că izul acela de parodie exagerată m-a cucerit, pentru că am fost nerăbdător să continui lectura după ce am trecut de acea „piatră de hotar”. Din păcate, ceea ce a urmat m-a dezamăgit cumplit și am ajuns să privesc romanul lui Seth Grahame-Smith – care, până atunci, mi-a făcut o impresie destul de bună – ca pe o corvoadă; nu mai aveam răbdare să-l termin, dar nu pentru că eram curios să aflu cum se termină povestea, ci pentru că voiam să scap de chinul de a citi acea idioțenie. Cum am spus la începutul recenziei, nu am citit Mândrie și prejudecată, dar pun pariu că Jane Austen se răsucește în mormânt chiar în acest moment și sunt convins că, dacă ar fi să revină la viață ca un zombi hămesit, creierul lui Seth Grahame-Smith ar deveni micul ei dejun.

Ce mi-a plăcut la carte? Începutul, care mi-a lăsat impresia unei parodii cu potențial, ceva în genul primelor două Scary Movie. Cât de ridicole erau majoritatea personajelor, în special domnul Bennet și fiicele lui. Domnul Darcy, care a părut să fie genul de personaj sarcastic care trebuie să suporte greutatea întregii acțiuni pe umerii săi. Aparițiile neașteptate ale nemorților și descrierile lor.

Ce nu mi-a plăcut? Personajele foarte prost creionate și incredibil de cretine; ca să dau un exemplu: la un moment dat, Elizabeth traversează o zonă infestată de zombi pentru a ajunge la sora ei, se luptă cu nenumițiii și îi ucide pe majoritatea, apoi ajunge la casa familiei care o găzduiește pe Jane (cred că era vorba de Jane), iar gazdele o privesc cu dezgust din cauza felului în care arată. WTF??? Tipa tocmai a scăpat dintr-un măcel de cadavre reanimate, iar voi vă îngrijorați din cauză că are rochia pătată? Acțiunea sau, mai bine zis, lipsa ei acută. Faptul că zombii nu au fost vedetele cărții, aceștia fiind pomeniți în treacăt de niște personaje plictisite sau, atunci când apăreau, nu rezistau mai mult de trei paragrafe – trei paragrafe extrem de interesante, recunosc – și reflectoarele se întorceau la discuții insuportabile despre… chestii.

Ca să rezum cartea în câteva cuvinte, aș spune că a avut prea multă mândrie și prejudecată și prea puțini zombi. Ideea de la care s-a pornit a fost genială, dar execuția ei a lăsat foarte mult de dorit. Mândrie + prejudecată + zombi mi s-a părut o carte plictisitoare, care mai bine ar fi rămas în stadiul de fanfiction pe Wattpad sau alt site similar. Totuși, am văzut că foarte multă lume s-a declarat încântată de roman, așa că poate că de această dată este numai vina mea; fiind obișnuit cu romanele alerte, toată pălăvrăgeala și lipsa acută a acțiunii din acest roman m-a plictisit de moarte. Și am impresia că, deoarece nu cunosc deloc opera lui Jane Austen, am pierdut câteva remarci sau glume care, pentru fanii Mândrie și prejudecată, ar putea fi cel puțin savuroase. Așa că, dacă vă încadrați în ultima categorie, eu zic să-i dați o șansă cărții. Poate o să vă prindă. Poate! Eu aștept filmul, care sper să se țină de promisiune și să fie „o versiune ultraviolentă cu zombi” a romanului lui Austen și să mai fi redus din interminabilele conversații de doi lei.

Mulțumesc grupului editorial Corint pentru acest roman.

RATING:disliked-it

FINCH ȘI VIOLET, VIOLET ȘI FINCH – recenzie TOATE ACELE LOCURI MINUNATE, de Jennifer Niven

toate-acele-locuri-minunate

TITLU: Toate acele locuri minunate

AUTOR: Jennifer Niven

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: Theodore Finch e fascinat de moarte şi se gândeşte neîncetat la tot felul de modalităţi în care şi-ar putea pune capăt zilelor. Violet Markey trăieşte pentru viitor, numărând zilele rămase până la absolvire. Când Finch ar putea evada atât din micul ei oraş din Indiana, cât şi din suferinţa copleşitoare provocată de recenta moarte a surorii sale. Când Finch şi Violet se întâlnesc pe marginea clopotniţei de la şcoală, nu este foarte limpede cine pe cine salvează. Iar când devin parteneri într-un proiect de descoperire a „minunilor naturale” din statul lor, amândoi fac descoperiri mult mai importante: Finch poate fi el însuşi numai alături de Violet. Iar Violet numai alături de Finch poate uita de numărătoarea zilelor şi poate începe să le trăiască. Însă, în timp ce lumea lui Violet creşte, a lui Finch începe să scadă.

RECENZIE:

După ce am făcut o pauză de la cărțile YA, citind mai mult thrillere dătătoare de fiori, romane care au ca subiect viețile obișnuite ale unor oameni neobișnuiți sau monștrii high fantasy, am simțit nevoia să mă întorc la genul literar pe care nu o să-l abandonez nici peste 40-50 de ani. Și am făcut-o în forță. Toate acele locuri minunate a reprezentat gura de aer proaspăt de care aveam nevoie, acea lectură ușoară și adorabilă la început, de care nu poți să nu te îndrăgostești, dar pe care ajungi să „regreți” că ai început-o, fiindcă sfârșești prin a căuta peste tot rămășițele propriului tă suflet, după ce a fost spulberat în milioane de bucăți de o carte aparent banală.

Violet și Finch se întâlnesc întâmplător, atunci când unul îl salvează pe celălalt. De fapt, se salvează reciproc, iar din acel moment cei doi încep o călătorie plină de urcușuri și coborâșuri, în care vor descoperi ce înseamnă dragostea și prietenia, bucuria și tristețea.

Cartea asta m-a mințit. M-a făcut să cred că e imposibil ca povestea aceea minunată să ia o turnură… serioasă și să plonjeze direct în băltoaca aceea plină de subiecte cu un impact emoțional puternic, asupra cărora e disperată nevoie să se atragă atenția, cum ar fi suicidul. Pentru mai bine de 200 de pagini, Toate acele locuri minunate mi s-a părut o carte perfectă: amuzantă, uneori serioasă, cu doi protagoniști foarte ușor de îndrăgit, fiecare cu propriii demoni pe care trebuie să-i exorcizeze într-un fel sau altul, care fac ce fac și ajung să se îndrăgostească unul de celălalt, deși la început nu se prea puteau înghiți (bine, Violet nu-l prea putea înghiți pe Finch, dar, de dragul conversației, să rămânem la formula genrică a comediilor romantice 😀 ). Cum ar zice americanul, it was a feel-good book! Dar nu vă culcați pe o ureche, pentru că lucrurile vor deveni cu adevărat dark în a doua jumătate a cărții, când ceva – la care, sincer, m-am așteptat – se va întâmpla, iar din acel moment totul la carte se va schimba: tonul va deveni mult mai sumbru, iar personajele ceva mai mature.

Comparativ cu alte romane ale genului, stilul lui Jennifer Niven mi s-a părut mult mai profund, mai apropiat de ceea ce te-ai aștepta să găsești într-o carte „pentru oameni mari”, fiind în același timp sensibil, emoționant, amuzant și, atunci când situația o cere, întunecat. Aș putea spunea chiar că, din punctul de vedere al scrierii, Toate acele locuri minunate deține un loc fruntaș într-un top 5 al celor mai bune cărți YA din toate timpurile. Iar espre subiect o să spun doar că m-a impresionat profund cât de respectuoasă a fost autoarea față de ceva atât de delicat. Mă bucur enorm că o carte pentru adolescenți trage un semnal de alarmă referitor la sinucidere și o face într-un mod natural, fără înflorituri sau ocolișuri.

Personajele mi s-au părut minunat de reale. Nu au fost eroii tipici, perfecți și lipsiți de griji, ci niște persoane cât se poate de reale, cu probleme pe care trebuie să le înfrunte și câteodată întinați de gânduri nu tocmai plăcute. Pe Finch nu ai cum să nu-l adori. Deși la început ar putea părea un ciudat în special datorită felului în care se comportă, iar toată faza cu personalitățile lui a fost puțin confuză, în adâncul sufletului Finch este un băiat deosebit, sensibil și amuzant, împărțit între o dorință întunecată pe care nu știe cât o mai poate ține în frâu și dragostea nemărginită pentru Violet, fata care i-a cucerit inima din momentul în care a văzut-o acolo sus, în turn. Despre Violet încă am sentimente amestecate, cu toate că, în mare, mi-a plăcut de ea. Doar că m-a enervat deseori, dar în același timp am putut înțelege de ce se comporta așa cum se comporta și nu am prea putut să o învinovățesc pentru că, de cele mai multe ori, era o mică nesimțită.

Pe Goodreads am dat peste o recenzie în care Toate acele locuri minunate era comparată cu Sub aceeași stea, probabil cea mai populară carte scrisă de John Green și una dintre lecturile obligatorii ale oricărui cititor de YA. Și da, am văzut și eu câteva asemănări, cum ar fi că ambele protagoniste numite după niște culori sau că Finch și Augustus au nume destul de pretențioase și încă ceva care ar fi un foarte mare SPOILER, dar asemănările se opresc aici. Toate acele locuri minunate mi s-a părut o carte mult mai bine scrisă decât romanul lui Green, dar aceasta din urmă a avut un impact emoțional mai mare pentru mine, poate și din cauză că a fost prima carte young adult/conemporary cu un subiect ceva mai serios pe care am citit-o.

Toate acele locuri minunate este, fără urmă de întoială, un must-read pentru orice fan al literaturii YA. Amuzantă și ușurică la început, cartea devine un montagne russes al emoțiilor spre sfârșit și explodează de-a dreptul în ultimele capitole. Pregătiți-vă șervețelele, o să aveți nevoie de ele!

Mulțumesc editurii Trei pentru acest roman minunat!

RATING:liked-it

PRIMUL CAPITOL AL UNEI SERII CU POTENȚIAL IMENS – recenzie OMUL PICTAT, de Peter V. Brett

omul-pictat

TITLU: Omul pictat (Demon #1)

AUTOR: Peter V. Brett

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Omenirea a ajuns prizoniera unor creaturi ivite din adâncurile pământului când apune soarele, care distrug tot ce le iese în cale până în zori. Atunci soarele le alungă în văgăunile din care au apărut. Se întunecă și cei câțiva supraviețuitori se ascund în spatele unor simboluri magice, a căror putere se pierde în negura timpurilor. Anii trec, satele sunt din ce în ce mai departe unul de altul și demonii își continuă atacurile. Un mesager îl învață pe Arlen că frica e cel mai mare rău din lume. Leesha e distrusă din cauza unei minciuni. Destinul lui Rojer se schimbă pentru totdeauna grație unui drumeț care poposește în oraș. Dar toți trei visează la o lume în care oamenii nu se vor mai ascunde în spatele zidurilor și simbolurilor magice.

RECENZIE:

Despre primul volum al seriei Demon am auzit numai lucruri bune, dar dimensiunile volumului (e o adevărată cărămidă!) m-a făcut să stau departe de el multă vreme – între timp, continuarea acestuia, Sulița deșertului, a fost publicată și la noi. Totuși, după ce am făcut un pact cu Simona, și am primit ca temă pentru luna decembrie să citesc Omul pictat, mi-am făcut curaj și, la aproape două luni după ce a expirat termenul, am luat taurul de coarne. Spun doar atât: temerile mele de la început au fost date uitării de cum am citit primul capitol.

Într-o lume în care demonii își fac apariția noapte de noapte, întrupându-se din Miezul pământului pentru a distruge totul în calea lor, și dispar odată cu primele raze ale soarelui, omenirea a învățat că, pentru a supraviețui domniei miezingilor (numele genial dat demonilor din această lume) trebuie să se ascundă în spatele glifelor – simboluri străvechi ce au puterea de a ține miezingii la distanță. În această lume, Arlen, Leesha și Rojer trebuie să lupte pentru ceea ce cred, să înfrunte pericolele de natură supranaturală, dar și pe cele ce se ascund în spatele chipurilor prietenoase.

Peter V. Brett este unul dintre cei mai buni povestitori din câți am întâlnit, iar aici nu mă refer doar la genul fantasy. Pentru că povestea din Omul pictat nu se axează atât de mult pe elementele fantastice – terifianții miezingi –, ci se pune accentul pe cele trei personaje principale (în special Arlen) și pe evoluția lor din adolescenții cu personalități vulcanice și probleme familiale, în adulți puternici, capabili să-și poarte singuri de grijă (atât lor, cât și celor din jur) și pe umerii cărora se va odihni soarta întregii lumi. Nu de puține ori l-am invidiat pentru ușurința și naturalețea cu care a reușit să dea naștere unor personaje memorabile, scene de o tristețe aparte și conflicte epice, și mi-am dorit să am măcar o fărâmă din talentul lui de a insufla viață cuvintelor și de a le face să aibă un impact atât de puternic asupra cititorului.

Demonii au fost principalul motiv pentru care am iubit cartea aceasta. Fiind niște creaturi insuficient folosite în literatura fantasy, am avut impresia că autorul a avut mai multă libertate în a-i construi după bunul lui plac, transformându-i astfel în niște ființe complet originale, cum nu am mai întâlnit în nicio altă carte. Avem miezingi de apă, de foc, de vânt, de piatră… fiecare cu înfățișarea, puterile dar și slăbiciunile proprii. Sunt fioroși, necruțători, mânați de o dorință aproape animalică de a distruge orice în jurul lor, dar au și momente – rare, ce-i drept – în care nu par diferiți de personajele umane, când par să aprecieze muzica și să se lase vrăjiți de ea. Ce mi s-a părut interesant la demonii lui Brett a fost faptul că, deși provin din același loc și au același scop, miezingii nu ezită să se omoare între ei, uneori chiar și fără motiv, evidențiind faptul că, în adâncul lor și cu toate că încearcă să arate contrariul, nu sunt altceva decât niște fiare lipsite de rațiune și alimentând din plin o teorie de la sfârșitul romanului.

Lumea imaginată de autor este pur și simplu incredibilă; abundă în detalii fascinante, atât despre creaturile ce terorizează nopțile locuitorilor, cât și despre oamenii care locuiesc în zone aflate la poli opuși (deșert vs. pădure) și pare o oază nesecată de inspirație și materiale noi: pot vedea cu ușurință câteva nuvele și romane satelit care să completeze informațiile pe care le primim din romanele „principale”. Sincer, aș vrea să citesc un atlas gen Lumea de gheață și foc a lui George R.R. Martin care să dezvolte lumea din timpul Primului Război cu demonii, dar și casa miezingilor, misteriosul Miez din care își trag energia și se întrupează noapte de noapte.

Personajele… Of, aici a apărut motivul pentru care nu i-am putut acorda rating-ul maxim cărții. De Leesha mi-a plăcut la nebunie, am adorat fiecare moment petrecut alături de ea și am mormăit de nemulțumire atunci când ajungeam la sfârșitul capitolelor scrise din perspectiva ei. De departe personajul meu preferat al cărții, călătoria ei de la fetița naivă, îndrăgostită lulea de băiatul care i-a fost hărăzit și până la femeia puternică, de care ajung să depindă atât de mulți oameni, a fost absolut fascinantă. Arlen mi-a plăcut la început, deși capitolele lui mi s-au părut mai degrabă plictisitoare și a fost mult prea evident că povestea lui e… miezul cărții, dar apoi a trecut prin niște schimbări majore, nu prea pe placul meu , dar care l-au transformat într-un personaj cum nu se poate mai badass. Iar Rojer… îmi cer scuze fanilor lui, dar Rojer mi s-a părut cam degeaba, iar faptul că rolul lui nu a devnit cu adevărat important decât pe la sfârșit nu l-a ajutat prea mult.

Sunt convnins că Demon o să ajungă o serie de referință a literaturii fantasy. Peter V. Brett este un autor incredibil de talentat de la care am cele mai mari așteptări; sunt curios cum va evolua povestea și ce se va întâmpla cu Leesha în continuare (dar și cu Arlen și mai puțin cu Rojer). Sunt foarte nerăbdător să citesc Sulița deșertului, al doilea volum al seriei, mai ales după ce cliffhanger-ul de la sfârșitul Omului pictat m-a făcut să întorc ultima pagină a cărții cu tristețe, pentru că nu aveam continuarea la îndemână.

RATING:liked-it