SOCIAL MEDIA BOOK TAG

social_media

Încă o leapșa super interesantă din partea Jurnalului unei cititoare.

TWITTER: Cea mai scurtă carte dintre preferatele tale.

Șoareci și oameni. Am citit cartea asta în 3 ore dacă îmi aduc bine aminte și m-a emoționat profund.

178334301eAfUsw

FACEBOOK: O carte pe care toată lumea te-a presat să o citești.

Sub aceesși stea. Și nu regret că am făcut-o :))

2542

TUMBLR: O carte pe care ai citit-o înainte să fie cool.

Ummm, nu știu. Eragon, poate. Se pune?

coperta_123_big

MYSPACE: O carte despre care nu îți amintești dacă ți-a plăcut sau nu.

…și la sfârșit a mai rămas coșmarul. Îmi amintesc despre ea că m-a lăsat destul de nedumerit, ceea ce mi s-a părut ciudat pentru că eu fie iubesc cărțile pe care le citesc, fie le urăsc. Da, știu că nu e un răspuns 100% potrivit, dar nu mi s-a întâmplat până acum să uit dacă o carte mi-a plăcut sau nu.

1783424yZ95Gq55

INSTAGRAM: O carte care a fost atât de frumoasă încât a trebuit să îi faci o fotografie.

Stăpânul inelelor. Am ediția de buzunar din 2010 și e absolut superbă.

coperta_2244_big

YOUTUBE: O carte care ți-ai dori să devină film.

Regatul umbrelor. Serios, ar fi prea tare!

2594_0cbcf97c

GOODREADS: O carte pe care o recomanzi tuturor.

Hoțul de cărți. Se vede din recenzia mea cât de greu mi-am găsit cuvintele ca să o descriu. Citiți cartea asta!!!

1783258TNvT5QlS

Sunteți invitații mei să preluați această leapșa, e deosebit de amuzantă!

NOUA GENERAȚIE

18113376

TITLU: nymphette_dark99

AUTOR: Cristina Nemerovschi

PUBLICAT DE: Editura Herg Benet

DESCRIERE: “Am 13 ani şi 4 luni. În ghiozdanul meu nu găseşti bomboane pe băţ, nu îmi prind părul cu bentiţă, nu port pantofi cu baretă şi nici rochiţe albe. Fac sex pentru că e fun. Îmi testez limitele şi nimic din ceea ce ai putea bănui despre mine nu este adevărat. Mă cheamă Vicky. Ai grijă să nu îmi spui Victoria, port un cutter cu mine tot timpul.” Rămasă singură în mijlocul Braşovului, fără bani şi fără baterie la mobil, Vicky, o adolescentă de 13 ani, are o noapte la dispoziţie pentru a ajunge în Bucureşti, unde a doua zi este petrecerea de majorat a iubitului ei, Dev, petrecere pe care în niciun caz nu vrea să o rateze. Un TIR opreşte, iar bărbatul pare fascinat de nurii tinerei Lolite, propunându-i o partidă de sex în pădurea de la marginea drumului. Ea acceptă imediat, însă şoferul nu ştie că a făcut o greşeală care îl va costa poate chiar viaţa. Situaţiile neprevăzute şi personajele întâlnite pe parcursul a doar câteva ore gravitează în jurul atracţiei sexuale şi al aventurilor extreme, al rememorării unor evenimente decisive din trecut şi reflecţii despre persoanele importante care au marcat-o. Fata ascunde totuşi un secret – Întâmplarea. Live fast, die young, bad girls do it well.

RECENZIE:

De ceva vreme, internetul vuiește de cărțile Cristinei Nemerovschi, o scriitoare din România care a reușit să-și adune un număr considerabil de fani, dar și o groază de oameni care nu îi agrează cărțile, asemeni multor autori din străinătate. Am fost curios să văd cum sunt cărțile ei, mai ales pentru că părerile despre ele pendulează între a fi ori extraordinare, ori execrabile, fără cale de mijloc.

Am ales să citesc nymphette_dark99, pentru că e un roman stand-alone și suna oarecum interesant din descriere. Am avut unele așteptări de la carte, mai ales pentru că e descrisă ca fiind plină de revelații și adevăruri crude pe multe site-uri, dar din păcate, cu fiecare pagină pe care o întorceam, acestea păreau să se scufunde tot mai mult sub nivelul mării. Cel mai bun mod în care pot descrie această carte e „mult fâs pentru nimic”.

Povestea cărții se învârte în jurul lui Vicky, o adolescentă rebelă, cu idei fixe despre viață, care la cei 13 ani ai săi este deja obișnuită cu alcoolul, drogurile și sexul. Ea fuge de acasă, împreună cu Tedy, fratele său, ajunge în Brașov și vrea să se întoarcă în București pentru majoratul iubitului său, Dev (mda, e destul de aiurea să pleci de undeva și, după ce ești destul de departe de locul cu pricina, să-ți dorești să te întorci; care mai e rostul fugii – în afară de răzvrătire?). În drumul ei din Brașov spre București se întâlnește cu fel de fel de persoane, una mai exagerată ca precedenta în materie de comportament, și trece printr-un număr de „aventuri”. Ah, și mai este ceva, Întâmplarea, un eveniment care, cu toate că i-a schimbat viața protagonistei, se dovedește a fi ceva predictibil, aproape clișeic. Am știut care a fost treaba cu Întâmplarea după vreo 40 de pagini din carte.

Despre Vicky am avut impresia că a fost construită pe tiparul deja existent de „personaj inteligent care se crede mai presus decât ceilalți”. Nu am fost șocat de comportamentul ei, ci mi s-a părut doar înflorit până la cote astronomice în încercarea de a ieși în evidență. Ca să nu mai spun că era și destul de limitată, pentru ea orice om era fie prost, fie capră, vacă sau un derivat al acestora („vacă de sex masculin” mi-a atras atenția în mod deosebit).

Pentru o carte în care România e prezentată destul de actual, personajele mi s-au părut de-a dreptul lipsite de credibilitate, acel as pentru care nymphette_dark99 pare să-și primească mai toate laudele. Compatrioții întâlniți de Vicky pe drum au fost exemple duse până la extrem ale unor stereotipuri: maneliști inculți, rockeri cool, pițipoance, tiriști analfabeți, pocăiți, etc. Dar, dacă pentru acestea am fost dispus să închid un ochi, personajele principale nu au avut nicio scuză. Tedy și Dev sunt atât de perfecți în ochii Victoriei și au parte de descrieri din care nu lipsesc cuvintele „sexy” sau „mișto” încât mi-a fost imposibil să nu le caut defectele. Au fost unele, în special în cazul lui Tedy, și per total nu mi-au lăsat impresia că ar fi mai speciali decât restul. Ca să nu uit, relația dintre Vicky și Tedy mi s-a părut de-a dreptul tulburătoare.

Cartea aceasta a fost scrisă ca să șocheze, se simte încă de la început, prin subiectul neagreat de multă lume, aproape revoltător, și folosirea unor cuvinte licențioase (foarte, foarte, FOARTE multe). În spatele acestui paravan, însă, se vrea o meditație asupra societății în care trăim și, pe alocuri, încearcă din răsputeri să atingă acel nivel, numai pentru a eșua cumplit prin paragrafe de-a dreptul penbile.

În opinia mea, nymphette_dark99 e ca o shaorma pe care o mănânci și nu rămâi cu nimic după, o mănânci doar ca să-ți astâmperi foamea. Romanul Cristinei Nemerovschi  e o lectură ușoară care se citește în câteva ore, îi acord acest merit, numai bună pentru o zi ploioasă în care nu ai nimic altceva de făcut, dar pe care o vei uita în cel mult o oră și primește, din partea mea, 3/10. Credeți-mă, e mult prea overrated.

SÂNGEROS DE DEZAMĂGITOARE

0

TITLU: Carrie

AUTOR: Stephen King

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: Carrie este o adolescentă timidă și retrasă, care, din copilărie, îndură persecuțiile și ironiile colegilor de clasă. Umilințele la care o supun devin o tortură din care simte ca nu mai poate ieși. Mai mult, este și victima fanatismului religios al mamei sale, o ființă violentă, brutală. Când disperarea ajunge la apogeu, Carrie își descoperă o putere înspăimântătoare – telekinezia -, ce-i oferă darul răzbunarii: poate să miște, să arunce, să zdrobească și să incendieze orice de la distanță.

RECENZIE:

Carrie este a doua carte pe care o citesc de la „regele genului horror”, Stephen King. Prima a fost Cimitirul animalelor și, chiar dacă nu și-a respectat promisiunea de pe coperta a IV-a de a fi o carte atât de înspăimântătoare încât până și autorul s-a temut să o termine de scris, mi-a plăcut foarte mult, mai ales datorită personajului principal și a evoluției acestuia de-a lungul celor 400 de pagini. Carrie, în schimb, mi s-a părut… nici nu știu cum să o descriu.

Cred că știți cu toții povestea din Carrie: o fată ridiculizată întreaga ei viață află că deține puteri telekinezice și, în urma unei farse, ajunge o forță distructivă aproape de neoprit. Recunosc că au fost unele scene care mi-au captat interesul, în special spre sfârșitul lecturii, atunci când tensiunea atingea uneori cote astronomice, dar per total  părțile rele au dominat peste cele bune, rezultând într-o lectură greoaie și plictisitoare, pe care cu greu am reușit să o închei, în ciuda numărului destul de mic de pagini.

Încă de la început am simțit că nu avea să-mi placă romanul de debut al lui King. A trebuit să citesc de câteva ori prima frază, după micul articol care deschide cartea, și mereu îi găseam o problemă: părea scrisă de un debutant care se străduia din răsputeri să iasă în evidență, folosind cuvinte mari în combinații pretențioase. M-am înarmat cu răbdare și am continuat să citesc, mereu cu speranța că următoarea pagină se va dovedi mai interesantă. Abia spre final lucrurile au devenit ceva mai captivante, însă chiar și atunci apăreau unele chestii ce mai tăiau din elanul cărții.

Acele chestii erau parantezele extraordinar de enervante plasate aiurea la mijlocul frazelor; paranteze ce conțineau gândurile personajelor. Fiind o carte narată la persoana a III-a, micile frânturi din gândurile locuitorilor orășelului Chamberlain ar fi putut fi acel lucru special care să facă din Carrie o carte deosebită.

În schimb, au reușit să o transforme, pentru mine, într-un roman ridicol scris. De ce? Pentru că între paranteze, cuvintele erau pur și simplu trântite ca din avion, fără virgule sau orice altceva între ele. La sfârșit poate că s-ar fi potrivit, pentru că într-o situație de genul prea puțini cred că ar avea gânduri coerente. Bine, atunci care e scuza pentru restul cărții?

Pe lângă parantezele idiot plasate, romanul suferă de dialog neconvingător, pe alocuri prost scris și din care nu se înțelege nimic, descrieri minuțioase și, al doilea cel mai prost lucru după gândurile aruncate la întâmplare ale personajelor, pasajele din ziare și cărți de specialitate care dădeau spoilere la greu în legătură cu soarta unor personaje.

Poate vă întrebați dacă a fost ceva ce mi-a plăcut la Carrie. Ei bine, da. Personajele au fostul punctul forte al cărții, în special Carrie și mama ei. Totul, dar absolut totul, m-a făcut să o detest pe Margaret White, fanatică religioasă cu acte în regulă, și să o compătimesc pe fiica ei, victima unei societăți care nu pune accent decât pe exterior, pe ambalaj.

Cu toate că e abia primul roman al lui King, Carrie putea fi mult mai bun. Pentru mine a fost o dezamăgire, și dacă nu ar fi existat personajele bine conturate și unele părți încărcate de acțiune la sfârșit, poate că ar fi primit o notă mai mică, dar așa îi dau acestei cărți un 4,5/10 și rămân indecis dacă să mai citesc ceva de Stephen King.

EXTRATEREȘTRII SUNT PRINTRE NOI

4

TITLU: Eu sunt numărul patru (Moștenirile Lorien #1)

AUTOR: Pittacus Lore

PUBLICAT DE: Editura Nemira

DESCRIERE: L-au prins pe Numărul Unu în Malaysia. Pe Numărul Doi în Anglia. Iar pe Numărul Trei în Kenya. Şi i-au ucis pe toţi… Eu sunt Numărul Patru. Eu sunt următorul.
NOI
am putea fi cei care trec pe lângă tine chiar în această clipă.
NOI
te privim acum, în timp ce citeşti.
NOI
ne-am putea afla acum în oraşul tău,
în cartierul tău.
NOI
ne păstrăm anonimatul.
NOI
aşteptăm să vină ziua când ne vom regăsi,
NOI
toţi, unii cu alţii.
NOI
vom fi ultimul bastion – dacă
NOI
vom învinge, vom fi salvaţi, nu numai
NOI,
ci şi
VOI,
deopotrivă.
DACĂ PIERDEM, TOTUL E PIERDUT.

RECENZIE:

Aveam cartea aceasta de luni bune în bibliotecă, dar până de curând nu m-a atras mai deloc să o citesc. Mereu ziceam că am alte cărți mai importante pe care trebuie neapărat să le lecturez, și uite așa am ajuns să tot amân Eu sunt numărul patru pentru o perioadă mult prea mare. Am regretat că nu am citit-o mai devreme imediat după ce am terminat primul capitol, un capitol ce promitea multe. Din fericire, așteptările mele au fost împlinite de romanul lui Pittacus Lore.

Nici nu știu în ce categorie să-l încadrez. Are foarte multe elemente S.F. și mai toate site-urile o cataloghează altfel, dar parcă unele părți mi s-au părut mai degrabă fantasy. Și nu mă plâng, mixul dintre cele două genuri a fost chiar foarte reușit.

Eu sunt numărul patru pornește de la o premisă foarte interesantă. Lorien, una din puținele planete care pot susține viață, a fost distrusă de mogadorienii, extratereștrii vicioși, mânați de dorința de a evolua constant, chiar dacă asta înseamnă să sacrifice planete întregi în această încercare a lor. Doar nouă copii au scăpat teferi de pe Lorien, iar asupra lor a fost pus un farmec protector și nu pot fi uciși decât într-o anumită ordine. Trei dintre lorici au fost uciși cu brutalitate, iar următorul pe listă este Numărul Patru. Din cauza pericolului constant, el și protectorul său, Henri, se mută din oraș în oraș, acum ajungând în liniștitul Paradise, Ohio, unde Patru se ascunde sub identitatea lui John Smith. Încearcă din răsputeri să se integreze, își face prieteni și dușmani la școală, ajunge să se îndrăgostească, și, de parcă viața lui nu ar fi și așa dată peste cap de jocul de-a șoarecele și pisica în care el e rozătoarea, John începe să dezvolte unele puteri, așa-numitele Moșteniri.

Cartea a fost doldora de acțiune, de la prima până la utima pagină, momentele de respiro fiind aproape inexistente. Nici nu am simțit cum au trecut orele cât timp eram prins în povestea lui John (a.k.a. Patru), am râs cu el și Sam și le-am privit prietenia dezvoltându-se armonios, m-am bucurat nespus când a împărtășit primul sărut cu fata de care se îndrăgostise, mai că m-am topit de fiecare dată când Bernie Kosar apărea în cadru, am înțeles de ce Henri era atât de protector cu el, mogadorienii erau într-adevăr foarrte amenințători… Ce mai, am fost vrăjit de lumea creată de Pittacus Lore. Cel mai mare plus al cărții a fost că nu s-a luat prea mult în serios, așa cum am pbservat că o fac unele cărți YA, și a livrat exact ceea ce a promis: acțiune și suspans, însă fără a desconsidera personajele și evoluția acestora.

Totuși, a fost ceva ce nu mi-a plăcut în mod deosebit la carte, și anume felul în care a fost scrisă. Persoana I, prezent nu mi se pare cea mai agreabilă alegere pentru un roman, iar pe alocuri am avut impresia (la fel cum am pățit cu Jumătatea rea) că totul era destul de rece și distant. În rest nu prea am ce să-i reproșez, în afară de antagonistul secundar, care mi s-a părut clișeic construit și cu o evoluție extrem de previzibilă.

Eu sunt numărul patru a fost exact cartea pe care mi-o doream la momentul respectiv și are din partea mea 9,5/10. Lipsită de meditații asupra sensului vieții sau mai știu eu ce alte chestii profunde, mizând pe acțiune uimitoare și personaje memorabile, romanul lui Pittacus Lore e perfect pentru câteva ore de relaxare în care să uiți de griji și să te afunzi într-o poveste originală, surprinzătoare și, din păcate, care se termină într-un cliff-hanger enorm. Acum trebuie să aștept după coletul cu următorul volum. La sfârșit, aș dori să-i mulțumesc Emiliei pentru carte. Thankies!

O ABUNDENȚĂ DE „MEH”

2652_e9b9722c

TITLU: De 19 ori Katherine

AUTOR: John Green

PUBLICAT DE: Editura Trei

DESCRIERE: K-5 spunea că băieţii sunt bădărani. K-10 voia doar o relaţie de prietenie. K-18 i-a dat papucii într-un e-mail. K-19 i-a frânt inima. Colin, un „fost copil-minune” pasionat de anagrame, pleacă împreună cu prietenul său Hassan într-o călătorie departe de casă pentru a-şi uita toate dezamăgirile în dragoste. Cu 10 000 de dolari în buzunar şi un mistreţ pe urmele sale, Colin vrea să demonstreze Teorema Fundamentală a Previzibilităţii Katherinelor care, speră el, va prezice viitorul tuturor relaţiilor. Iubirea, prietenia şi umorul sunt ingredientele picante ale acestui roman spumos, ingenios construit, despre cum te poţi reinventa.

RECENZIE:

După ce am privit cum povestea dintre Hazel și Augustus înflorește sub aceeași stea și am plecat în căutarea Alaskăi împreună cu Rotofeiul, Colonelul și ceilalți prieteni ai lor, am fost mai mult decât entuziasmat să citesc o nouă carte scrisă de John Green. Coperta arăta foarte bine, titlul promitea multe, iar scurta descriere de pe spate parcă asigura o lectură unică și captivantă.

Din păcate, am fost foarte dezamăgit de acest roman al scriitorului american. Poate că aveam așteptări mult prea mari, mai ales că Sub aceeași stea și Căutând-o pe Alaska mi s-au părut chiar foarte bune, aproape extraordinare, sau poate că nu am citit-o într-o perioadă prea bună, dar De 19 ori Katherine m-a plictisit în proporție de 70-80%.

Situația inedită a romanului a fost dată de trecutul amoros al lui Colin, fost „copil minune” pasionat de anagrame. Dacă nu era deja evident din titlu, Colin a avut 19 prietene și pe fiecare în parte o chema Katherine. Ciudat, știu, dar destul de ingenios. Astfel, după ce a fost părăsit pentru a 19-a oară de o fată pe nume Katherine, Colin și prietenul său cel mai bun (și singurul, de altfel), Hassan, decid să plece într-o călătorie pentru a-și limpezi mințile. Sudul Statelor Unite este locul ales de cei doi pentru o astfel de aventură și ajung în orașul Gutshot, unde sunt găzduiți de patroana unei firme ce produce fire pentru tampoane (nu mi-am putut abține un LOL la faza asta) și fiica ei, Lindsey care, în mod ciudat, e cuplată tot cu un Colin. De aici, cei trei tineri au parte de tot felul de pățănii, unele amuzante, altele nu, și în tot acest timp Colin lucrează la o teoremă care, speră el, va putea prezice viitorul unei relații încă de la început. Este ajutat să o perfecționeze de prietenii săi, dar rămâne să aflați dacă va reuși să o termine sau nu.

La fel ca și celelalte două cărți pe care le-am citit de la acest autor, De 19 ori Katherine este scrisă într-o manieră destul de simplă și pe înțelesul tuturor, dar nu am regăsit acele metafore frumoase sau elemente profunde din Sub aceeași stea sau Căutând-o pe Alaska, și nu știu exact ce să cred despre acest lucru. Pe de o parte îmi pac cărțile care nu abundă în figuri de stil, dar cele folosite de Green au farmecul lor. Acțiunea a fost oarecum banală, deși mi-au plăcut momentele în care ni se povesteau chestii din trecut și despre Katherine (la plural).

Și, totuși, ceva nu s-a conectat la mine. Am parcurs cu greu paginile cărții, formulele și graficele omniprezente îmi aduceau aminte de ororile de la orele de mate din liceu, iar notele de subsol, de cele mai multe ori, mi s-au părut enervante. A fost una, nu mai știu sigur dacă ăstea sunt cuvintele, de genul: „și din nou și din nou și din nou și din nou…” și tot așa pe 3 rânduri. Unele note erau interesante, dar majoritatea parcă ar fi mers mai bine dacă erau introduse direct în text și să nu fiu nevoit să mă chiorăsc pentru a afla ce a făcut Colin la nu știu ce vârstă sau ceva asemănător.

Nici personajele nu mi-au părut deosebite în vreun fel. Colin mi-a adus foarte mult aminte de Miles, iar Hassan de Chip din Căutând-o pe Alaska.

Am vrut, chiar mi-am dorit să-mi placă această carte, dar cu fiecare pagină pe care o întorceam nu găseam mai nimic care să mă facă să o ador, de multe ori chiar am avut intenția să renunț la a o mai citi. Puțin spus dezamăgitoare, De 19 ori Katherine primește un 6,5/10, asta pentru că a avut unele momente cât de cât amuzante. Îmi pare rău, John, de data asta ai cam dat-o în bară pentru mine.